― Şi te ţii de ticăloşii, mişelule! tună cuconu Ştefanache. Omori oamenii!

― Da n-o murit 'răcan di mini! Ne-am împăcat. Vini amuşi cu căruţa la tîrg.

― Legea nu iartă! ripostează subt bolţile veşniciei crunte cuconu Ştefanache, care ştie că în materie de loviri simple împăcarea părţilor stinge acţiunea publică.

Ţăranul şi-a înfipt privirea în pămînt, ca o roata de car pe care nu-l mai poţi urni.

― Dă citaţia!

Se supune. Îşi desface brîul, scoate o batistă eu floricele, se dă puţin în lături, pieziş ― dar cuconul Ştefanache a şi văzut sutarii coşcoviţi în sul uleios deasupra citaţiei păturită cu sfinţenie. Ia citaţia, scoate ochelarii cu ramă de aur, îi aşează pe vîrful nasului, dă capul pe spate ― cu aerul statuilor de bărbaţi politici, care citesc un discurs ― descifrează conţinutul şapirografiat al citaţiei, stă, priveşte cerul, se eţăreşte în pămînt, scoate agenda, o deschide, notează ceva mărunt, pătureşte citaţia, o închide în agendă, agenda intră în buzunar. Ţăranul simte că a devenit ca ursul cu inelul trecut prin nări, în mîna ursarului care ţine lanţul, şi greoi, urmează

paşii mărunţi ai lui conu Ştefanache.

Cînd au ieşit împreună dm Palatul Justiţiei, sulul bumăştilor din chimirul

ţăranului, a trecut plat în buzunarul lui cuconu Ştefanache. Dar ţăranul, devenit client, nu se miră. El a văzut pe dregătorii din grefă înclinîndu-se cu respect în faţa avocatului său; el a văzut degetele cu strălucirea briliantului umblînd, aşa cum ai încerca o varză, cu dosarul în care e luna de puşcărie ― şi simte că şi-ar vinde şi giţelul numai să-l scape cuconu Ştefanache de cei trei ani de temniţă pe care domnul procuror, în tălmăcirea lui cuconu Ştefanache, îi cere judecăţii împotriva lui. Încetul cu-ncetul, pînă la unu, tot ce era susceptibil să devină client a devenit.

Gloata clienţilor, împărţită în loturi, aparţine avocaţilor premergători, ale căror agende, la ziua respectivă, albe dis-de-dimineaţă, ş-au acoperit de nume, ca un zid nocturn de ploşniţe.

Se apropie ora legală. Sosesc trăsurile cu avocaţi şi avocaţii pedeştri, urgenţi, cu servieta subţioară, ca pasagerul ajuns la gară o dată cu soneria clopoţelului.

Intră. Intră. Intră. Cum trec, trec, trec, trec, stîlpii de telegraf, oblici, pe lîngă

ferestrele expresului.

Unu.

Împricinaţii evrei, care îşi pierd vremea cu folos la cafenea, nu la Palatul Justiţiei înainte de ridicarea cortinei, sosesc în grupuri. Discută, gesticulează şi se opresc în răstimpuri, gata să se ia la bătaie, dar nu se iau; pornesc iar şi discută.

Deşi n-au servietă subţioară, toţi par avocaţi prin febrilitate, gesticulare, şi tonul peremptoriu. Înlăuntrul palatului ei sînt în mediul şi în largul lor. Zîmbesc avocaţilor, clipesc grefierilor, dezmiardă umărul aprozilor, interpelează pe copişti cu porecle, şi salută cu mătănii musulmane trecerea cu pas descompus a magistraţilor de la curte.

Unu şi cinci.

Dosarele din grefă au trecut pe mesele de şedinţă. La uşa secţiilor, grupuri-grupuri se îngrămădesc în jurul listelor de procese, ca în faţa afişelor de mobilizare.

Sălile de şedinţă absorb mereu. Băncile împricinaţilor au aspectul galeriilor de cinematograf, în timp ce filmul rulează. Primul film îl rulează avocaţii din incintă, înainte de intrarea magistraţilor.

Fumatul e interzis pentru public. Avocaţii fumează, scuipă şi leapădă

scobitorile uitate între dinţi de la prînz, căci numai în tren aceste gesturi sînt penali-zate cu amenzi instantanee. Unii îşi citesc dosarele, cum învaţă lecţia şcolarii înainte de intrarea profesorului în clasă. Căci avocatul e isteţ prin definiţie, şi ca să

ştie un proces n-are nevoie să citească dosarul. Îl ştie prin intuiţie, punîndu-şi degetele în contact cu dosarul. Aşadar, deocamdată avocaţii discută: un fel de passe de arme, preliminare. Aceste discuţii tind neglijent către spirit, ironie şi humor. Nici unul nu tace: tăcerea, în această profesie, e viciul suprem. Dacă

vorbele ar putea fi materializate în mucuri de ţigară, de pildă, discuţia premergătoare intrării magistraţilor ar reprezenta o cantitate pentru care întreg Palatul Justiţiei ar fi scrumelniţă neîncăpătoare.

Clienţii de pe bănci sînt în extaz. Ei simt într-un singur avocat mai mult zgomot decît într-un oraş industrial. Cum să n-aibă încredere în avocaţi? Această

potenţă sonoră creează un prestigiu special avocatului în Palatul Justiţiei. Femeile cunosc astfel un aspect sonor al virilităţii, altul decît cel al pintenilor militari. Cele care au divorţuri, simt lămurit că ar divorţa numai de dragul avocaţilor. Tot publicul trăieşte mai intens în acest mediu locvace. Fiecare simte că prinde viaţă, ca în faţa mării sau a şpriţului. Se stabileşte încet cu-ncetul, un ritm epileptic.

Împricinaţii capătă ticuri nervoase, au nostalgii săltăreţe de sîrbă şi bătută. Părţile adverse simt că devin mai adverse; cele dispuse la conciliere se sfiesc şi renunţă la această laşitate, inculpaţii pentru schimb reciproc de palme se miră şi regretă că n-a fost de pumni şi de picioare; cei care s-au instalat zvîcnesc în aripele captive ale sudălmilor; în sfîrşit, surdina conflictelor umane, scoasă treptat, sloboade şi dezlănţuie aprig instinctele în incinta justiţiei, ea în codrul primitiv. Cu singura deosebire că în acest cadru al civilizaţiei supreme, instinctele apar la ghişeuri separate. Aceste ghişeuri de instincte verbalizate sînt avocaţii. Onoare acestor vestale. Şedinţele au fost deschise, procesele au început. Avocaţii nu mai merg: aleargă. Ferească-se din calea lor clientul staţionar!

O dîră: a trecut un avocat. Alta: altul. Vezi-le. Evită-le. Traiectoria acestor stele are ghionţi şi lasă vînătaie.

Publicul înghesuit în întunericul coridoarelor tremură şi palpită.

Din pragul secţiilor aprozii urlă şi se tînguie, ca geamandurile şi ca sirenile în ceaţă.

O mînă, o batistă pe frunte, o servietă care spînzură în goană, e un avocat carea pledat la o secţie şi-a izbucnit la alta.

― Idiotule!

E clientul care-a răspuns lung şi prost la interogator.

― Lasă-mă, cucoană, nu mă-nnebuni!

E clienta cu divorţul.

― Pitacii!

E procesul cîştigat în stare agresivă de onorar.

Fiecare sală are mişcări de flux şi reflux, clipă cu clipă. Oameni răsar, oameni dispar. Oameni? Umbre? Păpuşi automate?

În rumoarea generală, glasul pare că strănută, sughiţă şi nechează. E ca o bătaie vorbită. Braţele boxează, fără să lovească. Picioarele aleargă, fără să înainteze. O

hîrtie încleiată pentru muşte, dar imensificată şi cu muşte umane.

Două secţii de curte, două de tribunal, Parchetul şi cabinetele de instrucţie, lucrează, lucrează, lucrează, sună, sună, sună.

Există tăcerea?

Întuneric şi fum pe toate coridoarele, ca în preajma erupţiei vulcanice.

Closetele îşi trîmbiţează fetidul amoniac acru, din colţ în colţ, din etaj în etaj.

Nefericit suflet cu trenă lungă ce cauţi în acest decor?

*

Are şi Palatul Justiţiei un loc de odihnă, de înviorare, de reculegere. E aşa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, văduva plutonierului Lică Bodron, fost aprod pe vremuri al Curţii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe cîmpul de onoare ― ierte-l Domnul, că Lenţa l-a iertat.

Numitul restaurant e o încăpere mult mai scurtă şi ceva mai largă decît culoarul unui vagon de cale ferată, pe linia Crasna-Huşi. Un sfert al acestei încăperi e bucătărie; urmează un paravan de scînduri, şi localul propriu-zis al restaurantului.

O singură masă îl ocupă în întregime. Două bănci de locantă muncitorească, se îndoaie sub povara nobilă a avocaţilor în repaos. Faţa de masă a fost albă pe vremea cînd coana Lenţa Bodron se numea Lenţa Ilieş, căci coana Lenţa a îngropat trei bărbaţi, de la care are şase feciori şi trei fecioare, dintre care cea mai fragedă e aghiotantul opulentei sale mame cu statură de maior intendant.

― Ţico, un şpriţ ca la "Capşa"!

Ţica Bodron ― e cu plotonierul, ultimul mort al Lenţei ― ştie că "şpriţul ca la