Acolo era pridvorul trecutului cu străbunii; dincoace, masa prezentului, cu strănepoţii. Şi între ele, scripca lui Huduba.

― Dan, nici nu ţi-ai băut paharul!

Din picioare, îl dădu duşcă, mulţumi şi plecă repede. Se ducea spre casa cu ferestre luminate, cu geanta subţioară, pe uliţele pustii.

Lăutar şi el, dar scripca lui Huduba avea alte cîntece pentru noii contimporani, pe cînd scripca lui Dănuţ avea un singur cîntec pentru toţi.

Monica! Monica!

*

În clipa cînd se naşte, porecla defineşte stringent şi plastic pe cineva, dar totodată îl constrînge să fie vasalul ei.

O femeie poreclită "femeie fatală" înseamnă că în societatea ambiantă ei a fost fatală cuiva ― indiferent dacă cel care s-a sinucis pentru ea e dirigintele oficiului poştal sau şeful unei percepţii ― şi că mai poate fi fatală şi altora, din aceeaşi categorie socială. Dar totodată, din clipa cînd şi-a auzit porecla primită cu un zîmbet de sfinx ― acest zîmbet inexistent e apanagiul femeilor fatale ― va deveni şi mai fatală, deservindu-şi porecla. În mahalaua ei va profesa rolul pe care Anthineea îl profesează în suburbia literară a Atlantidei lui Pierre Benoît. Cu ochii ei bovini, cu părul ei negru lins pe tîmple, şi trupul ei de falduri lăptoase, va deveni un fel de casieriţă impasibilă a sinuciderilor din amor, a delapidărilor din amor, a divorţurilor. Poate că înainte de poreclă ar fi preferat să facă dulceţi, să bată

pasienţe şi să croşeteze rozace textile pentru perne şi spetezele scaunelor ― dar magnetizată de poreclă a intrat în rîndul Messalinelor. Porecla i-a descoperit o vocaţiune surdă, impunîndu-i-o cu suverana energie a colectivităţii care a creat-o, decretînd-o.

Aşadar, porecla e receptivă ― prin faptul constatării plastice ― şi e creatoare, eliminînd sau atenuînd însuşirile divergente de la poreclă, ale celui definit, silindu-l să abunde în sensul ei. Ceea ce dovedeşte slăbiciunea omului în faţa voinţei semenilor săi. Personalitatea decretată de societatea în care trăieşte, va fi mai durabilă decît adevărata lui personalitate, alcătuită din atavism şi ereditate, convertite fiziologic şi psihologic într-o formulă proprie. Această unilateralizare a omului prin poreclă, în sensul ei, această falsificare a individualităţii ― datorită

exagerării unei însuşiri în detrimentul celorlalte, e un spectacol penibil, în clipa cînd individul îşi pierde tinereţa, cînd se usucă.

Anonim, neştiut şi nedefinit de nimeni, fără nici o reputaţie, fără nici o etichetă, individul albit de ani ar fi bătrîn pur şi simplu. Bătrîneţa n-ar fi decît o surdină pe coardele sonore ale tinereţii lui. El n-ar căuta ― tocmai fiindcă-i bătrîn cu simplicitate, fără cabotinism ― să plagieze ceea ce în tinereţă i-a dat o anumită

seducţiune între semenii săi. Bătrîneţa lui n-ar fi caricatura tinereţii lui, ci bătrîneţa ei, a tinereţii, frumoasă încă, în felul toamnelor. Dar rareori există acel individ anonim, a cărui bătrîneţă naturală, ca un anotimp final, să nu se înjosească

histrionesc în faţa oamenilor. Şi poate şi mai rare sînt individualităţile, care, evoluînd în celebritate ― cum ar creşte o pădure în vitrină sau pe scenă ― să nu devie parcuri, adică să nu cedeze publicului loc agreabil pentru bănci şi plimbări comode, în propria lor fiinţă vasală succesului.

Cei mai mulţi bătrîni sînt parodiile reputaţiei sau poreclei lor din epoca plenitudinei tinereşti. Astfel, întîlneşti într-un salon, de pildă, un om venerabil prin vrîstă, care se arată isteţ şi neastîmpărat, tachinînd fetele, atacînd cucoanele, pretinzînd prin fapta lui să învioreze "tineretul de azi" cu glume, calambururi, istorioare şi anecdote răsuflate, care l-au făcut celebru în tinereţă lui de ieri. Ţi se strînge inima de milă. Surîzi cu efort, cum aplauzi la circ pe nenorocitul acrobat care nu izbuteşte măcar să atragă atenţia cuiva. Îl compătimeşti. Şi n-ai curajul, nimeni nu-l are ― respectul bătrîneţii ― să-i spui: "Astîmpără-te. Rămîi bătrîn.

Nu-ţi şade bine să te strîmbi!"

Dar pe înfundate, tinerii hazlii ai salonului respectiv rîd de moşneagul histrion.

Ei nu ştiu ― ei, cei reputaţi irezistibili ― că mîne vor fi la fel cu moşneagul reputat şi el irezistibil în saloanele tinereţii lui.

Astfel, o victimă a reputaţiei este Iaşul, denumit oraşul cultural, oraşul intelectual. Merită Iaşul această reputaţie?

Reputaţia, întîi şi întîi, e receptivă. Ea constată o realitate, nu o născoceşte.

Reputaţia nu e o lăudăroşenie, o tartarinadă. Această reputaţie a Iaşului însuma o activitate culturală mai proeminentă, mai personală şi mai stăruitoare decît a celorlalte oraşe româneşti. Faptele muntenilor, între care România, sînt fiicele ideilor moldoveneşti, ieşene mai ales. Apoi "Junimea" ― acel amestec de cultură şi bun-simţ, de entuziasm şi ironie, de credinţă şi scepticism ― e templu moldovenesc, clădit între zările ieşene. Ieşană e şi armonia Eminescu, şi zvonul Creangă, şi zeflemeaua cu monoclu Petrache Carp, şi gravitatea statuară

Maiorescu, şi zîmbetul Alecsandri, şi veninul tonic Gheorghe Panu.

Dar, junimiştii s-au dus: unii în mormînt, alţii în noua capitală a ţării, ducînd cu ei altoi moldovenesc, crescut în pepinierele "Junimii". De-atunci s-au ridicat şi alte generaţii între zările ieşene, visînd cu stelele, trudind cu slovele ― dar, mai curînd decît al bunicilor, exodul lor spre noua capitală a început.

Iaşul de altădată a îmbătrînit. Mai este el oraşul culturii, oraşul ideilor? Da, pretind ieşenii, dispreţuind de la înălţimea reputaţiei de alţii ctitorită, muncitoarele şi poate vulgarele oraşe ale României Mari.

Nu! Acest oraş bătrîn nu ştie să fie bătrîn ― nu el, biată făptură de ruine ― ci oamenii care-l locuiesc, vanitoşi, caricaturizîndu-i reputaţia din tinereţă. Nu eşti intelectual fiindcă trăieşti într-o bibliotecă, după cum şoarecii bibliotecilor şi păianjenii lor nu sînt intelectuali, ci pur şi simplu şoareci şi păianjeni. Nici omul care doarme într-o bibliotecă, nu e prin aceasta intelectual, căci somnul nu e susceptibil de astfel de denumiri. Un oraş nu e intelectual prin numărul clădirilor culturale unde învăţăceii tineri deprind să ţie condeiul şi să deschidă gura, ci prin e personalităţi care cu înălţimea lor meditativă şi dominatoare, împrăştie ca o aromă, pînă departe,

şi duhul oraşului în care s-au format. Unde-s aceşti stejari ieşeni, aceşti plopi

ieşeni, aceşti brazi ieşeni, spre care ţara să se-ndrepte în procesiuni evlavioase?

Eminescu, Alecsandri, Creangă, Panu?

Aceştia au fost, şi dimpreună au dominat zarea românească.

Dar acum?

Acum, într-un oraş bătrîn şi înăcrit de vanitate ― care vede în Bucureşti Calea Victoriei şi "Capşa", cum vede ţaţa de la perdeluţa răsucită a geamului tot ce-i urît şi aparent în viaţa vecinilor, neglijînd restul ― existau două mari ferestre luminate, pe o stradă dosnică, într-o clădire ruinată.

Acolo, ca acele buhne solitare, stăpînind palatele pustii cu măreţia lor de urne funerare, nopţi de-a rîndul veghea un om sur. Tinereţa lui crescuse pe ruinele

"Junimii". Mai răsună încă ecoul paşilor lui Eminescu pe uliţele Iaşului, atunci cînd tînărul socialist, abia ieşit de pe băncile şcolii, privea luna lui Eminescu, cu întîia dragoste în ochii melancolizaţi amar de Schopenhauer.

Treptat dispăruseră marii ieşeni, atingîndu-l toţi cu pulpana umbrei lor istorice, lăsîndu-l singur în oraşul lor să le vegheze nopţile subt dublul scut de aur al ferestrelor luminate. Acolo era ultimul intelectual al Iaşului. Prin el numai, prin nopţile lui de insomnie, Iaşul putea să judece ţara lui, nu s-o bîrfească.

Dar adresa acestui om era ignorată de mai toţi ieşenii, în afară de proprietarul său, care-i intentase proces de evacuare.

*

Acest supravieţuitor nocturn al marilor ieşeni altădată avea două titluri sociale: profesor universitar şi redactor al revistei Viaţa contimporană. Dar n-avea cărţi de vizită. Nu frecventa pe nimeni, în afară de cei din biblioteca sa. Devenise profesor universitar la o vrîstă cînd socotea că fiecare student e un echivalent al personalităţii sale, a dascălului tînăr, şi că n-ar fi rău ca, de pe catedră, amical, să le împărtăşească experienţele sale intelectuale. Observase, însă, că el, dascălul, e un exemplar ciudat, cu picioare mult prea repezi pentru ale celorlalţi, cu plămîni mult mai rezistenţi decît ai discipolilor. Se văzuse în situaţia călăuzei pentru piscuri nalte, care n-ar avea nici un client, pentru simplul motiv că turiştii solicitaţi pentru ascensiune preferă berăria sau cofetăria de la poalele muntelui, cu scaune comode, consumaţii delectabile, şi cărţi poştale edificatoare cromolitografic.

Profesase mai departe ― nu putea nici să moară de foame, nici să se facă uşier la Facultatea de litere ― dar renunţase la altitudini cu turma după el. Devenise, cum s-ar zice, un profesor sceptic, oarecum mizantrop. Cînd distingea cîte-un apetit intelectual, printre elevii săi, îl invita acasă. Devenea amic, incapabil să fie profesor. Aceste amiciţii îi împuţinaseră simţitor biblioteca. Amiciţia impune sacrificii materiale.

Între timp, dimpreună cu un grup de prieteni întru entuziasm, înjghebase o

revistă voluminoasă, intitulată Viaţa contimporană. Ceilalţi înclinaseră spre titlul mai general şi mai pompos: Viaţa. Adaosul "contimporană" era zîmbetul modestiei lui.

Entuziasmul care-i solidarizase era o idee, denumită ideea poporanistă.

Programul revistei "literare şi sociale", nu de "literatură socială", cum de la început fusese botezată de adversari, era simplu ca un precept al celebrului deschizător de uşi deschise: La Palisse17. Redactorul cerea scriitorilor, artiştilor în genere, să aibă

faţă de fenomenul ţărănesc o atitudine artistică, adică imparţială. Să nu facă

compot de ţărani cum făcea Alecsandri, dar nici să nu dispreţuiască pur şi simplu starea primară a acestei clase inculte, brutale, instinctive, făcînd-o insuportabilă

nasului estetizant. S-o facă să trăiască aşa cum e, în adevărul social care-a creat-o.

Departe de-a cere scriitorilor literatură ţărănească, le semnala dificultatea unei literaturi avînd ca subiect ţăranul şi viaţa lui, din pricina perspectivei de cugetare obiectivă, pe care mai ales acest subiect o cerea creatorului.

Fusese înţeles atît de bine, încît ani de-a rîndul poşta redacţională îi adusese vrafuri de poezii şi proză care slăveau fad şi nătîng pe "ţăranul împilat", "glia umedă de roua sîngelui", şi pe "martirul ogoarelor". Natural, coşul redacţional respectase traiectoria: tout à l'égout. Dar şi mai ciudat, reputaţia acestei reviste cu atitudine atît de eclectic artistică în faţa clasei ţărăneşti, creştea fals, formidabil de fals, în entuziasmul tuturora. Această revistă cu precepte pur artistice era socotită

ca un organ literar de slăvire a ţărănimii, ceea ce determinase o serioasă curiozitate şi poate şi caritate socială pentru ţărani, fapt care îndestula, într-o măsură, programul social al revistei, dar nu şi pe cel literar. Venise războiul. Urmase exproprierea. Revista, cu acelaşi titlu, care acum părea o impertinenţă, reapăruse.

― De ce mai trăieşti? Ce mai vrei? i se spunea. Vremurile împilării ţăranilor au trecut. Lasă amintirea cruciadei duse pentru ţărani. Ai liberat Sfîntul Mormînt; du-te acasă. Adică: dispari.

S-ar fi zis că nimeni nu observa ― în genere subtitlurile sînt rareori citite ― că