1
Într-adevăr, poeţilor li se cuvine tot, chiar, sau mai ales femeile. Dar poeţiisînt mai generoşi decît femeile, poate fiindcă le lipseşte simţul practic, sau poatefiindcă în această privinţă nu-s deloc femei. De aceea, iubită prietenă, fiindcă m-aionorat cu această denumire ― adevărat dar, cînd vine de la dumneata ― la rîndul meu, voi căuta să mă arăt vrednic de ceea ce-mi atribui. Îţi dăruiesc deci ceea ce voiai să «furi»: termenul acesta ― brutal şi injurios cînd ar porni de la mine ―
capătă o înaltă distincţiune estetică atunci cînd e rostit de dumneata. Primeşti? şipăstrează în frumoasele dumitale mîni caietul florentin. Mînile dumitale sîntvrednice de el; el evrednic de ele.
Cum însă trebuie să justific nu numai absenţele de pînă acuma, dar chiar şiabsenţa de astăzi, precum, şi pecele viitoare, voi încredinţa caietului florentin ―
carevă aparţine de azi încolo ― această delicată sarcină.
Primeşte, te rog, iubită prietenă, asigurarea trainicei solidarităţi care ne leagă
în trecut, prezent şi viitor,
Dan Deleanu."
Şi, fără sfială, cu o mînă sigură, transcrise pe întîia foaie a caietului florentin: GOL
"Sînt fratele motanilor!
Pe-acoperişuri nalte, prin ierburi, prin copaci.
Pe garduri sau pe turle,
Cu ochi lucioşi pîndesc.
Ascult cum sună sîngele, şi vînt, ca vîntul, sîntLa pîndă: salt, cădere, sau scurtă tresărire..."
― Altceva-i în livadă, ziua, şi altceva-i, noaptea, în odaia ei...
Mai de multă vreme, Puiu formulase această comparaţie, din care numai întîiul termen era verificat, al doilea avînd caracterul unui deziderat.
Puiu, însă, avea o minte logică. Ironia Olguţei, necruţătoare, îl ferea de năravul afirmaţiunilor deşarte ― şi în vorbă, şi în gînd. Aşa că în această comparaţie, referitoare la Rodica, Puiu nu pornea de la o experienţă ca să ajungă la o închipuire.
"...altceva-i, noaptea, în odaia ei", nu însemna, după cum şi mai sus s-a văzut, că Puiu vizitase odaia Rodicăi în timpul nopţii, în aşa condiţiuni, încît această
vizită să-i fi putut servi pentru exacta valorificare a jocurilor din livadă, mai mult sau mai puţin de tenis. Dar nici nu însemna că Puiu se bizuia pe simple imaginaţiuni pentru a devalorifica o agreabilă realitate.
Puiu primise în odaia lui oarecare vizita ale universalei Sevastiţa. Aşa că acel
"altceva-i, noaptea, în odaia ei" însemna numai că în comparaţia de mai sus, Rodica servise ca prim termen diurn, în livadă, iar Sevastiţa, ca termen secund şi nocturn în odaie. Cum însă ― şi asta izbutise Puiu să constate ― binevoitoarea
Sevastiţa nu putea înlocui pe rebarbativa Rodica decît în judecăţi abstracte ― căci, oricum, Sevastiţa faţă de Rodica era ca bostanul faţă de cantalup ― Puiu se hotărîre să cerce în odaia Rodicăi ceea ce gustase în odaia lui cu termenul suplinitor din judecata abstractă.
Asemenea conspiratorilor din vremea Renaşterii, care-şi ascundeau pumnalele şi spada subt umbra Vastei pelerine, asemeni trubadurilor, care purtau ghitara tot subt pelerină ― purta şi Puiu pelerină, dar nu spre a ascunde perfidă armă sau dulce instrument, ci pur şi simplu spre a nu i se vedea cămeşa de noapte. Căci Puiu avea un fel de slăbiciune pentru această suprapunere de negru flotant peste alb colant în plimbările nocturne.
Papucii, încălţăminte comodă de pus şi de scos, tăcută pe deasupra, întregeau echipamentul corsarului în floare de la Medeleni. Capul gol, neapărat, căci pălăriile pot fi uitate, capul, în astfel de împrejurări ale nopţii, avînd neajunsul de-a fi partea cea mai neglijabilă a trupului, supusă deci uitării.
În vederea acestei nopţi luase de la Dănuţ, cu consimţămîntul acestuia, o jumătate de sticlă de colonie, pe care o întrebuinţase deodată, alcoolizîndu-şi trupul, pelerina şi cămeşa, ceea ce-l făcuse de îndată să devie un fel de reclamă
originală a mărcii de colonie întrebuinţată de Dănuţ; bună marcă, de altfel, dar reclama exagerează totdeauna, cu scopuri binecuvîntate, desigur. Pe lîngă această
agrementare trupească, cine ştie ce reminiscenţe ale copilăriei petrecute în satul de munte ― laolaltă cu fetele şi flăcăii, pe, cînd se numea Mihu ― îl făcuse să
culeagă flori de busuioc, pe care le strînsesa în rnînile hărăzite dezmierdărilor.
Un singur lucru nesocotise Puiu în prevederile lui, următorul: cînd ai cincisprezece ani, cînd mănînci bine şi te zbînţui şi mai bine o zi întreagă, somnul nu te mai încolăceşte, cochetînd galeş, ci te buşeşte dintr-o dată, mai voinic decît cei mai voinici.
Astfel că aşteptînd stinsul luminilor şi adormirea celorlalţi, Puiu, mai expeditiv decît ei, adormise cu capul rezemat în pumn, pe marginea ferestrei, la care pîndea aşezat pe scaun.
Se deşteptă convins că cineva i-a tras un pumn în frunte. Natural, pervazul ferestrei nu era moale, şi nici fruntea lui Puiu mai prejos. Totuşi, pervazul ferestrei, spre deosebire de fruntea lui Puiu, fu cruţat de cucui.
― Dracu să te ia!
Bîjbîi prin întuneric, aprinse un chibrit, căută ceasul: unu şi un sfert!
O clipă, somnul şi Rodica, din două odăi şi de pe două paturi, rivalizară.
Biruinţa trecu de partea Rodicăi, nu fiindcă în acea clipă, dominată de înţepătura unui recent cucui, Rodica ar fi fost mai ademenitoare, dar fiindcă Puiu nu admitea să nu se ţie de cuvînt. Din aventură dorită Rodica devenise o datorie de conştiinţă.
În aceste condiţiuni, calm şi botos, Puiu încalecă fereastra şi sări în livadă.
Binevoise luna să lipsească. Bine făcuse! În absenţa lunii, o rădăcină
proeminentă puse piedică lui Puiu, răsturnîndu-l.
― S-o ia dracul!
Şi rădăcina, şi luna.
