Războiul îl virilizase pe Mircea, dîndu-i, trupeşte şi sufleteşte, altă musculatură

pe aceeaşi delicată osatură de odinioară. Îşi pierduse aspectul de adolescent, care-l făcea să samene cu sfîntul Sebastian, primind cu genele plecate săgeţile Hardtmuth ale Olguţei ― căpătînd o înfăţişare de oştean ieşit din întîia armură, proaspăt, grav: dreaptă statură a tinereţei cu ochi negri, simţindu-şi sufletul bogat ca o coamă.

Întors din Germania, unde-şi luase doctoratul în filozofie, intrase de-a dreptul în lupta socială, înscriindu-se în partidul ţărănesc, în dispreţul părerii sfetnicilor ―

amici de-ai tatălui său ― care-l sfătuiau să devină mai întîi liberal, ca să poată

ajunge la Universitate; în România, acesta fiind drumul cel mai scurt dintre două

puncte, oricare ar fi ele.

Dănuţ, care n-avea habar de politică ― "această glandă îmi lipseşte", mărturisea el ― dar care cunoştea mai mulţi avocaţi ţărănişti, şi vedea că doctrina politică nu-i diferenţiază cîtuşi de puţin de avocaţii liberali, averescani, iorghişti sau naţionalişti, îi reproşase această diminuare a libertăţii lui.

― Ce cauţi la ţărănişti anume? Dacă vrei să intri în politică, trage la sorţ, să

aleagă hazardul!

Mircea zîmbise, deşi cunoştea inocenţa politică a prietenului său.

― Dragă Dan, cînd intri în politică, înseamnă că ai acest apetit fără să-l provoci, fără să-l invenţi. Şi cînd ai apetit robust, mănînci orice, cu o singură

condiţie: să fie curat. Partidul ţărănesc, în stadiul său actual, e o mîncare de rînd,

dar curat pregătită. În celelalte mîncări politice găseşti prea multe muşte, gîndaci şi sosuri sleite, reîncălzite. Prefer...

Copleşit de muncă didactică ― pe care de altfel niciodată n-o dispreţuia ― îşi reluase şi activitatea literară, începută înainte de război, continuată în timpul şederii în Germania, prin corespondenţe informative. Revista ieşană Viaţa contimporană căpătase prin el un tînăr judecător, altfel aspru decît cei bătrîni, al problemelor sociale şi literare provocate de război. Stimat, cum sînt oamenii temuţi, mai ales cînd sînt tineri, călca sigur, folosind pentru mers elasticitatea înviorătoare a adversităţii surde şi a răutăţii coalizate. Aceeaşi solicitudine frăţească îl lega de Dănuţ, iar de numele Deleanu, acel nod marinăresc făcut din bătaia de inimă a dragostii dintîi. Trăise. Nu-şi închinase tinereţa lui Dumnezeu, dar sufletul nu-şi aplecase genunchii decît în faţa Olguţei.

Ca să-l determine pe Dănuţ, dacă nu să publice, măcar să cunoască alt aspect al Iaşului, decît cel avocăţesc şi cel al contemplaţiei nocturne în singurătate, îl introdusese în intimitatea unui om pentru care avea, în ordinea intelectuală, aceeaşi atitudine ca şi faţă de Olguţa, în ordinea sentimentală. Acest om era directorul, redactorul, colaboratorul, tatăl, mama, fiul, soacra şi logodnica revistei Viaţa contimporană, pe care-o crease, conducînd-o de peste cincisprezece ani.

Înainte de prima vizită:

― Haide, Dan. Nu te mănîncă!

― Cred... dar n-am timp, n-am chef... Lucrez...

Îl dusese pe sus oarecum.

După întîia vizită:

― Mircea, cînd mai mergem?

Acesta era primul succes al lui Mircea. Cu activă răbdare îl pregătise pe al doilea.

*

Dănuţ începuse să scrie ― literatură, natural ― cu zece ani în urmă, la vrîsta de şaisprezece ani. Dar nu în acea clipă a primului vers desemnat grafic devenise scriitor, ci cu mult înainte. Acea clipă îl aplecase asupra caietului, nu asupra sufletului. Abia după multe caiete avea să găsească din nou ceea ce presimţise în copilărie, ceea ce căuta atunci: a patra dimensiune a vieţii, creaţiunea artistică.

...Eşti copil mic, de cinci-şase ani. Ştii să mănînci urît; să dormi solid; să plîngi cu o mie de lacrimi; să rîzi cu zece mii de zurgălăi ― şi ştii, mai presus de toate, să

te joci. Te joci cu orice: cu unghia degetului cel mic, de la mînă sau picior, şi cu barba lui Dumnezeu. Contemplaţia mistică ― acea divină sugătoare de suflete, preparată de religii ― n-a absorbit mai complect un suflet, decît joaca, sufletul copilăresc.

Un copil cu o minge în mînă, e un copil cu sufletul în mînă, cum unele tablouri religioase îl arată pe Isus copil ţinînd în mîna lui pământul: trista minge. Astfel, copilul e, pe rînd, toate jucăriile lui: băţ de poarcă, minge de oină, zmeu, praştie, titirez, arşice, diabollo, cerc, păpuşă, soldat de plumb, trompetă, darabană, cal de lemn, scrînciob... În clipa cînd jucăria pe care-o ţine-n mînă nu mai e o formă a sufletului său, ci un simplu obiect de distracţie, nu mai e copil. Dar atunci, e iarăşi, pe rînd, tot ce citeşte, toţi eroii de poveste, care-l încîntă, toate chipurile văzute la cinematograf şi teatru... Apoi vine dragostea, apoi începe viaţa. De acum înainte nu mai poate fi nimic altceva decît ce e, aşa cum e. Unii încearcă în religie evadarea inconştientă de odinioară. Mulţi cred c-au izbutit. Alţii se resemnează să fie ei, limitaţi în strictul hotar al personalităţii lor. Iar alţii, izbutesc prin activităţile profesionale să nu mai fie nimic:, fericiţi ca şi copiii, sînt însă odioşi.

Dar sînt copii, plozi pe care jucăria nu-i absoarbe complect: aşa a vrut Dumnezeu, să fie în ei copilăria fracţionată.

E primăvară, de pildă. Copiii zburdă pe tăpşan. Acolo-s vrăbiile, dincolo-s copiii. Copiii se joacă de-a vrăbiile, vrăbiile, de-a copiii. Nu mai ştii!

Tăpşanul nu e un tăpşan literar, adică o tipsie de primăvară, mărginită de plopi, să zicem. Nu! E un tăpşan orăşenesc, infect. Băltoace într-o parte, rău mirositoare.

Ciori grase. Ghete putrede, scorojite, fără toc şi talpă, lepădate de un cerşetor o dată cu venirea primăverii. Cutii de sardele şi tinichele de conserve. Piepteni fără

dinţi. Coji de lămîi.

Şi totuşi, şi acolo-i primăvara.

Copiii se joacă, dar unul dintre ei se joacă... uituc oarecum, discontinuu. Nu fuge mereu. Nu ţipă mereu. E puţin distrat. Ai crede c-a uitat ceva, c-a pierdut ceva. Se joacă şi el, dar ştie ca se joacă, pe cînd ceilalţi se joacă pur şi simplu. E

vesel şi el, dar ştie că e vesel, pe cînd ceilalţi n-au vreme să facă astfel de constatări. Şi, pe deasupra, parcă e trist, parcă neliniştit. El nu cunoaşte primăvara, nici literatura primăverii ― căci întîiul om e premergător literaturii ― dar, în afară

de joacă, se întîmplă ceva care-l priveşte pe el, care-l cheamă... E chinuit puţin.

Nu-i e îndemînă. Se furişează, neobservat de nimeni, dintre copii, şi se duce acasă, sau hoinăreşte pe uliţi, şovăind, ca cineva care-a pierdut adresa celui pe care-l caută. Parcă-i vine să plîngă ― un uşor nod în gît, care-l face să înghită des; parcă

ar vrea să spuie ceva, dar n-are pe nimeni şi nici-o jucărie lîngă el; parcă ar vrea să

surîdă, şi-i vine să închidă ochii, rezemîndu-se de zaplazul cald de soare.

De ce-a plecat din joaca celorlalţi? Ce-a păţit? E bolnav?...

În tăcerea acelei clipe de joacă sacrificată fără motiv, s-a născut un scriitor. Dar acea tăcere, cu tremurul purităţii ei neexprimate, cu extazul ei neştiut, e depărtată

ca o stea. Poate că o va mai întîlni, poate că nu. Desigur însă că nu în clipa întîiului vers al tinereţii va culege lumina acelei stele.

Şi dacă tîrziu, foarte tîrziu, după ce va fi săpat mii de tuneluri, după ce va fi

spart mii de munţi, va descoperi misterul acelei clipe, ce va face? Va striga oamenilor: "Veniţi! Iată ce-am găsit, iată ce am Eu"; sau închizînd la loc tunelurile, ridicînd din nou munţii, va rămînea singur, cu steaua lui?

Iată de ce Dănuţ nu publicase încă nimic

Şi iată de ce, acum, cînd se vedea constrîns de viaţă să publice, să cîştige altfel decît minţind, simţea tristeţa aceluia care în loc să ducă la tîrg ouă sau găini în coş, pentru vînzare, ar trebui să ducă steaua singurătăţii lui.

*

Începuse-n el febrilitatea care urmează marilor hotărîri, multă vreme amînate.

Vrei să precipiţi clipele ca să isprăveşti mai repede, ceea ce ani de zile n-ai făcut.

Şi era burlesc contrastul dintre activitatea trepidantă a mînilor, şi aerul absent al feţii. Pusese ţigara fumată în saltarul creioanelor. După cîteva clipe abia, deşteptat de mirosul de ars, o luase de acolo. În loc să-şi îmbrace surtucul, îmbrăcase pijamaua. Era enervat de aceste necontenite confuzii, şi totuşi mereu greşea. În faţa oglinzii în care se privea ― fără să se vadă ― observase deodată că-şi înnodase cravata la gulerul cămeşii de noapte.