Viaţa îi oferea Palatul Justiţiei.

Alege!

Monica! Monica!

Ziua, cu clienţii, rob; noaptea, cu corabia, stăpîn.

Dar somnul?

De zece ani scria; pe-atunci însă nu ştia că scrisul, ca şi tuberculoza, e boală de lux. Ce crease timp de zece ani? Nimic. Făcuse game. Îşi pregătise degetele să fie suple, docile, să poată clădi acordul vast, să poată culege sunetul gingaş. Dar ce clădise? Nimic. Căsuţe de nisip, palate de scoici, catedrale de hîrtie.

Acum putea clădi. Acum putea primi viaţa în palate şi o putea îngenunchea în chilii. Dar cînd?

În clipa cînd Dumnezeu a hotărît înfăptuirea lumii, avea în faţă şase zile de trudă şi şase nopţi de odihnă.

El n-avea zilele, şi nici odihna nopţilor.

Monica! Monica!

Nu putea s-o sacrifice pe Monica. Dar nici sufletul nu putea să şi-l sacrifice, căci, sacrificîndu-l, ar fi împuţinat şi alterat însăşi dragostea lui, care avea dimensiunile sufletului său întreg, nu ciung.

Trebuia să cîştige el singur prin munca lui, şi trebuia să scrie. De aproape un an de zile, de cînd era avocat, cîştiga mai mult sau mai puţin, dar cîştiga. Dureros şi umilitor cîştig!

În genere, avocaţii debutanţi sînt nehotărîţi pe pragul profesiei. Intimidaţi de

siguranţa agresivă şi ironică a înaintaşilor lor ― în care nu disting tartarinismul; descurajaţi de aspectul suburban al judecătoriilor de ocol, unde-şi fac stagiul de începători; sensibilizaţi de vrîstă şi literatură pentru trivialitatea vieţii procesuale; sfioşi la vorbă şi lesne intimidabili în această profesie în care vorba şi cutezanţa sînt organic necesare, ca braţele pentru tîmplar şi picioarele pentru ciclist; licenţiaţii în drept, dar neofiţi în avocatură, dîndu-şi seama că întreaga învăţătură

de pînă atunci e ca pămîntul văzut din planeta Marte, pentru cel hărăzit traiului între oameni; decepţionaţi de avocatura visată şi decorativ privită dinafară, acum, cînd sînt în rîndurile ei intime, ca cei care rîvnesc epismul vieţii de cavalerist înainte de-a fi cunoscut cazarma: tinerii avocaţi şovăie, gata să renunţe la cariera visată. Dar cade şi în buzunarul lor, deodată, greutatea onorarului. Gustă şi ei, prin surprindere, ritmul gesticulărilor la bară şi murmurul admirativ al sălii. Confratele mai bătrîn decît ei se dovedeşte mai puţin colţos şi mult mai puţin primejdios la bară decît pe coridor, pe sală, pe stradă şi în opinia publică. Şi, minune, însăşi frenezia timidităţii lor le dă un curaj pieptos, în faţa căruia curajul avocatului bătrîn apare ros în coate, greu în genunchi, cu respiraţia scurtă. Atunci observă cu mirare că nu se cunoşteau, că s-au descoperit mult superiori propriilor lor aşteptări, paralizate de debut. Avocatura i-a prins, dezbărîndu-i de acel esenţial principiu de viaţă şi desăvîrşire al omului: îndoiala de sine. Sînt siguri. Sînt însăşi inima vieţii şi creierul care comandă. E ca o îngrăşare subită a sufletului, pînă atunci zvelt şi flexibil. Sînt avocaţi. Sînt în perfect echilibru cu viaţa şi cu ei înşişi. Vor trăi pînă

la capăt, radioşi, cu iluzia supremaţiei intelectuale, în cocardă. Un om a murit, un avocat s-a născut: trăiască avocatul.

Dănuţ nu murise, nu vroia şi nu putea să moară., în contact zilnic cu avocatura, zilnic îndîrjirea lui era sporită. Profesia nu-l putea asimila.

Pledase întîiul proces alături de domnul Deleanu. Invidiat de toţi camarazii de vrîstă ai baroului, debutase la Curtea cu juri într-un proces celebru în analele proceselor scandaloase.

Acuzatul, om cu vază în societatea ieşană, moşier bogat, îşi violase propria fiică, trăind cu ea maritalmente, vreme de doi ani. Într-o zi fata fugise cu un tînăr vecin de moşie, la Iaşi. După o noapte petrecută la hotel, îşi denunţase părintele.

Pledau patru celebrităţi penale ale baroului ieşan, în frunte cu domnul Deleanu.

Debutantul Dănuţ era şupranumerar.

Opinia publică era de perfect acord cu Justiţia şi chiar cu opinia particulară a propriilor apărători ai incestuosului: acuzatul era un monstru, fata, o victimă. Dar acuzatul era foarte bogat, aşa că patru avocaţi trebuiau să lucreze în răspărul opiniei publice şi al intimei lor convingeri, pentru a obţine onorarii de achitare.

Avocaţii angajaţi se mărginiseră să citească actul de acuzare, copioasă relatare a faptelor, însoţită de aferentele consideraţiuni juridice. Dănuţ copiase întreg dosarul, cu mîna lui, şi cîteva nopţi în şir, cu creionul nuvelelor şi al poemelor,

meditase grafic problema pe care trebuia să o rezolve dintîi în faţa curiozităţii lui de viaţă, şi apoi, în faţa judecătorilor. Lecturile din Freud, şi în special teoria "complexului Oedip", îi dăduse sugestii preţioase pentru dezlegarea acestui proces.

Moşierul incestuos avea o biografie relativ normală. La treizeci de ani se căsătorise cu o fată de şaptesprezece ani, pe care o idolatrase. Cu ea avuse un singur copil : fata care-l adusese pe banca acuzării. După patru ani de căsnicie, fusese înşelat, adică aflase. Îşi bătuse şi alungase soţia necredincioasă, trimeţînd fetiţa la o soră a lui din Bucureşti. Nu vroia să mai ştie nimic despre fetiţă. Îi trimetea bani, dar atît. În timpul războiului, fetiţa rămasă la Bucureşti în timpul ocupaţiei germane, dovedise, pare-se, după spusa mătuşei care o creştea, aptitudini categorice pentru destrăbălare.

După război, moşierul se recăsătorise cu o văduvă frumoasă şi săracă. Între timp, sora lui de la Bucureşti, alarmată de moravurile şi independenţa sfidătoare a nepoatei, o expediase tatălui ei, cu o scrisoare edificatoare. În clipa revederii, copilul de odinioară devenise femeie, exactă reproducere în castaniu a mamei ei roşcate, demult plecată în străinătate, unde i se pierduse urma. Pentru fată, în casa părintească începu o viaţă de neîndurată severitate. S-ar fi zis că ispăşea nu numai purtările ei, ci şi păcatul mamei. Închisă la moşie, nu vedea pe nimeni, nu ieşea nicăieri, era controlată pas cu pas, şi pe deasupra pusă la învăţătură subt privegherea tatălui ei şi a mamei vitrege.

Dănuţ lămurise, analizînd microscopic toate amănuntele acestei intimităţi în trei, ecoul şi revanşa vechii gelozii, premergătoare păcatului descoperit al mamei, îmbinîndu-se surd cu severitatea bărbaţilor, în genere, pentru tot ce-i în legătură cu apetitul sexual al fiicelor lor tinere. Această severitate a tatălui e întotdeauna deosebită de a mamei, căci tatăl vede cu o incomodă repulsiune, că şi copilul său e tot femeie, şi replica acestei repulsiuni nemărturisite ― care dă ceva impur atitudinei faţă de copilul-femeie ― e excesul şi brutalitatea posomorîtă în severitate.

Moşierul îşi supraveghease exclusiv fata. Amănunt pe care Dănuţ îl reţinuse, dîndu-i toată valoarea, căci această exclusivitate în supravegherea fetei dovedea o detaşare de femeia lui, în ce priveşte gelozia. Natural, văduva frumoasă şi săracă, prudentă atîta vreme cît cea mai mică nesocotinţă i-ar fi periclitat situaţia, profitase de relaxarea supravegherii în ce-o privea. Profitase din cale-afară, căci fusese prinsă şi expulzată ca şi întîia femeie ― dar calm. Nici bătaie, nici scandal. O

simplă constatare cu jandarmi a adulterului şi izgonirea din casă, lăsîndu-i timp să-şi facă bagajele.

Rămas singur la ţară cu fata lui, moşierul devenise mai sever. Nemaiavînd înlocuitor pentru îndeaproape supraveghere, şedea tot timpul acasă, încruntat, rigid, taciturn, poruncitor, lovind fără cruţare, la cea mai mică nesupunere.

Renunţînd la o evadare imposibilă ― ferestre cu gratii, uşă închisă cu cheia şi

un lacăt pe deasupra ― fata în plin clocot de nubilitate, văzînd în tatăl ei nu tatăl

― un tată nu se improvizează prin severitate ― ci temnicerul ei, bărbat, găsise calea de îndulcire a vieţii ei aşa cum i-o indica poruncitor natura: să-i devie simpatică, să-l îmbuneze, să-l moaie, să facă din el un tovarăş cît mai agreabil, în lipsa altora.

După o săptămînă, citeau şi vorbeau împreună .Mai mult, feciorul care-i servea la masă ― martor în proces ― văzuse pe stăpînul său rîzînd.

După două săptămîni ieşeau amîndoi la plimbare, călări sau cu docarul.

Împreună supravegheau munca ţăranilor de pe moşie.

Într-o zi, rochiile, gătelile şi fardurile cu care venise de la Bucureşti, trecuseră

prin surpriză în odaia ei .Pînă atunci erau sechestrate în odaia tatălui ci.

De-atunci, zi cu zi, îşi pierdu aspectul de penitentă, luîndu-l pe acela de femeie, care, înveselind intimitatea mohorîtă a unui bărbat izolat, devine floarea şi stăpîna casei.

Conştiinţa ascensiunii în dominaţiune creează nu numai la femei, ci la toţi oamenii publici, elanul abuziv. Într-o zi, fata propusese tatălui ei o călătorie în doi la Bucureşti. Scena se întîmpla seara, la masă.

― ...Odată s-o încruntat boieru de-am crezut c-o sfarmă! I s-o umflat vinele de pe frunte, s-o făcut roş ca sfecla, o strîmbat capu-n jos şi o plecat de la masă cu şărvătu la gît, ca un om beat. Musca nu zbîrnîia.

Aşa spunea feciorul, martor al acestei scene.

În aceeaşi seară, fata ― nu mai era închisă ― bătuse, în halat de noapte, la uşa ietacului părintesc. Deschisese uşa. Se apropiase de pat.

― Ce vrei? răsunase după o lungă tăcere, un glas cavernos.

Tăcere.

Se aşezase pe marginea patului.

Tăcere.

Venise cu părul despletit pe spate. Se aplecase pe obrazul tatălui ei.

― ...Nu mai ştiam, dragă băiete, gemuse în fundul cancelariei închisorii omul bătrîn către Dănuţ, nu mai ştiam ce-i cu mine! Era lîngă mine, trup lîngă trup, femeia pe care o iubisem... Plîngea, ştergîndu-şi ochii tulburi, plini de vinişoare sanghine, cu degetele tremurătoare... pe care am iubit-o în tinereţea mea.

Fără gemăt, fără protestare, fata devenise amanta tatălui ei.