― Ai înnebunit?
― De ce?
― Eu să intru la dumneata? Noaptea?
― Spuneai că nu te temi de lupi!
― Nu mă tem de nimeni!
― Atunci?
― "Nu se face." Şi nu vreau.
― Ai să fii originală.
― Mersi! N-am poftă!
― O capeţi... Ştii proverbul!...
― Asta nu! Aştept aici.
― Ce să-ţi aduc?
― O carte nostimă.
― Ce numeşti "nostim"?
― Ce-mi place.
― Atunci ia-mă pe mine!
― Iar te obrăzniceşti!
― Am propus!
― Nu accept.
― Păcat! Te-ai cultiva!
― Te rog!
― Să-l scol pe Puiu?
― Aşa?... Să nu mai vorbeşti cu mine!...
Plecase iremediabil, fără să-şi uite nici pelerina, nici batista. A doua zi dormise pînă la douăsprezece. După dejun dormise iar şi jucase tenis cu Puiu. Iar noaptea, după ce adormiseră toţi se înfiinţase din nou la fereastra odăii lui Dănuţ ca să-i ceară o carte.
― Allo!
― A-a-a! Ce surpriză! Ce eveniment!
― Dă-mi o carte. Cu dumneata personal nu vorbesc!
Dănuţ o tratase cu un forte dicţionar latino-român, Rodica îl luase, făcuse cîţiva paşi, se înapoiase.
― Eşti un măgar!
― Mulţumesc, dar spune-mi-o pe latineşte, ca să-mi arăţi că nu eşti numai binecrescută, ci şi cultă!
― Îmi dai o carte, sau plec?
― Dacă n-ai încredere în mine!
― N-o meriţi!
― Dar o inspir!
― Nici!
― Din cauza întunericului! Par mai negru! Uite...
O ridicase de subţiori, smucind-o pe fereastră în odaie.
― Ştii că nu eşti uşoară!
― Obraznicule!
― Uită-te la mine, să mă vezi mai bine!
