*

De-atunci, Dan Deleanu devenise avocat, renunţînd la avocatura experimentată

în întîiul proces.

Pe cît putea, adică din răsputeri, căuta să profeseze cu gura numai. Codurile adnotate îţi dau legi şi jurisprudenţe, cum magazinele cu haine pentru baluri costumate închiriază fracuri, hlamide, costume de paj, burnuzuri arabe. Codurile-n geantă, vorbele pe buze, şi atît. Se trudea să fie cît mai cenuşiu, cît mai şters, cît mai în umbră. Reverenţios cu judecătorii, cuviincios cu colegii, răbdător cu clienţii.

Prin nimic să nu atragă atenţia nimănui. Să fie în avocatură cum sînt submarinele în mare, alături de vapoare: cît mai afund, cît mai invizibil. Să şteargă, să

estompeze măcar aventura debutului. Să-l facă pe acel Dan Deleanu care încercase în faţa Curţii cu juri să respecte viaţa, să devină neverosimil faţă de acest Dan Deleanu, ireproşabil de culoarea colbului judiciar.

Sufletul? Noaptea, printre cucuvaie...

Dar sufletul, cînd e mare şi tînăr, nu acceptă uşor regimul impus de voinţă.

Buzele celui care vorbea la tribunal, curte sau judecătorie, nu erau buzele pe care avocatul Dan Deleanu şi le lăsa în cuier, cînd venea seara acasă, alături de surtuc: erau buzele lui, unicele, cele de zi, ca şi de noapte. Şi în dosare ― în acele dosare mînuite de mîna arhivarilor şi grefierilor, în acele dosare scrise cu stridenţa cernelii violete, sau cu apoasă cerneală albastră ― ochiul clar vede tot viaţa. Şi ce trist e obrazul vieţii privindu-te îndărătul gratiilor unei foi de dosar! S-o laşi acolo închisă, s-o laşi să mucezească acolo, cînd o vezi, cînd ştii că poţi sfărîma gratia?

Greu! E greu să ţii în mînă furculiţa şi să mănînci pe deasupra cînd mînia îţi strînge pumnii!

În aceste condiţii, zi cu zi el suferea mai aspru, în timp ce camarazii lui, asimilaţi de mediul profesional, îşi găsiseră echilibrul stabil.

Intra în Palatul Justiţiei aşa cum intri în spital. Pentru un singur proces, pe care nenorocul îl rînduise al şaptezecelea pe listă, îşi pierdea o după amiază întreagă, pentru ca, de cele mai multe ori, procesul să fie amînat din lipsă de timp. În decursul acestor ore nu se mişca din sala de şedinţă. Acolo cel puţin era lăsat în pace. Şedea ghemuit într-un colţ de bancă, dormitînd printre vorbe ca printre muşte într-o bucătărie locace.

Uneori, însă, un colţ de cer albastru ca întîia prună coaptă în livadă, o rîndunică, vîrf de lance în azur, o albină intrată printr-o spărtură de fereastră, aducînd în sala de şedinţă murmurele soarelui, îi dădeau, cu valuri de sînge din inimă pornite, acea nostalgie a haiducilor puşcăriaşi cînd înverzeşte codrul. Pleca.

Nu departe, căci trebuia s-aştepte rîndul procesului. Cu geanta subţioară, se ducea peste drum, lîngă cele două mitropolii. Se simţea solidar cu cea veche, dezafectată, nu cu cea nouă, hardughie cu trup de gară germanică şi patru turnuri ţuguiate infatuat, clădire parvenită şi fanfaroană, atît de străină în perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor ieşene. Cu drept cuvînt Gheorghe Panu spunea despre ea că e o masă cu picioarele în sus. În schimb, ce dragă-i era vechea Mitropolie, pustie şi sihastră, alături de cealaltă. Cît de ieşană era clădirea care avea forma girezelor

clădite-n lung! Nici un turn nu trîmbiţa deasupra ei. Doar patru cruci ridicau în semnul lor creştin clădirea care bătuse mătanie cu fruntea în faţa Domnului ceresc.

Creştea iarba în jurul ei, iarba izolării şi paraginei, nu gazon. Şi trei păuni, în odăjdi de primăvară, cu straniu ţipăt, pe lîngă zidurile în ruină, erau adevăraţii preoţi ai adevăratei Mitropolii a morţii ieşene.

― Cum de-a ieşit dintr-un om vesel ca dumneata un băiat atît de trist? îl întrebase odată pe domnul Deleanu un perspicace coleg de barou.

― Fecior vesel din om trist se vede mai des: nu? Se vede că el îi tatu-meu!

*

Ceasul Mitropoliei bătu unu.

Subt lună, Iaşul era scufundat în somnul unei ape clare: oraş de altădată, înecat, adus de visul apei, ochiului. Îl pierzi, îl vezi, dispare, vine...

Întinereau mereu alţi lilieci cu floare albă şi violetă. Erau de flori întîmplările primăverii. Un mugur verde se deştepta alb şi înflorea mai tare de mirare. Un ou alb, ovală simplicitate, se deschidea crăpat, cu un luceafăr de puf blond: pui de primăvară al cloştei. Buratecul palpita de rîsul unei glume inocente.

Muşcase cineva o zarzără crudă, sau mirosea iarba atît de ud acidă?

Într-un oraş bătrîn, greu de melancolii, primăvara e veselia mirată a unei fetiţe, cînd scoate dintr-un pod cu vechituri jucăriile unui copil mort.

Cu cotul rezemat de fereastră, Dănuţ privea noaptea, de mult. Se ridică de la fereastră, intrînd cu totul în odaie. Era prea multă primăvară în noaptea Iaşului.

Aprinse o ţigară. Se-ndepărtă, se apropie de masa de lucru. Era o basculare nehotărîtă în paşii săi. O cumpănă, cînd depărtată, cînd apropiată de manuscrisele rînduite subt lumina lămpii şi-n penumbră.

― Tejghea!

Murmurase printre dinţi.

Schimbă direcţia paşilor. Porni spre fereastră, se întoarse spre uşă...

De cîteva nopţi intrusiunea avocaturii în gîndurile lui de noapte îl împiedeca să

lucreze. Şi îndemnul lui Mircea, în aceste clipe cînd sufletul îl dădea afară, îi revenea obsedant.

― Publică! Publică! Publică! Trebuie să apari în faţa lectorilor. Să fii lăudat pentru defectele de care numai aşa te vei dezbăra; să fii înjurat fiindcă ai un suflet care nu seamănă cu sufletul devenit obligator şi oficial în literatura curentă; să fii dispreţuit pentru că ai necuviinţa de-a fi tînăr între bătrîni; să se încingă în jurul tău harmalaia publicistică. Atunci de abia vei şti dacă poţi rezista succesului, dacă

insuccesul nu te acreşte în loc să te înalţe spre tine...

De cîte ori îl vedea şi, mai ales, de cîte ori îl vedea mohorît, descurajat, apăsat de profesie ca de o altă haină militară, Mircea îl îndemna să intre public în

literatură.

― Nu-ţi spun să intri în literatură, cum ai intrat în avocatură, profesional. N-ai nevoie să faci vizite confraţilor, să-i saluţi pe stradă, să le recunoşti cu obedienţa ta, gradul de locotenenţi sau generali literari. Publică subt un pseudonim, dacă vrei, dar publică, lasă-ţi sufletul scris să călătorească, să capete experienţă. Caietele tale vor să trăiască, să iasă în lume, peste capriciul, orgoliul sau avariţia ta de tine. Nu le-ai scris pentru tine, oricît le-ai iubi. Tu eşti un cer care vrea să-şi deţie toate stelele. Nu se poate. Trebuie să cadă. Asta-i viaţa lor...

Şi-ncet cu-ncetul, Mircea căutase să-i sugereze posibilitatea unei altfel de soluţionări a vieţii şi nevoilor lui.

― Nu scrii ca să cîştigi, evident. Nici nu mai discutăm. După cum nici nu scrii ca să mori de foame. Nu e cazul, dar, în sfîrşit! Contingenţa literaturii cu banul e străină actului creator. Intervine ulterior, ca o consecinţă economică a producţiei, de orice fel ar fi. Măslinul nu face măslinele pentru comerţ. E copac, nu comerciant. Dar măslina desprinsă din natură, devine, fatal, valoare economică...

Tu vei publica pur şi simplu, fără premeditarea cîştigului. Legea ofertei şi a cererii, fără de tine, dincolo de tine şi în afară de tine, va da visului tău realizat un anume indice de valoare economică. Buzunarele tale vor suporta consecinţele. Presupune că vei avea succes, că volumul tău va fi cerut de tot tineretul care nu găseşte în literatura actuală, nu hrană, dar nici aperitive măcar. Tu nu vezi că proza românească e anacronică! Pagini frumoase, dar intrate în istoria literară, testimonii ale trecutului. Tineretul mănîncă pîne uscată, şi o roade fiindcă are apetit şi n-are ce mînca. Uită-te: singura carte care pătrunde viabil în discuţia literară, e cartea străinătăţii. Snobismul literar, acest ferment real al începuturilor culturale, tot de cartea străină se interesează. De ce? Fiindcă miile de lectori activi ― cei în care literatura devine viată, nu distracţie senilă ― sînt tinerii: liceele, universităţile.

Aceşti tineri asemănători între ei mai mult decît generaţiile precedente ― prin această epocă radical nouă care începe cu ei ― nu văd în literatură harta lor sufletească. Literatura actuală e o hartă a României vechi. Tu faci parte din această

generaţie recentă. Literatura ta are configuraţia sufletească a acestei generaţii. Vei pătrunde. În metafora ta, prea deasă, vor recunoaşte tumultul eruptiv al acestei vrîste ingrate a unei întregi colectivităţi tinere. Vei fi citit, cumpărat, adulat, înjurat.

De ce să-ţi fie ruşine de banul cîştigat cu adevărul tău sufletesc, cînd ai consimţit, în avocatură, să-l cîştigi cu eeea ce tu singur afirmi că e minciună? Şi cine ştie, Dan, poate că într-o zi, banul onest cîştigat cu sufletul tău, te va cruţa de ipocrizia avocaturii...

― În România?

― Sigur. În România. Asta-i eroarea grosolană a tuturora. Astăzi, cînd viaţa a devenit atît de grea, cînd banul nostru e atît de depreciat, şi cartea străină, prin aceasta, atît de scumpă ― literatura a devenit, sufleteşte, un obiect de primă

necesitate. Ceea ce era tutunul în tranşee, este literatura în viaţa de după război. E

prea amară viaţa de azi. Toţi simt nevoia să evadeze din ea, să uite ― sau să o poată înţelege, domina şi dispreţui, cu puterea, înălţimea şi ritmul unui creator.

Această resursă de energie consolatoare, sau de îmbărbătare, oamenii n-o au în ei.

O cer de la Dumnezeu, sau de la scriitor. Ei cer de la scriitor visul care adoarme ca vinul, şi energia care înviorează ca cea mai tare cafea neagră. Ei cer de la scriitor să

le dăruiască noaptea amplificată, pentru odihnă, şi să le recreeze ziua de muncă.

Cînd Eminescu a murit sărac în România, acea Românie, în totalitatea ei, era satisfăcută sau resemnată. Mai rău: abrutizată. Puţinii intelectuali revoltaţi puteau ajutora pe Eminescu, nu cumpărîndu-i cartea ― erau prea puţini ― ci prin ofranda lor generoasă. Astăzi, scriitorii epocii acestea au lectori. Dar unde-i scriitorul epocii, care moare de foame? Arată-mi-l! Există altceva în România de azi: veşnicile bocitoare. "Tragedia intelectualului" nu-i altceva decît aptitudinea plîngăreaţă a falşilor intelectuali, elefantiazisul vanităţii lor. Eu te asigur că vei cîştiga, fără ca să devii negustor ambulant de marfă literară. În clipa cînd vei publica, indignarea unui bătrîn care atîta aşteaptă: să poată profetiza dezastrul epocii în faţa apariţiei unei inedite literaturi, te va semnala dintr-o dată întregului tineret. Vei avea notorietatea unei corăbii ciumate care-a sosit în port. Curînd, o generaţie întreagă va mînca poamele necunoscute pe care i le aduci. Şi injuria va rămînea ştirbă, după ce te va fi servit, anunţîndu-te.