Se simţea identic cu ceea ce era pe cînd Olguţa îl numea Buftea, plus Adina & Ioana, Rodica & comp.
Da! Asta era. Hotel locuit de femei. La no. 1, etajul întîi, stă Roza; de la no. 25, etajul al doilea, a plecat Olimpia; la no. 3 Marta cîntă canţonete; la no. 9, Nineta se sfădeşte cu madama etc. ...Şi proprietarul hotelului, sau proprietăreasa, de o grăsime asexuată, cu ţigară şi cafeluţă, aşteaptă clienţii şi guvernează
domnişoarele, cu gesturi pline de inele falşe şi vorbe pline de locuţiuni...
Ce minciuni! Farmecul tinereţii! Ah, unde-i tinereţea? Dă-mi cei optsprezece ani: să vezi atunci!... La fel cu dragostea!
Dar ia să ai curajul să le spui: "Tinereţea? Te plictiseşti întocmai ca la bătrîneţă, numai că toată lumea îţi spune ― cu exclamaţii mai ales ― că eşti fericit, că eşti demn de invidiat. Unii cred. La bătrîneţă te plictiseşti la fel, cu diferenţa ca nimeni nu te felicită şi nici ,nu te invidiază. Parcă-i mai preferabil!
Dragostea? Mănîncă şi te satură. Dar nu cere la friptură muzică de Wagner ―
fiindcă-i pasionată ― nici nu te scobi în dinţi cu acorduri de Beethoven! Porcii sînt mult mai porci ― n-au primit nici o educaţie ― dar sînt mai puţin cabotini: iarăşi lipsa de educaţie."
Încearcă să le împărtăşeşti astfel de reflecţii naturale ca strănutul şi căscatul: te lapidează, te internează la balamuc sau îţi spun că pozezi.
Mare porcărie!
Cu astfel de reflecţii şi încheieri gravitînd în jurul acestei finale formule, Dănuţ
îşi trecea după-amiezele ― dimineaţa dormea tîrziu, simetric cu Rodica ―
aşteptînd fără mare entuziasm, dar nici cu prea multă scîrbă, noaptea.
Aceasta se întîmpla în după-amiezele mai active. Erau şi mai pasive decît atîta!
Cu alte cuvinte, nu numai că nu făcea nimic, dar nici nu gîndea nimic. Fuma ―
începuse să priceapă fumatul, distingînd nuanţele tutunurilor ― căsca, iar fuma, iar căsca dormitînd cu ochii deschişi sau închişi, contempla "natura moartă" a unui cuier, sau atitudinea unei ghete zvîrlite, urmărea muştele, uneori le ucidea cu şervetul ― sport de interior ― fredona obscure reminiscenţe muzicale, sau fragmente din acelea pe care gramofoanele ţi le varsă în urechi cînd eşti plictisit sau ai migrenă, îşi examina unghiile, îşi umfla şi dezumfla obrajii...
Romane senzaţionale nu mai cetea. Nu fiindcă se stima mai mult! Nu-l mai antrenau. Erau prea identice. Putea să-şi facă singur romane senzaţionale,
dormitînd, fără să-şi mai ostenească ochii cetindu-le. Şi pe lîngă asta, în afară de propria lui inepţie ― cu care era obligat să se acomodeze ― altele nu mai putea suporta. Tipărite, mai ales!
Uneori, cine ştie cum, ajungînd în birou ― intra rareori în acea odaie fără pat
― se aşeza în fotoliul comod şi germina acolo. Fuma, căsca, bălăbănea picioarele atîrnate-n unghi pe spetează. Apoi lua un creion şi o foaie de hîrtie. Începea prin a se iscăli:
"Dan Deleanu
Deleanu Dan
Daniil Deleanu
Daniel Deleanu
Dan
Dan
Deledan
Ledaned
Nadunaled".
Iscălituri cu tot soiul de caligrafii: unele obscure ca ale doctorilor pe reţete sau ale portăreilor pe notificări; altele supreme, testamentare; altele enervate ca iscălitura domnişoarelor subt primii crini pictaţi; altele fără majuscule, ca versurile lui Francis Jammes; altele cu majuscule monumentale ca doi elefanţi dădace la copii. În sfîrşit, făcea treabă.
Apoi, blazat de efortul literar, aborda desemnul. Spre deosebire de Victor Hugo şi alţi literaţi celebri, Dănuţ avea o totală inaptitudine pentru desemn. Ştia să
silueteze case. Un pătrat mare, casa. Două pătrate mai mici cu zăbrele, lateral situate: ferestrele. Un dreptunghi ca o măsuţă de noapte: uşa. Două tuburi din care se încovrigau două spirale: hogegile cu fumul. Încerca să facă şi profiluri. Toate aveau frunţi colosale, nasuri romane, guri de babă ştirbă şi bărbii wagneriene.
Urechea, aşezată cam înspre frunte, era reprezentată printr-un 3 lălîu. Ochii nu-l interesau. Punea şi musteţi cîteodată, pentru variaţie. După ce crea vreo patruzeci de profiluri, avea senzaţia celui care-a fumat patruzeci de ţigări în şir, cu scrumelniţa plină la nas. Manuscrisele nu le păstra.
După ce lucra în birou, se odihnea în ietac.
Şi iar venea noaptea. Şi iar după-amiaza.
Vacanţa trecea ca o duminică provincială cu dimensiuni de anotimp, cu deosebirea că după duminică vine luni ― saşie zi, dar zi ― pe cîtă vreme după
vacanţă începe întreg anul şcolar, cu vacanţe, dar an.
De la o vreme, graţie Rodicăi, Dănuţ îşi descoperise aptitudini pentru un gen literar nefrecventat pînă atunci: romanul.
Iată pe scurt biografia acestei aptitudini.
Rodica n-avea nici o pretenţie de-a pătrunde în sufletul cuiva, nici curiozitatea.
Se împiedica de trup, în primul rînd, şi în al doilea rînd, vorba românului: "Ce-i în mînă nu-i minciună". Sufletului ― acest gen de minciună ― Rodica prefera trupul: acest gen de adevăr.
