Aceste lupte, pentru tineri şi pentru fete au semnificaţia ploilor de vară. Repezi, impetuoase, după ele rămîne zîmbetul salivat ca un curcubeu. Tot ce tăcerile enervate şi penumbra vorbelor şi lecturilor cu două înţelesuri acumulaseră ele descarcă, odihnind şi ostenind altfel decît vorbele, lecturile şi tăcerile. După ele urmează ― deşi s-ar părea ciudat ― clipe de camaraderie, fără de nici un echivoc.
Glumele, robuste şi familiare, de o parte şi de alta, sînt întocmai ca ale băieţilor după o partidă sportivă. Mînile şi trupurile nu păstrează amintirea trupului potrivnic decît din punct de vedere combativ: o forţă ciocnită de altă forţă. Oricît de intime ar fi fost apucăturile din cursul trîntei, trupurile, devenite egale prin luptă, le-au acceptat fără rezerve, comentarii şi pudori, dîndu-le o valoare pur
atletică. O simplă strîngere de mînă, cu joc de epidermă, este mai aţîţătoare decît o statornică şi deplină alipire în luptă, după cum fotografia unei femei goale în întregime se numeşte nud, pe cîtă vreme fotografia unei femei goale cu pantofi şi ciorapi lungi e de cele mai multe ori indecentă, trivială sau pornografică.
După luptă, şi Rodica şi Dănuţ osteniseră. Şi cum tăcerile Rodicăi erau ca o sală de spectacol după reprezentaţie, Dănuţ căscase, Rodica îl imitase; Rodica plecase la culcare; Dănuţ se culcase. Amîndoi dormiseră bine ― ca după muncă.
Cîtăva vreme, subt pretextul cărţii de cetit, îşi serviseră regulat duşul écossaise nocturn. Începuseră să-şi spuie pe nume, fără ca Rodica să mai protesteze. O
complicitate permanentă, cu caracter sportiv şi licenţios ― şi poate romanţios într-un fel ― îi familiarizase.
Dănuţ se simţea de ajuns de bine. Fără să-l preocupe, Rodica-l ocupa, înlocuind tenisul, călăria, patinajul, boxul, floreta, flirtul, cinematograful, glumele cu băieţii şi plimbările pe Calea Victoriei sau la Şosea, cînd ochii iau aperitive de feminitate
― făcîndu-i tolerabilă o castitate păstrată de la începutul vacanţei.
Dar sufletul, ca şi înainte, nu mai "suna". Orişice vibraţie amorţea brusc, tăiată, ca a unui cristal acoperit cu mîna. Nu scria nimic. Privea uneori, răsfoia chiar, cele două caiete de la Monica, intrigat, uimit şi înfricoşat puţin. Cum izbutise oare să
"umple" un caiet întreg în vacanţa trecută? De unde atîtea reflecţii, emoţii, metafore, fantezii, născociri, împărecheri? De unde?... Zburdălnicie juvenilă, probabil. Fermentaţia mustului. Desigur că toţi băieţii treceau prin aceasta!
Evident! Care băiat nu face versuri, literatură? Unii cu mult talent, alţii cu mai puţin, alţii fără. Dar toţi scriu, fiindcă toţi simt nevoia de-a scrie, de-a exprima, de-a expulza preaplinul sufletesc. Nici metafore nu mai făcea ― în vorbă, natural!
La scris nici nu se mai gîndea! Adică avea la îndemînă metafore, cum avea şi Olguţa, cum aveau şi atîţia alţii metafore confecţionate cu mintea, metafore care traduc mai expeditiv decît vorbirea curentă gîndul ― dar metaforele cu parfum de adînc sufletesc nu mai veneau. Într-adevăr, acelea "veneau". Răsăreau involuntar din funduri opace, uneori străvezii, fragil închegate, împăienjenite de somn şi tăcere, ca înserarea înflorită a stînjeneilor; altele izbucneau zvîcnind, grele, ca jocul delfinilor în val şi soare; altele îl făceau să clipească zîmbind, ca bulgărul de lumină pe care un copil ţi-1 aruncă în ochi cu oglingioara de buzunar; altele, nesimţite, vesteau parcă printr-o respiraţie prezenţa lor, ca blîndele fete ale adolescenţei cînd îşi apleacă bărbia şi genele pe umărul tău, să vadă dacă nu-i prea trist versul pe care-l ceteşti; altele răspîndeau triste nostalgii de tinercţă cu boschetele de lilieci cu parfum de colb şi ploaie; altele tropăiau, drăcoase şi ireverenţioase, ca un copil desculţ pe lespezile unei catedrale; altele tremurau ca lacrima pe capăt de geană; altele iradiau, ca zîmbetul în curcubeiele clăbucilor de săpun; altele înfricoşau, ca fîlfîirea unei sutane preoţeşti în noapte; altele îmbărbătau, ca senzaţia muşchilor tari; altele răspîndeau soare şi frăgezime, ca o fată între cernite maici; altele îngreuiau imens şi delicat, ca umbra unui munte; altele, gest viu de izvoare, luminau o fugă; altele, gest vast de fluvii, profetizau o tăcere...
Pe atunci ― împărtăşise şi Monicăi această impresie ― îşi simţea uneori sufletul ca o mare întindere de neguri, cu un foc îndepărtat, roşu-întunecat, spre care înaintau mulţimi...
Adina!
Ioana!
Rodica!
Adina intrase în el, dar ieşise şi nu uitase nimic sau se mutase el definitiv din spaţiile ocupate de Adina.
Ioana: o mînă întinsă pe fereastră. Mînă prea parfumată. Dătătoare de migrene.
Închizi fereastra şi deschizi altă fereastră: Rodica. Nici atît! Rodica era în casa de peste drum. Distracţie de seară. Schimb de mimică, de gesturi. Tragi cu ochiul cînd vecina se dezbracă, închizînd ― ea ― la timp lumina. Dacă vecina mai rămîne, e o distracţie gratuită, dacă nu... vine altă vecină în locul celeilalte, sau nu te mai uiţi peste drum. Nici nu-ţi trece prin cap să cobori scările casei tale şi să le urci pe ale casei de peste drum. Flirt între două odăi ale unor case deosebite, aşezate faţă-n faţă. Întîmplare! Pierdere sau trecere de vreme!
Un om îşi pierduse umbra; el îşi pierduse sufletul. Apucaseră pe două drumuri osebite şi se rătăciseră.
Ah! Să-ţi întîlneşti sufletul deodată, faţă-n faţă! Senzaţia mării ― vast, vast, vast ― după ce-ai stat între ziduri! Să-ţi dilaţi plămînii în faţa sufletului şi să ştii că-i al tău!
Nu! Moment exuberant şi credul al tinereţii, şi nimic mai mult! Trebuia să
renunţe la marea nelinişte pe care o numea talent: vibraţie necontenită a sufletului; cadenţă statornică de mare lîngă ţărmuri stîncoase; vînt sărat, irizat de spumă; blestemul orgolios al belşugului... Era Dan Deleanu, elev în clasa opta modernă.
Încă un an de şcoală. Mircea îşi prepara clasa opta în vacanţă. El nu era în stare să
înveţe.
Clasa opta, apoi... Nu-şi simţea nici o preferinţă, nici o aptitudine, nici o vccaţiune. Crezuse că literatura... La o parte!
Rămînea în picioare diagnosticul chiromancienei Ioana. Echilibru perfect.
Viaţă liniată, ca o foaie de caligrafie, în care zilele vor avea aceeaşi curbă, aceeaşi grosime, acelaşi calm aplicat, din care neprevăzutul era exclus. Burghez! Soţie, copii, bătrîneţă: viaţă ortografică.
Nu? Avea mai curînd siguranţa ratajului. Lipsă de egalitate a energiei, absenţele ei prelungite ca ale unui musafir într-o casă plicticoasă unde nici femei frumoase nu-s; lehamite de tot; nevoie de huzur trîndav, repulsiune pentru efort; lene, dorinţă de lene ― "da muiaţi ţi-s posmagii?" ― orientalism cu gura căscată
după fructe îndatoritoare; somnolenţă, fum de ţigară în plafonul casei sau al cerului; lipsă de cochetărie a voinţei...
În fond, nu-l interesa nimic! De la începutul vacanţei creierul nu ceruse ― şi el nu-i dase ― nimic; romanele senzaţionale nu le putea socoti hrană! Ca o cămilă
răbdătoare la flămînzeală sau sătulă cu lunile, creierul rumega vechituri, fără să
protesteze. Nimic nou. Nu-l interesa nici politica, nici sociologia ― dramatizată de războiul european ― nici filozofia ― pare-se atît de necesară minţii, la vîrsta lui
― nimic, nimic! Se simţea ignorant, sau, mai rău, semidoct.
Deviza lui ar fi fost: "Lăsaţi-mă în pace! Fiţi voi deştepţi, culţi, triumfători, puternici. Mie daţi-mi pace! Nu sînt singurul imbecil pe lume! Dar şi imbecilii să-mi dea pace! Să-şi caute toţi de treaba lor. Nu-mi trebuie nici ajutor, nici bunăvoinţă, nici sfaturi, nici dojane, nici experienţa altora, nici înţelepciunea lor"...
Bietul Herr Direktor! Ce deziluzie! El, care-l vedea pe Dănuţ întocmit după
chipul şi asemănarea lui, să ştie conţinutul acestui aspect bărbătesc, însufleţit de o energie sportivă, elegant şi cu aventuri!... Renunţase ― poate cu o nemărturisită
strîngere de inimă ― să-l vadă pe Dănuţ inginer, cînd, la sfîrşitul clasei a patra, Dănuţ alesese ― liber, cum vroia Herr Direktor ― secţia modernă în locul celei reale. Herr Direktor fusese convins că alegerea făcută de Dănuţ era un act conştient, deliberat, o atitudine-n faţa vieţii şi a viitorului. Cînd colo, Dănuţ alesese moderna aşa, într-o doară, cum alegi între două străzi care duc spre casă strada X
fiindcă-i mai puţin antipatică decît strada Z care-i plină de cîni răi, în timp ce strada X, pe lîngă dulăi, mai are şi o casă unde zăreşti uneori o fată nostimă.
Bietul Herr Direktor! Pătruns de certitudini ştiinţifice asupra rolului unei anumite educaţii! Convins că floreta, mănuşile de box, patinele, călătoriile şi autoguvernarea cu vag supracontrol pot atletiza un suflet moştenit de la alţii!
