încheieturile ― să-şi mai caute puţin de sufleţel. Domnul Deleanu se ridică într-o tăcere deferentă. Magistraţii luară în fotoliu o nouă poziţie, căutînd să şi-o impuie definitivă; juraţii din primul rînd îşi sprijiniră coatele pe genunchi sau se rezemară

mai îndesat în fotolii; cei din rîndul al doilea se sprijiniră de spetezele fotoliilor din faţă, făcînd cu suflarea lor călduţă clisme cefei respective; procurorul, răsfrîngîndu-şi mîneca robei cu o mişcare elegantă, îşi pregăti creionul.

Înainte de-a arunca bomba ― pledoariile domnului Deleanu aduceau întotdeauna surprize care dădeau procesului o nouă întorsătură ― domnul Deleanu proclamă existenţa glasului sîngelui. Se îndoia, desigur, de existenţa acestui glas, în sinea lui, dar vorbea gîndindu-se la Olguţa, căci vorbele lui aveau o duioşie, un adevăr, o căldură, care dovedeau marea lui iubire părintească pentru Olguţa, nu existenţa glasului sîngelui. Asta pentru Dănuţ. Domnul Deleanu izbutise să impuie tuturora bătaia lui de inimă, cu fiecare vorbă în care această rară inimă de tată

bătea.

Spre deosebire de majoritatea marilor avocaţi, ale căror pledoarii aduc idei, argumente şi suverane ritmuri oratorice, domnul Deleanu aducea mari emoţii

umane. Îi înşela, fiindcă inima lui o vedea pe Olguţa, pe cînd ceilalţi vedeau paternitatea în genere ― dar emoţia vorbelor sale, veridică, răscolea sufletele, expulzînd orice impuritate. Era un elan de înălţare purificatoare. Respirau aer curat. Aşa că în clipa cînd domnul Deleanu afirmă că nici un părinte nu poate fi amantul fiicei sale, incestul nu mai există.

Dar rămînea acuzatul.

Urmînd, domnul Deleanu arătă că incestul e un fapt atît de monstruos, încît istoria omenirei, care uită chiar fapte glorioase între atîtea pe care le pomeneşte, înalţă pe incestuoşi la înălţimea faptului istoric, spînzurîndu-i ca pe Iuda în faţa posterităţii. Vorbi despre papa Borgia, amantul Lucreţiei Borgia, arătînd cu de-amănuntul fizionomia Renaşterii, cu arta ei supremă, care nu era decît convulsiunea fastuoasă a unei adînci destrăbălări. Şi argumentă persuaziv că

incestul Borgilor era fapta rezumativă a unei epoci, nu fapta unei familii. Astfel, consemnînd numai incestul istoric, nu şi pe cel normal colectivităţilor nomade şi popoarelor primitive, făcu din incest un semn culminant al destrăbălării unei epoci şi al unui popor, cum ar fi ciuma bubonică în promiscuităţile Orientului.

Cu această premisă, analiză moravurile neamului românesc, neam prea tînăr ca să fie conrupt. Patriotismul sălii era convins mai dinainte, dar şi foarte măgulit de această analiză. Trecu imediat, abrupt, folosind atitudinea publicului, la biografia acuzatului. Fiu de răzeşi moldoveni. Tinereţă studioasă. Viaţă curată. Prima căsătorie: act de om normal. Izgonirea femeii necredincioase: act de om profund moral, care nu poate accepta în căminul lui impuritatea. A doua căsătorie, de după

război: dorinţa de a-şi rechema fiica, dîndu-i şi o mamă. Şi arătă, astfel, ajungînd la momentul violului, ce insolit devenea acest act în viaţa unui om care albise curat.

Aruncă bomba. Toţi ― judecător de instrucţie, procuror, cameră de punere subt acuzare, opinie publică şi avocaţi ― plecaseră de la premisa că fata e fiica tatălui său. De ce? Fiindcă actul de stare civilă spunea aceasta. Dar actul de stare civilă

dovedeşte numai în faţa legii paternitatea. Această paternitate e formală ― "Pater semper incertus"16. .. a spus poporul cel mai lucid: romanii.

Era într-adevăr victima fata acuzatului?

Oul lui Columb, dar Columb îi dăduse stabilitate.

Ai fi zis că toată sala se născuse în acea clipă. Era un început de viaţă

zîmbitoare şi mirată. Faţa procurorului se lungise, ochii i se micşoraseră. Juraţii respirau. Deveniră zîmbitori şi guşaţi.

Pentru domnul Deleanu, a dovedi era natural ca deschiderea buzelor în preajma vorbei. Le dovedi, deci, că fata nu era copila acuzatului. Refăcu biografia primului menaj. Femeie tînără şi arzătoare; om prea copt şi prea mohorît pentru tinereţa ei.

Adulterul descoperit era un adulter, dar logica arăta clar că nu era întîiul. De altfel, 16 Tatăl întotdeauna este nesigur (lat.)

care era raţiunea expedierii copilului de îndată ce mama fusese alungată?

Iarăşi vorbi părintele, cu aceeaşi căldură, cu aceeaşi emoţie. De copilul tău, rămas fără de mamă, nu te desparţi. Devii tu mamă pentru el. Mînuţa lui numai, întinsă spre tine, e singura rădăcină care te leagă de viaţă, atunci cînd eşti dezgustat de ea.

Să te desparţi de copil, în clipa cînd ai pierdut dragostea mamei? Dar atunci ar fi trebuit să se ucidă cel care dezlega ultimul nod de bucurie al vieţii lui.

Nu! O alungase din casă fiindcă era copilul păcatului. Alungase păcatul matern, alungase şi via lui amintire.

Juraţii erau convinşi. Aprobau.

Totuşi, domnul Deleanu găsi accentul comunicativ al unui argument neprevăzut.

― ...Aţi văzut pe acest copil, domnilor, subt ochii noştri, în faţa tatălui său. Şi aţi avut dovada neîndoioasă că fiinţa care condamna la moarte pe acest bătrîn nu e fiica lui.

Reluă glasul sîngelui, arătînd că acest glas domină sufletul cu prezenţa lui uriaşă, ca un munte. Că, orice s-ar întîmpla în vale, muntele rămîne în picioare.

Oricît ar duşmăni un copil pe propriul sau tată, cu oricîtă dreptate, în clipa cînd îl va vedea la stîlpul infamiei, bătrîn şi dezarmat, va fi alături de el, împotriva străinilor, cu mila, dacă nu cu fapta, cu lacrima, dacă nu cu pumnii.

― ...De două ori glasul sîngelui n-a vorbit: în clipa cînd omul acesta a devenit amantul acestei femei şi în clipa cînd această femeie a dat ea cea dintîi cu piatra în amantul ei. Aceşti doi oameni, părinte şi fiică în faţa legii civile, în faţa legii sîngelui sînt doi străini.

Replica procurorului bătu la uşi zăvorîte, cu stăpînii plecaţi de-acasă.

După ce-şi isprăvi rezumatul, preşedintele ― magistrat călit în lupte judiciare, cu un ton care izbuti să îmbrace solemnitatea clipei, se adresă acuzatului.

― Acuzat, eşti om bătrîn, curînd vei da socoteală de faptele dumitale altui judecător, mai mare decît noi. În numele acestui judecător te îndemn să răspunzi: îţi recunoşti fiica sau nu?

Tăcerea veni ca o paloare.

Dănuţ zări capul domnului Deleanu: şi-l aplecase, greu. Nu mai era avocat; era tatăl copiilor săi.

Apoi ochii lui Dănuţ se întîlniră cu ai acuzatului. Nu putea să-i urle:

"Recunoaşte că eşti tatăl ei. Fii ultimul om drept şi cinstit. Spală-ne de ticăloşie."

Nu putea. Dar era palid, cu obrazul subţiat, căci ochii acuzatului, întorcîndu-se de la el, se pironiră în pămînt.

― Nu ştiu...

Fu achitat de minciună, ticălosul care fusese cel mai curat dintre ei, el, cel legat de stîlpul infamiei, pînă în clipa cînd, învins de oameni, intrase în rîndurile lor,

dîndu-le ce meritau: efigia minciunii lor.

*

Pe mînile omucide ale lui lady Macbeth, răsărise pata de sînge, shakespeareian.

Tot atît de durabil, după acest debut, gustul rînced al avocaturei apăruse în sufletul lui Dănuţ. Procesul se isprăvise la două noaptea; el adormise la patru; restul nopţii şi-l petrecuse cu alternanţe de coşmaruri şi insomnii. Somnul îl alunga în insomnie, insomnia îl lepăda în somn. Pe hotarul de pucioasă dintre coşmar şi obsesia trează simţea vorbele procesului ― viol, incest, violenţă, sexualitate, perversitate ― viermuind în el, ca limbricii, ca păianjenii, ca scorpiile. Era scuturat de acele friguri care vin din suflet, din bălţile acre ale scîrbei de oamenii între care te prenumeri zoologic.

A doua zi de dimineaţă anunţase pe părinţii săi că pleacă la un prieten, rugînd-o pe doamna Deleanu să-i pună deoparte scrisorile de la Paris, se suise în automobil

― maşină uşoară cu trei locuri, pe care i-o dăruise Herr Direktor după licenţă, destinînd-o alergăturii profesionale ― şi plecase.

Unde? Nu ştia. Se îndepărta de oraşul în care fusese procesul, de oamenii care auziseră, văzuseră şi vorbiseră sau vorbeau despre proces. Ajunsese tocmai la Durău. Acolo, la poalele Ceahlăului, printre călugării cu păr mărăcinos, sălbăticiţi şi imbecilizaţi, rude cu cimpanzeii, rîndaşi ai grajdurilor Domnului ― era în sfîrşit singur. Trăsese la arhondaric, dîndu-şi un nume fals. Nu vroia să mai existe nici prin numele său adevărat. Vroia să uite tot. Să aştepte uitarea ca o iarbă deasă, grasă şi înaltă, cum era cea din poiana schitului. Dorea apariţia uni suflet stupid şi bleg ca o vacă plină. O săptămînă întreagă trăise printre stînci, copaci şi ierburi, gonind mereu trupul, nelăsîndu-i decît răgazul somnului greu ca un stejar trăsnit.

Îşi primenise nările şi plămînii cu miros de brad, ascultase, în clipe de senin, bucuria apelor de munte, copilăroasă în pîrîul care duruie pe lîngă schit; ascultase, cînd se-ntunecă piscul Ceahlăului cu nori întunecaţi ca nişte ochi deschişi ai muntelui, negri deasupra Moldovei, basul bubuitului de tunet; ascultase ploile, cum vin şi fug, lungi, pe picioare de argint; ascultase brazii, ascultase toaca, ascultase clopotul ― dar glasul omenesc îl ocolise şi acolo.

Cînd se înapoiase de la Durău, tristeţa lui avea obraji rumeni.

Dar decît să te duci după fiecare proces la Durău, mai bine rămîi acolo.

Monica! Monica!