Se gîndi să arunce scrisoarea sau s-o sechestreze... Nu îndrăzni. Era domesticit în ambianţa acestei femei.
Se întoarse îndărăt. Intră în casă. Sui scările, cu spinarea aplecată. De mult nu le mai suise. Era jenat ca un om de la grajd chemat în casa stăpînilor. Bătu la uşa salonaşului.
― Intră... Dumneata! Ce vrei? tresări Ioana ascunzînd fotografia.
Dănuţ o văzuse. Şi Ioana îl văzuse privind-o.
― Ce vrei?
Cu obrajii aprinşi şi ochii în pămînt, Dănuţ, cu scrisoarea în mînă, se apropie de divanul pe care şedea Ioana.
Aşadar, păstrase fotografia! Dar sigur că-i scrisese cumnatului ei, să se
informeze.
― Doamnă, eu am scris pe fotografie, vorbi Dănuţ precipitat, cu atitudinea elevului care, în cabinetul directorului, mărturiseşte tot, de teamă să nu se mai facă
anchetă.
― Se cunoaşte!
― Dar...
― Nu ţi-o dau, îi luă înainte Ioana.
― ...numai trimiteţi scrisoarea.
― Cum? Ai deschis-o??
― Daa!
― Nu. Iat-o. Dar îmi închipui ce-i înăuntru.
― Ce-ţi închipui! O colecţie de ziare din ţară.
― Daa!
― Da, zîmbi Ioana tăios. Pe cumnatul meu îl interesează ecoul din ţară al războiului. E bun patriot! Îi decupez articolele de fond...
― Aaa!... Doamnă, adăugă el zîmbind la fel cu Ioana, n-am scris eu pe fotografie. Am rugat pe o prietenă de-a mea. Şi stilul şi slova îi aparţin, şi sînt inspirate de fotografie...
― Bună ziua. Du-mi scrisoarea la gară. Pleacă, te rog! Pleacă! Pleacă odată!
Din pragul uşei, Dănuţ reveni. Medită o clipă, privind-o pe Ioana cu ochii micşoraţi: exact privirea Olguţei. Făcu un pas înainte cu fruntea încruntată şi faţa îndîrjită. Ioana se ghemuise pe pat, cu o mînă ridicată, cu cealaltă acoperind fotografia. Părea gata să sară, să zgîrie...
Dănuţ se oprise lîngă divan, nalt, cu umeri largi şi pumni grei ― bărbat în molateca şi mătăsoasa încăpere în care şi vîntul părea artificial ― dominînd pentru întîia oară un întreg trecut de zilnice îngenuncheri.
Un gînd îi descleştă pumnii şi-i descreţi fruntea.
― Puteţi să păstraţi fotografia...
Ioana respiră.
― ...şi originalul.
Zvîrli scrisoarea pe divan şi plecă.
Coborînd scările, Dănuţ rosti printre dinţi, la plural, cuvîntul biblic şi trivial, în care mototolise şi cu care zvîrlea în aceeaşi ladă cu gunoi din urmă două femei şi întîia dragoste a tinereţii.
Şi, ieşind din casă, ricană uşurat:
― ...şi un idiot.
II
RODICA
Cine, şi de cîte ori în viaţa sa, nu s-a hotărît să devie "alt om", convins că
această renaştere sau substanţială prefacere atîrnă de suprimarea unui fapt extern sau de împlinirea unei dorinţe cu magice făgăduinţi?
― De luni suprim tutunul şi devin alt om! suspină energic fumătorul ahtiat, care, pe lîngă afecţiunile de rinichi şi ficat datorite nopţilor albe, pe lîngă
insomniile cu sudori reci, datorite abuzului de cafele negre şi de cotidiană muncă, pe lîngă panicele inimii, datorite nervilor, ipocondrismului şi pe lîngă alte multe beteşuguri reale şi imaginare, mai e ameninţat şi de o anghină pectorală.
Acel luni izbăvitor, la începutul fiecărei săptămîni situat la începutul săptămînii următoare, fuge ca un hoţ urmărit. Mulţi renunţă să-l mai ajungă:
― O viaţă are omul! Eee!...
