Întrerupt de procuror, îl sfarmă ca un automobil în plină viteză pe o biată

zburătoare.

Dar e şi şmecher apărătorul! Întrerupt de preşedinte, se-ndulceşte, se transformă, ca un cazan cu smoală fierbinte devenit revărsare de sirop de fragi.

Mamele ar vrea să-l aibă ginere; fetele ― logodnic; femeile măritate ― amant; bătrînii ― fiu; copiii ― tată.

Ce fericit e acuzatul care are un astfel de avocat ! Fiecare rîvneşte ― ideal ―

această onoare.

Dar bietul acuzat! Ce om de treabă! Ce om necăjit! Publicul află ororile jandarmeriei, care smulge mărturisiri, inchizitorial...

15 Trei sînt lucrurile cele bune (germ.).

― ...E ca pe vremea lui Ignaţiu de Loyola...

Tunată, comparaţia frapează ca un vers minulescian. Publicul ar vrea să strige ca la întrunirile politice:

― Jos cu el!

Dar clopotul preşedintelui protejează memoria lui Ignaţiu de Loyola, şi apărătorul, profitînd, ridică un ditiramb vibrant, magistraturii imparţiale şi civilizate. E ca un început de migrenă în sală. Dar mesajul oratoric continuă pînă cînd întregul public ― cu mica fracţiune de public privilegiat a juraţilor ― va fi omogen în mînile febrile ale oratorului.

Şi deodată fenomenul se întîmplă. Avocatul e suprem. Ridică braţele spre cer

― cu kilogramele palpitatorii ― şi cere achitarea cu un gest care trînteşte fleşcăit şi inert întregul aluat al publicului şi al juraţilor. Aştepţi să-şi şteargă sudoarea cu dosul palmei ― ca rîndaşii după ce-au frămîntat aluatul cozonacilor. Nu! E

sudoarea sfîntă a muncii. O lasă să curgă, beat.

Publicul achită. Justiţia populară, la fel.

Aplauze. Clopoţel. Tumult teatral.

Mulţimea vine spre apărător, ca moaşa cu fătul în braţe spre patul lehuzei palid zîmbitoare.

Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci înfloriţi, o zi de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale.

Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avocatului ieşan e Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa Mitropoliei.

Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dugbenele de încălţăminte, galanterie şi comestibile, cu firme în "ici", "feld" şi "sohn"', care întovărăşesc domnescul bulevard pînă în faţa Mitropoliei, se opresc lăsînd spaţiu naltelor clopote, şi-l însoţesc iar pînă la biserica Trei Ierarhi care-i un cor în noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, avînd în spate stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în "ici", "feld" şi "sohn".

Cînd minutarele ceasului Mitropoliei arată douăsprezece, curtea fostului palat roznovenesc ― de mult intrat în melancolia epilogului boierimii ― e plină de ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora judecăţilor e douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în cuvîntul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată la douăsprezece, principial începînd la unu, şi efectiv la unu jumătate. În aşteptarea judecăţii, se descalţă ― căci au făcut drum lung ― scot merindele din desagi, mănîncă şi rabdă cu dinţi strînşi sau gura căscată.

La abator, în clipa cînd vita-i înjunghiată, muştele verzi rîd mai aproape, şi javrele flămînde ale mahalalelor înaintează în procesiune somnambulă.

În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii baroului, cu nările dilatate. E

cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrînilor. Sînt cei mai gravi avocaţi, premergătorii în viteză. Nu se uită nici în dreapta, nici în stînga la norodul orizontal. Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur cu briliant ―

sau cvarţ ― focos bombat pe degetul gesticulărilor, deocamdată în repaus pe mînerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţul stîng au o geantă plată, cu care dimineaţa au adus pînea şi zarzavaturile din piaţă. Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor ― fost subprefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă ― şi adresa în mărime supranaturală.

Sosesc cîte doi sau trei deodată ― fiindcă toată dimineaţa au pîndit şi s-au pîndit pe străzi ― dar au aerul că nu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani ― clienţi în perioada de incubaţie ― e austeră şi grandioasă ca o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de prapur al Justiţiei ― n-au aflat că ei, ţăranii, sînt coliva ― şi, ridicîndu-se în grupuri, îi salută adînc.

E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta subţioară. Trec, nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.

Au intrat.

Au dispărut.

Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia fizionomia de mică ţinută.

Unde-s?

La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai profund decît al lor. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează chimirul ţăranilor din ogradă.

Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe mulţi. Ochii de la ferestre sînt de avocaţi, căci ştiu să aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împricinaţi, în categorii distincte. Alegerea e sigură, definitivă. Pădurarul spune dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgînd un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel bîrlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, băutorul afinat îţi va preciza vrîsta şi podgoria vinului gustat. Această aptitudine se numeşte ochiul sau gustul profesional.

Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi dă ― sau se zice că-ţi dă ― ştiinţă. Ochiul profesional, însă, îţi dă clienţi. Şi avocatura, cînd se mărgineşte la ştiinţă, e "natură

moartă", ca şi Facultatea de Drept.

Aşadar, cuconul Ştefanache, nenea Petrache, domnul Matache şi emulul lor, juniorul Mitriţă, după ce şi-au deschis ochiul profesional îndărătul ferestrelor, intră

în acţiune profesională. Căci descoperirea vocaţiunii de client în masa împricinaţilor e abia un preludiu al vînătorii care curînd va începe. O deschide cuconul Ştefanache, decanul de vîrstă al celorlalţi, iesă din palat aşa cum a intrat, cu acelaşi pas de statuie, dar priveşte, măsoară, cîntăreşte, prubuluieşte, ţinteşte, în dreapta şi în stînga. Şi deodată se opreşte.

― Ce-i cu tine?

Inima ţăranului interpelat e ca o măslină în scobitoarea privirii lui cuconu Ştefanache.

― ...Ce să fie, boierule!... Ia, năcazuri, oftează omul, cu căciula în mînă, trecîndu-şi dosul palmei peste musteaţă.

― La cît eşti condamnat?

― Pentru nica toată, boierule! Mi-o suduit muierea, mi-o cotonogit scroafa!

Rabdă el, omu, da...

― I-ai dat cu paru?

― Cu paru, sărut mîna, da la chicioare...

― Greu! meditează cuconu Ştefanache, holbînd ochii bulbucaţi şi lăţindu-şi gura cleioasă de broască în rut.

― Greu, nu zîc! oftează omul.

― Cîte pogoane ai?

― An prost, boierule! Mi-o murit vaca, giţica boleşte, muierea o căzut gre...