― Cesar, de ce nu-mi dai pace?

Îi făcuse cu ochiul.

Facultatea aceasta gazoasă şi eruptivă, de rîs, suna delectabil în urechea tuturora, dar isteric în urechea lui Dănuţ, cu-atît mai mult cu cît observase că unele căutături îndreptate spre ea, proclamau violul.

În faţa lui Dănuţ, lată şi turtită ca o floarea-soarelui, era "madmazel Lina", cu

un surîs centimetrat de dinţii laţi, pe o faţă albă ca smîntîna. I se mai spunea şi Dicke-Bertha, aluzie la sînii ei atît de vast bombaţi, încît ar fi încăput în ţeava giganticului tun, pentru două lovituri. Istorisea fără mofturi, "povestea vieţii ei".

Fusese la "Maternitatea" nu doică, aşa cum o arătau sînii, ci moaşă, aşa cum o arăta vocabularul. O violase un mamoş, cu care trăise un an. "Fii, ce om!" ofta ea. Tot el

"o avortase". "Pii, ce mînă!" suspina ea. Apoi devenise "artistă". Era şi acum, arta fiind un generos refugiu pentru cei care au suferit.

În capul mesei şedea Măicuţa. Nu venea de la Agapia, nici de la Văratic, nici de la Agafton. Dar avea o cuvioasă slăbiciune pentru negru. Haină neagră, bărbaţi bruni, viaţă de noapte. Era albă în preajma rozului, cu gene negre ca musteaţa bărbaţilor de pică. Juristul de lîngă ea, răspundea nostalgiei ei de abanos: negru dur. Poreclit Maciste, avea glas profund, statură de contrabas sculat în orhestră, şi efectiv cîntase din contrabas în orhestra Liceului Internat pe cînd era singurul elev al liceului, care trebuia să se radă zilnic. Păreau prunci, pe lîngă el, toţi adolescenţii baroului. Maciste avea nasul înrudit cu trompa, ochi minusculi şi o expresie care aducea cu bonomia masivă a elefantului. Era nelipsit de la toate chefurile. Nu numai Măicuţa rîvnea la el, ci şi silueta androgină, surghiunită de gelozie, în celălalt capăt al mesei, faţă în faţă cu rivala ei şi cu toreadorul lor. Aceasta din urmă, cap frumos de adolescent prea încercănat, îşi rezema paloarea frunţii în palmă, arătînd purpura cu ascuţit contur ― lac "Oja" ― a unghiilor, manichiurate special pentru efectul satanic. Se numea, nici mai mult, nici mai puţin, Thais. De ce Thais, şi nu Salammbô sau Salomeea? Acest nume, enigmatic pentru majoritatea clientelei, izbutise să-i creeze un prestigiu literar, nuanţat în următoarea expresie:

― Thais are un ce mistic.

Cine ştie ce reminiscenţe obscure ale ochilor aruncaţi în treacăt prin vitrina librăriilor ieşene răsfrîngeau asupra acestei Thais graţia de fum de smirnă şi de caisă a numelui celeilalte: ispita lui Pafnute.

Thais era în fruntea unei mese vesele: vin şi sifoane. Dar ochii ei nocturn desfăşuraţi, aveau privirea ultimului act de tragedie. Părea că priveşte de pe terasa unui palat contimporan cu Neron, cel puţin incendiul Romei. O dublă influenţă îşi disputa întîietatea în atitudinele ei. Văzuse în timpul războiului la Iaşi, pe Mărioara Ventura în Dama cu camelii şi Omul de altădată de Porto-Riche. Şi căuta să imite plutirile ei ascuţite de acvilă semită deasupra gloriei latine. A doua influenţă era mai recentă, şi germanică. Se numea Conrad Weidt: luciferul ecranului, asul macabrului germanic. Şi acesta era unghiular satanic. Thais, pe lîngă Mărioara Ventura şi Conrad Weidt, priza cocaină. După fiecare aspiraţie ― cu nări dilatate

― a prafului sidefiu adunat cu buricul degetelor, faţa ei devenea mai crispată ―

Conrad Weidt îl juca pe Pagannini; Mărioara Ventura, rolul Phedrei. Falca ei inferioară, înţepenită în paralizia cocainei, căpăta treptat o mişcare de rumegare, un uşor rînjet. Această proiectare ritmică a fălcii, îmbinată cu paloarea, ochii negri şi

influenţele teatrale, îi dădeau ceva mortuar; presimţeai capul de mort, hîrca, dar o hîrcă rămasă cabotină şi în neant.

În sfîrşit, al patrulea exemplar feminin al petrecerii se numea Iulişca, unguroaică adusă în regat de trupele de ocupaţie. La chefuri, Iulişca avea semnificaţia ardeiului roş, cel pe care-l găseşti înfipt în solniţa tuturor meselor de crîşmă.

Ea nu putea spune cuiva: "Te iubesc"; sau "Îmi placi"; sau: "Eşti băiat drăguţ".

Aceste expresii ale profesiei, ea nu le rostea, ci le dansa, le zbura, le gemea, le sculpta, le vulcaniza.

De pildă, Iulişca vroia să arate unui bărbat că doreşte să-l aibă client. Atunci, ea se oprea în faţa lui, trăsnită, pietrificată, indiferent dacă victima era la masă cu mai multă lume, sau dacă, alături, o altă femeie îl deservea.

Se oprea, închidea ochii, răsturna capul pe spate ― cu atitudinea celui care respiră eter ― întredeschidea buzele, strîngea pumnii, ondula şoldurile, cabra sînii.

Nu ştiai ce va face: va strănuta? va exploda? va ţîşni în sus? va cădea pe spate?...

Nu! Era în transele unor vorbe de dragoste. Un cutremur o răscolea toată, buzele emiteau un şuierat de şarpe, gemut şi tremolat şi, în sfîrşit, izbucnea:

― Aaaah, cum mă arde, micule!...

"Micul" era convins că "femeie ca Iulişca, mai rar". În realitate, Iulişca prefera femeile. Dar numai bărbaţii plăteau.

La această masă, Măicuţa şi cu Thais şi-l disputau pe Maciste; Măicuţa, la rîndul ei, era rîvnită de Iulişca, pentru care Maciste simţea o virilă vocaţiune.

Protagoniştii acestui complex poligon erotic, deveneau inaccesibili celorlalţi.

Titularul Lizicăi era Puiu. Aşa că numai Dicke-Bertha era francamente disponibilă.

De altfel, dimensiunile şi sufletul ei o făceau ospitalieră pentru toţi deodată. În jurul gîtului, ca două spade încrucişate paşnic pe o panoplie, două braţe, unul de postav albastru, celălalt de postav cenuşiu, o încolăceau. O mînă, răsărită din postavul albastru, o ciupea de ureche; cealaltă mînă, aparţinînd postavului cenuşiu, o netezea pe guşă. La spatele ei, un avocat se instalase pe scaun, ronţăindu-i ceafa, sîrguitor. Pe subt masă, diverse perechi de picioare tricotau în jurul gambelor ei, escaladîndu-le, compri-mîndu-le, parcurgîndu-le. Între timp, Dicke-Bertha bea vin, mînca bişcoturi, rîdea şi istorisea. Era ca un munte elveţian, parcurs pe o coastă de funiculare; pe alta, păscut de vaci Suchard; pe alta, exploatat de cherestele; pe alta, contemplat de un pastor calvinist, fără să mai socotim turiştii care-l suie cu alpenştocuri, şi cei care, desfăşuraţi pe iarbă, consumă savuroase alimente ― în timp ce el, muntele, se ocupă cu norii, cu cerul şi cu soarele. Norii, cerul şi soarele Dickei-Bertha erau alimentele. Trăia mîncînd. De cîţiva ani, dragostea căzuse pe planul al doilea. Nici un bărbat nu mai putea deştepta în ochii ei duioşiile antropofage, pe care o simplă costiţă de purcel ― bine friptă ― i le răscolea. O

mînca pînă la os şi o sugea cum sug copiii un caramel, şi viţelul, ugerul matern. În materie alimentară avea procedeele ei. Orice om mănîncă alimentele cu pîne, pînea

devenind un acompaniament pentru fiecare solist alimentar. Dicke-Bertha consuma natural, cu pîne, dar şi cu unt. Bucăţica de pîne aferentă înghiţiturei respective era o tartină cu unt atît de îmbelşugată, încît un om normal, după o astfel de tartină, ar fi renunţat la restul mesei. Acest procedeu îl învăţase de la un rus, nerespectînd decît această latură a procedeului, pe cealaltă, alcoolul simetric înghiţit, limitînd-o la litrul de vin care ajută digestia. Ceea ce pentru o profesionistă a dragostii e amantul de inimă, pentru Dicke-Bertha erau dulciurile. Contactul dintre buzele ei şi un cataif cu frişcă sau o cremă de ciocolată sau o piurea de castane era sărutarea buzelor Salomeei pe buza de zmeură îngheţată a lui Ionathan.

Luminile din vale tremurau subţire ca un preludiu de harfe. Pe dealul Galatei, un foc se aprinse, roş. Pornea o corabie cu lumină la catarg? O stea căzu sprinten, ca un pavilion lăsat; în urmă-i un cer de stele, cutremurat, sclipi lung, atunci parcă

desfăşurat.

Sosea cotnarul în sticle negre, dar comesenii aclamau altă sosire.

― Huduba! Huduba! Bravo, cioară!

Huduba nu apăruse ca un violonist pe scenă, cu tăcerea subţioară, ci ca un bondar. Un deget scărpina o strună, sau un văzduh de vară. Zbîrnîia struna, răsuna vara. Stîrnite ca de-o mîncărime, glasurile întîmpinară pe lăutar, cu un: "Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...

În ritmul săltăreţ ca o cadenţă de pinteni şi de drîmbe, paharele uşor pişcate cu vîrful cuţitelor picurară piuit de curci. Huduba se apropia cu scripca într-o mînă, aducînd pe-o faţă de gorilă tuberculoasă un zîmbet ca o reclamă luminoasă pentru o pastă dentifrice.

"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...

Un mare miez de nucă bătrînă, răsucită în cute întortocheate, gălbui şi negre; cu musteţile spălăcit albe, lăsate pe oală; cu urechi clăpăuge, înaripînd o gambetă

strîmb aşezată pe creştet, gata să cadă; doi ochi îngrozitori de negri, dar care erau albi fiindcă ţiganul îi da peste cap, privindu-şi parcă podul gîndurilor; o redingotă

ca un fel de rasol de redingotă; nişte pantaloni tubular blegi, în care presimţeai ciolanele firave ca fumul de mangal. Totuşi, ţiganul înainta pe valuri elastice, scărpinînd strunele scripcei.

"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...

Era o aiurire generală, ca un nor de ţînţari pe-o baltă, din care trebuia să se desprindă un cîntec, dar unul singur, nu oricare. Struna lui Huduba îl căuta, ochii lui Huduba îl invocau. În clipa opririi ― cîţiva paşi mai erau pînă la masă ―

cîntecul trebuia să răsune.

În urma lui Huduba venea masiv ţimbalagiul, baragladină spătoasă. Burtos ca un bucătar, cu fălci proeminente ca nişte şolduri ale obrazului, cu musteaţă neagră

ca un început de codru şi sprincene ca un început de corb, purta legat de gît şi sprijinit în bolta burţii, grătarul de strune al ţimbalului. Ciocanele ridicate aşteptau

porunca arcuşului.

"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...

Dănuţ, cu ochii întredeschişi, asculta struna ţiganului, dar cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Era copil mic. Trăia bunicul lui. Doamna şi domnul Deleanu erau tineri, bruni, subţirei în haine demodate. În pridvorul de la Medeleni.

Masă mare, prezidată de conu Costache Dumşa. Musafiri, Herr Direktor. Copiii mîncau înainte, dar trăgeau cu ochiul pe la ferestre şi cu urechea pe la uşele deschise. Luminele aprinse ― trandafiri palizi în globuri roze ― luminau mari buchete de flori răspîndite printre cristale, argintărie, pe olandele proaspăt albe.

Cînii, pe scări, cu luciri stranii în ochi. Copiii, în cămeşă de noapte, la ferestre, îndărătul perdelelor. Afară, miros de pui fript şi de petunii tămîioase.

Şi deodată, din noapte, prin lătratul cînilor stîrniţi, Huduba, lăutarul satului, venea pe poartă, lăsînd în drum alaiul ţărănesc, scărpinînd o strună subt cerul stelelor de vară. Venea cu greierii şi cu cosaşii, negru şi pocit în hainele orăşeneşti, sunînd o strună, călărind vibraţia unei strune, în trapul şi galopul unei strune, ca acele vrăjitoare încălecate pe coada unei mături. Venea pe-o strună cel care fără