― Întrebarea mînie n-are, domnule preşedinte. A întrebat băiatul, n-a ordonat...

O gargară ilară transformă sala, solidarizînd-o glumeţ cu avocaţii împotriva magistraţilor.

Hopul trecuse.

Întrebarea lui Dănuţ fusese explozia indignată a unei idei.

O reluă calm, arătînd pe îndelete că actul sexual pentru o fecioară se traduce prin durere, prin teroare, prin revoltă fiziologică. Înaintea plăcerii ― cardinală

vieţii feminine ― fecioara cunoaşte actul sălbatic, lovitura organică pe care trupul o primeşte cu o mirare înfricoşată, crispat. Acest dintîi contact sexual, pentru fecioara îndrăgostită e un sacrificiu pe care-l face plăcerii bărbatului iubit. Întîia apropiere de bărbat e o deziluzie. Dulceaţa strîngerii de mînă şi a sărutării devine deodată agresiune brutală. Femeia care-a acceptat se teme de bărbat după ce-a fost trupeşte iubită, şi numai masca recunoştinţei bărbatului ostenit alături de ea, redevenit prevenitor şi calm, atenuează spaima femeii care-a văzut în braţele ei metamorfoza sărutării în muşcătură, a dezmierdării în strivire, a vorbei în gemăt dezarticulat ― a turturelei în gorilă. Întîia reacţie a femeii, posterioară actului sexual, e revolta, deviată îndată prin conştiinţa sacrificiului. Ultima reacţie e măgulirea, cu un aţîţător fior de spaimă din care se desprinde curiozitatea, întăia poftă.

Dar cînd actul, consimţit îndeobşte, e smuls prin viol, de către un om de care te desparte o îndoită repulsiune ― a legăturii filiale şi a vrîstei; cînd omul care te îndurerează e un monstru, atunci revolta e pură şi ia proporţiile demenţei.

Ucizi, răzbunîndu-te.

Sau te ucizi, ca să dispari dimpreună cu greaţa de tine şi de ai tăi.

Dănuţ arătă că revolverul ― subt ameninţarea căruia fata pretindea că fusese violată ― era un corp distinct de trupul acuzatului. Un om nu poate iubi cu

revolverul în mînă. Poate cel mult obţine consimţămîntul iniţial, cedarea. Odată

obţinute, odată dorinţa devenită act, revolverul, în chip firesc, iese din mîna şi mintea celui preocupat de actul dragostii, absorbit de el.

De ce nu-l folosise atunci, în clipa de istovire a bărbatului din braţele ei, desfiinţîndu-l, sau desfiinţîndu-se? Căci după săvîrşirea actului, în clipele imediate, raportul de forţe era inversat: bărbatul, dominator înainte de act ― prin puterea bărbătească înzecită de dorinţă ― era istovit prin plăcere, şi istovirea sexuală a unui om bătrîn echivalează cu o letargie, cu o apatie în tot cazul, care-l face inofensiv; pe cîtă vreme femeia, în plin clocot al urii, al scîrbei, al deznădejdii, e o forţă atunci născută, o energie atunci izbucnită, ale cărei manifestări niciodată nu pot fi pasive.

Care era reacţia fetei posterioară actului? Pasivitatea? Melancolia? Dezgustul debil? Dar aceste reacţii echivalează cu o resemnare. Ori, fata pretindea că luptase mereu, ceas cu ceas, clipă cu clipă ― pe cîtă vreme revolverul neutilizat dovedea contrarul.

Vra să zică, principalul izvor de informaţii al acuzării ― victima ― era suspect. Adevărul în genere nu e un atribut al victimelor; nici de data aceasta nu era.

Cu această suspiciune, Dănuţ revizui întreg procesul.

Începuse o sumară expunere a teoriilor lui Freud, explicînd semnificaţia

"complexului Oedip". [...]

La lumina teoriilor lui Freud, Dănuţ întreprinsese biografia paralelă a părţilor din proces. Tăgădui că ar fi existînd "glasul sîngelui".

Rumoare în sală. Clopoţel preşidenţial.

― Domnule avocat, sînteţi prea tînăr ca să cunoaşteţi "glasul sîngelui".

― Într-adevăr, mulţi părinţi iubesc în virtutea "glasului sîngelui" pe copiii prietenului casei, ripostase tare domnul Deleanu, cu degetele în răscroiala jiletcei, privind cu fruntea toată sala.

Rîsete, cu ochii la alţii.

Dănuţ urmă, arătînd procesul de latentă formaţiune al dragostii părinteşti, care nu apare ca trăsnetul. Arătă că dragostea părintească se naşte din contactul zilnic, că e o însumare, o totalizare a treptatului ataşament de copilul pe care-l vezi crescînd subt ochii tăi. Că părintele care nu şi-a văzut copilul din clipa cînd era un aluat de carne şi un tril de greier, umanizîndu-se treptat în forme graţioase, devenind copil, ocrotit de el; distrat de el cu poveşti, cu minciuni; dezmierdat şi adormit de mîna lui; vegheat cînd e bolnav, nopţi de-a rîndul, cu sfîşietoarea şi neputincioasa milă a omului mare pentru copilul dezarmat în faţa suferinţei; cînd, într-un cuvînt, nu şi-a retrăit copilăria alături de copilul lui ― acel copil, devenit om mare, e copilul său prin voia întîmplării, nu prin perspectiva amintirilor înduioşate. Faţă de acel om, care e copilul său, părintele, dacă nu e făţarnic, va avea

reacţia normală raporturilor dintre oameni necunoscuţi. Îl va evalua, faţă de criteriile, preferinţele, slăbiciunile şi antipatiile înrădăcinate în el. Îi va fi simpatic, antipatic sau indiferent, ca orişice om pe care l-ar întîlni în viaţă, exterior egoismului său. Va avea obligaţiuni faţă de el. Desigur. Dar obligaţiunile sociale nu creează stări sufleteşti conforme cu natura acelor obligaţii. Plăteşti impozite statului nu fiindcă-l iubeşti, ci fiindcă n-ai încotro: de ochii lumii, sau de teama sancţiunilor legale.

Mai departe, Dănuţ arătă că psihologiceşte acuzatul nu era tatăl fiicei sale.

Şi de la acesta nuanţă porni în analiza bărbatului bătrîn, singur la ţară cu fetiţa turburată de nubilitate. Această fetiţă, icoană castanie a tinereţii mamei ei roşcate

― deosebite prin culoarea părului, dar înzestrate cu aceeaşi neliniştitoare feminitate ― reprezenta pentru tatăl ei momentul culminant al tinereţii lui, momentul cînd îşi izgonise prima soţie, cu violenţa convulsivă a pasionaţilor sanghini. O izgonise ― dar o dorea. Dacă n-ar fi plecat în străinătate, pierzîndu-i-se urma, desigur că ar fi rechemat-o, supunînd-o aceluiaşi regim penitenciar, la care-şi supusese fiica trimisă de la Bucureşti, pentru purtări rele.

Tratamentul fetii făcea să apară în viaţa conştientă a bătrînului, o energie brusc dispărută în sufletul obscur, cu ani în urmă, după ce-şi alungase soţia. Trecutul şi prezentul se îmbinau, răscolind sufletul tulbure al adîncurilor. Fata lui era fiica lui pentru mintea lui clară. Dar fundul sexual al sufletului vedea în ea o femeie care-l făcuse să sufere, care-l putea încă şi necontenit face să sufere. Tratamentul fetii era o răzbunare, o gelozie, deghizate, nu numai pentru alţii, dar chiar şi pentru conştiinţa lui morală, în severitate părintească.

Femeia de-a doua, descoperită şi ea adulterină, fusese expulzată calm.

Indignarea raţiunii o îndepărtase din casă, nu scîrba şi revolta dragostii înşelate.

De acum înainte, acuzatul şi victima erau singuri. Ajungînd la acest punct, Dănuţ declarase:

― Domnilor judecători, mă simt dator, înainte de-a începe analiza care-mi pare decizivă, să arăt că nu urmăresc jignirea acestei nenorocite fete; nu voi pretinde şi nu pretind că fata, conştient, şi-a sedus tatăl...

Sala murmură revoltată, ca şi cum ar fi declarat contrarul.

Dănuţ vorbea de aproape două ore, într-o atmosferă ostilă şi impermeabilă

oricărui argument adus de el.

Simţi din nou îndemnul tristeţii: "Du-te de aici. Lasă-i. Du-te."

Dar în faţa lui, dintre puşti, un om bătrîn îl privea cu evlavie. Era o îngenunchere în privirea acelor ochi.

Urmă.

Cunoaşterea amănunţită a dosarului, informaţiunile culese de la acuzat şi martori, îndelunga lor meditare, şi elanul acela imaginativ, graţie căruia putea mula orice decor, îi dădură vorbele care crează o atmosferă cu toate particularităţile ei.

Descrise curtea boierească, odaia fetei, sofrageria, ietacul bătrînului.

Descrise, cum ai descrie mobile şi lucruri concrete, gîndurile fetii, prizonieră

într-o odaie ursuză, subt privegherea posacului temnicer. Arătă, în această situaţie, cît de natural şi feminin era gîndul fetii de-a îmblînzi, de-a capta bunăvoinţa ―

evita cuvîntul seducere ― bărbatului de care depindea exclusiv. Şi zugrăvi, făcînd prudent uz de mărturia feciorului, treptata transformare a fetii din clipa cînd ― prizonieră pînă atunci ― devenise stăpînă; şi vertiginoasa prefacere a bătrînului, cînd după ani de mahmureală începuse să rîdă la masă.

Cine-l îmblînzise? Fata lui? sau femeia din casa lui? Evident, femeia, căci surpriza cu gătelile fetii, sechestrate din ziua sosirii de la Bucureşti, şi restituite pe furiş ― vorbea clar: "Fii femeie. Na-ţi hainele care te vor face mai frumoasă în ochii mei."

Refăcu scena din sufragerie. Faţă în faţă, la masă. Rîd. Glumesc. Şi iată că fata, cu glasul care desigur că avea accentul prefăcut şi mieros al glasului mamei ei ―

cînd îl înşela fără să ştie ― vorbise:

― Ia-mă la Bucureşti, tăticule...

Sili pe juraţi să vadă scena. O apropie de ochii lor, ca la cinematograf, cînd filmul subliniază un tablou, izolînd prin mărirea dimensiunilor şi intensificarea luminii, două personagii principale, a căror mimică trebuie să fie urmărită cu de-amănuntul.

Şi astfel dădu deplinătate accentului sinistru al mărturiei feciorului.