împrejmuit de calm şi stele...

*

CEASUL CUCUVAIELOR

Capul ţi-e greu, ochii răi, inima amară. Aşteaptă.

Strîngi pumnii, buzele te dor în sînge, oamenii ţi-au fost haini. Aşteaptă.

Braţul Domnului e lung. Scurt ţi-e braţul. Pe mări, departe, în calea luminii tale, mîna Domnului ridică vîntul să ţi-o stingă, crapă valul, să ţi-o înghită. Braţul ţi-e scurt, puterea lui, nemernică. Nu poţi alunga vîntul, nici ocroti lumina scumpă

inimii tale. E Dumnezeu. Eşti om. Aşteaptă.

Nu te uita în viaţă. Întoarce-ţi ochii de la oameni. Ascunde-le şi lacrima, şi zîmbetul. Nu te uita la cer. Întoarce-ţi ochii de la Dumnezeu. Nu cere, nu cerşi.

Aşteaptă.

Să vie noaptea, să vie tăcerea, să fie pustiu pămîntul mormintelor şi-al somnului, să fii singur, părăsit de toţi, lepădat de lumină, gonit de soare, să te ardă flacăra singurătăţii. Aşteaptă. Apleacă-ţi capul pe fereastră. Să-ţi fie fruntea lespede călcată greu de talpa vieţii; să-ţi fie inima potir pentru cenuşă numai; să-ţi fie ochii orbi luminii, şi mînile ca rădăcinile în piatră seacă.

Şi în adînc de noapte neagră-n tine şi-n afară ― cînd vei auzi: "Cu-vau, cu-vau..." ― înalţă-ţi capul prăbuşit de viaţă, printre cucuvaie. Şi-aşteaptă noua zi cu fruntea dreaptă printre cucuvaie, căci toată noaptea, răcoarea stelelor lăsînd izvoare pe o frunte mai înaltă decît piscul munţilor, îţi va spăla de praful vieţii, fruntea înălţată printre cucuvaie.

*

Dacă între sufletul creator şi societatea ambiantă s-ar stabili ad-hoc, un raport geometric, sufletul reprezentînd centrul, iar societatea, circomferenţa care-l include cu o succesiune neîntreruptă de puncte, roind la egală distanţă de punctul central

― activitatea literară a lui Dănuţ, din ultimii trei ani, ar putea fi caracterizată prin două mişcări: una centrifugă, alta, centripetă. Avea şi înainte de război aceste două

mişcări contradictorii, dar pe atunci le realiza în felul următor: pe cea dintîi, mişcarea centrifugă, trăind, adică învăţînd la şcoală, făcînd sporturi, fiind elegant în faţa oamenilor şi pentru ei, cetind literatură, iubind-o pe Adina Stephano cu toate resursele trupeşti, afirmînd asupra ei drepturi de proprietate, simţind în faţa ei grijă de proprietar ameninţat pe toate hotarele, de vicleşugul şi cupiditatea vecinilor, şi înlăuntrul proprietăţii terorizat de însăşi mişcarea terenului flotant pe care a clădit; gustînd în Sevastiţe, libertatea şi sălbăticia stepelor în care turmele

fără frîul vasalităţii, zburdă suverane; cunoscînd cu Rodicele porcina desfătare a lefăitului în glod gras, prin faldul căruia ritul descoperă o cireaşă, o coajă de harbuz sau un măr, ronţăite cu zîmbet şi bale; experimentînd cu Ioana Pallă opiata putere de idiotizare a unor femei din rasa mitologicei Circee...

Pe Monica o excludea din aceste categorii exterioare, nu din delicateţă, ci pentru simplul motiv că Monica, demult plămădită în substanţa lui sufletească, urma alte legi, avînd o mişcare de creştere şi descreştere în conştiinţa lui, dar rămînînd permanentă, ca o stea gemănă lui, din aceeaşi constelaţie.

Mişcarea centripetă, pe atunci, o realiza scriind.

Scrisul era un refugiu: sufletul se retrăgea în el ca anahoreţii în pustiu după ce păcătuiau, ispăşind prin singurătate păcatul vieţii.

Acele două mişcări, însă, erau succesive îndeobşte, ca două anotimpuri distincte. Epocile de viaţă exterioară declinau prin lehamite şi marasm, însoţite de nostalgii neputincioase de scris ― asemănătoare cu învîrtirea elicei vaporului în vid ― şi dispăreau în clipa de hotar a scrisului absorbant şi purificator.

În timpul războiului, o singură mişcare îl dominase puternic şi statornic, mişcarea centripetă. Deşi războiul fusese epoca de permanentă şi energică

activitate ― mai intensă decît celelalte prin caracterul altfel silnic, şi altfel serios decît cel al activităţii şcolare ― niciodată nu se izolase de viaţa exterioară mai complet decît în timpul războiului. Dar nu prin literatură. Se izolase alături de moarte în atitudinea de rugăciune mută a dragostei.

După război, sufletul lui Dănuţ îşi pierduse activitatea proprie. Era ostenit. Se oprise lîngă Monica, aducîndu-i docil tot sufletul, ca un mare covor persan abia început pe harfa ţesătoare care i-a sunat întîile acorduri, colorate. Un an întreg, se odihnise alături de Monica. Ea urma la Facultatea de litere cursurile ultimului an.

O însoţea la Universitate., ascultînd uneori şi el distrat cursurile de la Litere deşi era înscris la Drept. Seara se plimbau împreună la Copou. Alteori făceau, împreună

cu Olguţa, excursii cu automobilul spre munţii Moldovei. Astfel, un an trecuse, ca o plimbare pe subt tei înfloriţi.

Monica plecase, dezaxîndu-i singurătatea. Se mutase în odaia Monicăi. Nu demult, începuse o nuvelă stranie, intitulată Mînile. Noaptea de spaimă şi de deznădejde îl înstrăinase de ea. Apoi veniseră primele scrisori de la Monica, fiecare deschizînd vitralii cu lumina Monicăi în singurătatea lui. Astfel, sufletul se deşteptase la o nouă viaţă limpezind cu noi reliefuri în calme lumini, toate prefacerile, achiziţiile şi experienţele de pînă atunci.

Cele două mişcări de odinioară, reveniseră, dar simultan, nu succesiv. Ceasul cucuvaielor reprezenta mişcarea centripetă. Un elan de lirism, care-l făcea să

înainteze în adîncurile lui, prin tuneluri săpate numai cu puterea mînilor. Dar concomitent cu această mişcare, tot în izolarea deplină, mişcarea centrifugă îl ducea spre oameni.

Începuse o serie de nuvele cu pronunţat caracter psihologic în care cerca să

creeze obiectiv, psihologii distincte de a lui.

Această osmoză a celor două mişcări, potrivnic îndrumate, îi crease o stare de singurătate durabilă, distinctă de a celorlalte vrîste. Era singur, dar împrejmuit de o viaţă intensă, care-i primenea mereu izolarea, dîndu-i dominatoare putere, robust calm. Rămînînd în pură izolare, era totuşi aplecat asupra vieţii tuturora, ca un cer.

Elanul care odinioară îi poruncea să trăiască în rîndurile oamenilor, să se zbată, să

păcătuiască şi să sufere cu ei, de astă dată îl ducea spre viaţă cu viaţa în braţe, vărsînd-o pe hotarul de la care începe viaţa, dar oprindu-se acolo şi revenind, aspirat de el ca roua de soare, după ce a căzut.

Astfel, actuala lui izolare nu însemna istovitoare contemplare a unui punct fix în deşert, ci conştiinţa de mulţime lăuntrică, de vastă şi diversă pluralitate, pe care o dă faptul născut al creaţiunei, omului planetar singur în armonia universală.

*

Ceasul Mitropoliei bătu de douăsprezece ori, solemn şi familiar, ca o pendulă

într-un mare salon cu luminile stinse. Urechea lui Dănuţ înregistră ora imediat, dar mintea o consideră mult după ce clopotul o sunase. Această anticameră a sunetelor în ureche, îl făcea să pară distrat între oameni, obligîndu-i inutil să repete o întrebare, de pildă, pe care o auzise perfect, dar la care răspundea mai tîrziu decît cel ce trăieşte exclusiv în realitatea prezentă. Era socotit distrat şi visător, şi era tratat în consecinţă, cu o tolerantă nuanţă de superioritate. La tribunal, colegii vorbeau mai tare cu el, cum vorbeşti cu surzii şi cu cei care dorm în tren. Distrat?

Ochiul şi urechea lui înregistrau minuţios, filmau şi fonografiau necontenit, tot ce se petrece în jur ― dar fără ostentaţie, involuntar. Pentru majoritatea oamenilor însă, a observa înseamnă a holba ochii ca cei care privesc petele lunii în telescop; a asculta înseamnă a-ţi face cornet cu mîna pe ureche, ca cei care vorbesc la telefon cu alt oraş alungind mînios pe oricine vine să-i tulbure din activitatea absorbantă.

Omul normal, cu o exclamaţie măgulită, îţi notifică luna pe care, continuînd să

vorbeşti cu el, demult ai simţit-o şi ai urmărit-o răsărind cu coada ochiului şi ochiul mare al memoriei vizuale. Şi totuşi el are aerul că ţi-a dat bacşiş răsăritul lunii.

Astfel că tu, distratul, veşnic Cristofor Columb în descoperirea realităţilor inedite, eşti nevoit să înduri ca toţi oamenii normali să-ţi servească de călăuză în ţările demult cunoscute pasului tău, să taie generoşi pentru tine, foile cărţii de tine scrise, să se socoată amfitrioni pe pragul caselor tale.

Omul normal are o conştiinţă simplu construită, întocmai ca ochiul lui omenesc, al cărui cîmp vizual e de ajuns de restrîns. Această conştiinţă, ca şi ochiul, poate înregistra ceea ce e situat în faţă, între ea şi obiectul său: faptul observat, trebuind să existe raportul dintre retina fotografică şi tabloul care o

impresionează. Ca să observe ceea ce e prea lăturalnic, sau situat îndărătul său, trebuie să iacă o mişcare importantă... Întoarce capul ca să observe ce se întîmplă

la spate; dar cum privirea peste propriul său umăr e incomodă, întoarce şi trupul aşezîndu-se întotdeauna cu faţa, atunci cînd observă. Astfel, starea de observare a omului normal îi dă o atitudine specială, generalizată în tot trupul ― un fel de mobilizare generală a făpturii sale. Acest efort îl face să trăiască exclusiv în prezent, în actul pe care-l săvîrşeşte.

Conştiinţa observatorului înnăscut însă, e omeneşte anormală, ca ochiul camelionului. Mişcările iuţi, mici şi circulare ale ochiului de camelion nu proclamă

niciodată pînda sa. Crezi că doarme, tocmai în clipa cînd limba sa vertiginoasă îşi pregăteşte traiectoria cleioasă, în tact cu ochiul care-i indică microscopic apropierea vietăţii savuroase.

Astfel, conştiinţa adevăratului observator, îmbracă aparenţa somnolenţei, ceea ce-i dă putinţa să nu incomodeze sau să alarmeze acele mărunte fapte şi atitudini cu dimensiuni de insectă, care exprimă adevărul omenesc altfel decît sinceritatea verbală şi faptul declarat la vamă, căci adevărul omenesc e numai contrabandă. Cu singura deosebire că în natură, mătăhălosul copac nu se ocupă de educaţia camelionului cu aparenţă trîndavă, nici nu-i spune cînd vede o insectă, cu glasul său de bas vegetal:

― Hei, camelionule, trezeşte-te! Scoală! Uite-ţi vine mîncarea.

Pe cîtă vreme Dănuţ, între oameni, simţea supărător bunăvoinţa lor masivă ca bocancul potcovit, de a-l trezi din toropeală şi inerţie.

*