Izbuti în sfîrşit să fie gata. Smunci de pe masă caietul sacrificat publicităţii, cu duşmănie ― avînd gestul unui tată cînd dă partea cuvenită de avere unui copil care, împotriva dorinţei părinteşti, se expatriază. Goli servieta avocăţească, exact cum făcea înainte de-a pleca la tribunal, împinse caietul în ea, şi, maşinal, puse la loc Codul de şedinţă. O cutie cu ţigări în buzunar, servieta subt braţ, pălăria înfundată în cap. Aruncă o privire distrat cercetătoare prin încăpere, stinse lumina, şi porni. Trecu prin antret, coridoare, coborî scările în vîrful picioarelor, cu precauţiuni inutile ― casa era goală, ietacul doamnei Deleanu era depărtat de încăperile din drumul lui ― dar trupul se pregătea parcă pentru o faptă urîtă.

Noaptea, ca o fată brună de şaisprezece ani, cu lilieci în braţe.

Stele strălucitoare. Cîni care se gudură pînă la poartă.

― Aici-i număru cinci?

O siluetă precipitată de telegrafist nocturn, cu băţul subţioară, îl întîmpinase, gata parcă să-l ia în coarne.

― Ce doreşti?

― O telegramă pentru... pentru...

Îl privi deodată pe Dănuţ, cu silabele adresei pe buze.

― Mă rog, sînteţi de-ai casei?

― Nu.

― Atunci...

Făcu un pas îndărăt, cu mîna pe băţ, căutînd cu o aruncătură de ochi sergentul de noapte. Dănuţ trecu pe lîngă el şi se îndepărtă cu pas mare. Telegrafistul îşi

scărpină bărbia, răsfrînse buzele a mirare, ridică din umeri şi intră, lătrat de cîni, mestecînd un fel de invizibilă mămăligă uriaşă cu băţul printre ei.

Dănuţ mergea, mergea, ca cel din poveste, care nu trebuia să privească în urmă.

O telegramă! Desigur că era dată de domnul Deleanu, anunţîndu-i pe neaşteptate un proces important la Curtea de apel, pe care trebuia, mîne dimineaţă, de la unsprezece la douăsprezece, să-l citească, să-l prepare, şi după amiază să-l pledeze, împărţindu-se în două: jumătate la Curtea de apel, în Palatul Justiţiei; cealaltă, la Curtea cu juri, în localul Şcoalei primare "Gheorghe Asachi", unde avea alt proces.

Domnul Deleanu izbutea să se împartă şi în patru, şi-l supunea şi pe Dănuţ, prin telegrame urgente, la acelaşi regim, anunţîndu-i procese neprevăzute, în ultimul moment.

Oftă adînc.

Şi deodată îşi simţi inima grea. Ajunsese. Era în dreptul celor două ferestre ciudat luminate, într-un oraş şi pe o stradă cu toate luminile stinse. Ferestre nalte de casă boierească: păreau foarte mari, din pricina zidului ruinat, cum în obrazul mistuit de boală, ochii cresc din cale-afară. Pe deasupra perdeluţelor albe, în fund, zăreai un raft de bibliotecă, ticsit de cărţi. Privind numai, presimţeai fumul de ţigară, care domnea acolo ca o ceaţă a insomniilor lungi. Şi lampa odăii, o vedeai de-afară, nu era o lampă întîmplător aprinsă pentru un întîmplător nesomn, ci mare glob luminos, bulgăr de gheaţă incandescentă, soare de odaie pentru o minte deprinsă să vegheze la lumina acestei amieze spectrale.

Se grăbise să ajungă la această casă, în faţa ferestrelor care hipnotizau strada şi fluturii de noapte. Totuşi mai amînă o dată. Porni înainte. Găsise, adică născocise, justificarea acestei ultime şi absurde amînări. Trebuia să-l descopere pe Puiu Deleanu, secretarul domnului Deleanu. Puiu la Curtea cu juri; el, la Curtea de apel.

Adică de-a-ndoaselea. Uitase că la Curtea cu juri era angajat el, Dan Deleanu, şi nu putea să trimită înlocuitori.

Unde să-l găsească pe Puiu?

În definitiv, putea să-l puie la curent şi mîne dimineaţă cu procesul de după

amiază, dar... Renunţă să-şi mai dovedească absurditatea tîrcoalelor pe care le dădea casei cu ferestre luminate. Avea nevoie să se mai mişte puţin... La urma urmei, era liber pe actele lui! Nu era obligat să dea manuscrisul.

Iarăşi!

Îl va da. Dar întîi trebuia să-l descopere pe Puiu. Unde? Dănuţ nu era de loc la curent cu viaţa şi localurile de noapte ale Iaşului. La tribunal, cînd se isca vreo controversă între avocaţii însuraţi, cu privire la supremaţia pulpelor Lizetei, de pildă, asupra pulpelor Rozei, aceştia apelau la arbitrajul tinerilor. Fusese invitat şi Dănuţ să ia loc în acest scaun suprem.

― Dumneata eşti băiat cult, domnule Deleanu. Te alegem judecător. Hotărăşte dumneata dacă are a face dicţiunea Lolei cu a lui Gretty.

― Sînt actriţe? se informase Dănuţ scrupulos, cu perfectă candoare.

― Eeec! N-ai să-mi spui că eşti călugăr!

Puiu, în schimb, în astfel de chestiuni era "doctor".

Vesel băiat Puiu Deleanu! În jurul lui viaţa cînta arii de operetă. Cercetaş şi voluntar în timpul războiului, scăpase de armată atunci cînd cei de-o vîrstă cu el abia se pregăteau s-o facă.

Deşi cu trei ani mai tînăr decît Dănuţ, ieşise avocat înaintea lui. La Universitate luase bagheta mişcării antisemite. De două ori fusese arestat; în felul acesta, înainte de a intra în avocatură, căpătase o durabilă notorietate printre clienţi şi avocaţi.

Domnul Deleanu se simţea complice cu tinereţa lui eruptivă. Îi tolera toate drăciile.

Strălucit student, de altminteri. Toţi profesorii ― chiar şi cei indispuşi de turbulenţa mişcărilor antisemite ― conveniseră cum laude că neastîmpăratul student are bosa juridică. În calitate de conducător al mişcării antisemite, venind des în contact cu poliţia, căpătase diverse bose frontale şi occipitale. Trecuseră.

Cea juridică numai era permanentă. Plonjase în avocatură ca într-o mare de zurgălăi. Înota cu răsunet. Pleda împotriva "jidanilor" în calitate de foastă căpetenie antisemită, şi pentru ei, în calitate de secretar al domnului Deleanu.

Clientela evreiască, cea mai numeroasă, care ştie mai bine decît dascălii universitari să puie diagnosticul bosei juridice, îl aprecia în ambele calităţi. Intrase şi în mişcarea chiriaşilor, valorificînd drepturile lor cu o vehemenţă revoluţionară.

Proprietarii căutau să-l evacueze de la chiriaşi, absorbindu-l în rîndurile lor.

Duşman la bară cu toată lumea, era prietenul întregului oraş. Poreclit "Expres" de către colegi, nu-şi dezminţea porecla profesională nici printre femeile nocturne, la care ― primit ca un expres într-o gară ― ajungea înaintea trenurilor de marfă şi persoane mature. Avea şi metresă: pe Rodica, foasta camaradă a Olguţei şi Monicăi. El o divorţase de primul bărbat, un sublocotenent rănit în război ― a cărui complectă soră de caritate fusese Rodica ― recăsătorind-o, adică făcîndu-i actul dotal, cu bancherul botezat Bercale, din Bercovici. Îşi rezervase o creanţă

ipotecară asupra trupului Rodicăi.

Frecventa toate localurile de noapte ale Iaşului, căpătînd o nouă configuraţie de clientelă. Devenise avocatul competent al tuturor beţivilor, zurbagiilor şi haimanalelor. Chelnerii îl salutau pînă la pămînt, servindu-l cu viteze speciale.

Muscalii cu robe de catifea albastră, opulent clocind pe capra trăsurii sprintene, alergau cîte cinci odată, pe întrecute, să-l servească pe "cacanaş Puiu".

O pornise iute în avocatură, ca şi domnul Deleanu odinioară. Îşi închiriase un mic apartament în centrul oraşului, şi-l mobilase cu tot dichisul profesional, instalînd şi telefon, şi, pe deasupra, avea şi un fecior care se intitula: secretarul lui domnu' avocat, în lipsa lui Puiu de acasă. Fostul pungaş de buzunare, achitat de Puiu şi transformat de el în fecior teatral: favorite, jiletcă în dungi cu nasturi de alamă, mănuşi albe ― se numise în epoca buzunarelor, Nicu, zis şi Spirt. Puiu îl

botezase Nick, mai scurt şi mai britanic. Nick primea clienţii şi-i purta cu vorba, pînă ce sosea "maestrul". Maestrul lui Nick era un tînăr atlet sportiv ― umeri laţi, talia sprintenă ― cu faţa roză de piccolo, nas puţin cîrn, dantură ca a copilului

"Cadum", frunte care sfidează cerul şi păr dat pe spate. Din pricina acestei figuri ―

nu-l credea nimeni că se rade ― Puiu purta ochelari americani, cu ramă de os şi cîrlige pe după urechi, în timpul zilei, la Tribunal.

― Asta mă pozează, băieţi. Cine n-are musteţi trebuie să poarte ochelari. Cine n-are nici musteţi, nici ochelari, să se lase de avocatură.

În timpul nopţii, însă, purta monoclu. Se ţinea la curent cu modele, avînd o garderobă mereu împrospătată. Nick era îmbrăcat întotdeauna cu o modă în urma stăpînului său.

Chipul lui Puiu, ireductibil copilăros ― proclamase odată, ca reţetă pentru oratorii cu figură infantilă, cicatricea care deformează hidos ― găsise formula unei impertinenţe nemaiîntîlnite pe uliţele Iaşului. Odată, pe sala Palatului de Justiţie, Puiu, din întîmplare, n-avea masca ochelarilor americani. Un domn de lîngă el, întîlnindu-i faţa şi crezînd că face dinadins, protestase:

― Tinere, nu-i frumos din partea dumitale! Sînt om bătrîn.

― Şi eu sînt tînăr, domnul meu. Aşa sînt eu!

Involuntar, Dănuţ se îndreptase spre "Pavilion". Ca oamenii care socotesc la bătrîneţă că în oraşul lor se petrece şi acum numai în localurile cunoscute tinereţii lor, Dănuţ pornise spre unul dintre cele două localuri de noapte, întîmplător ştiute.