Nimeni nu-şi dădea seamă ce zîmbet ironic avea această viaţă de noapte şi această fobie de microbi. Poate că nici el nu-şi mai dădea perfect seama. Dar există

o formulă mai fericită şi mai cuviincioasă ― care să te izoleze de oameni, fără a le spune: "Da-ţi-mi pace, imbecililor!" ― decît viaţa de noapte şi fobia microbilor?

Căci aceeaşi mînă care se dezinfecta după ce strîngea o altă mînă, nopţi întregi, fără

mănuşi şi fără sublimat, şi le petrecea mînă-n mînă cu volumele lui Tolstoi, Dostoievski sau Proust. Continua desigur şi cînd era singur să-şi flambeze cartonul ţigărilor, dar mirosul şi gustul de ars, nu distrugerea microbilor, îi deveniseră încet cu încetul, tot atît de necesare ca şi tutunul.

*

Iaşul are o grădină, Copoul, reputată frumoasă prin decret municipal şi cor civic. E frumoasă în măsura în care orişice grădină cu flori şi copaci bătrîni e frumoasă... Atributul floral şi vegetal nu-i lipseşte: prin aceasta e grădină. Ca să fie frumoasă, însă, grădina trebuie să aibă acel echilibru subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel frumoasă o armonie de culori zugrăvite, alături de culorile livezilor şi-ale luminii. În lunca ei natală, floarea necultivată e sinceritatea, e candoarea luncii, şi e frumoasă fiindcă exprimă această sinceritate, această

candoare, care depăşesc arta, convieţuind alături cu ea. Dar în clipa cînd nu mai răsare din pămînt împodobindu-l involuntar, ci e aşezată de mîna omului într-un pămînt îngrădit, cultivat, destinat înfrumuseţării, floarea e supusă aceloraşi legi artistice, ca şi sunetul în fraza muzicală, ca şi vorba în vers, ca şi culoarea în pictură. Frumoasă în sine, latent, ea ori devine frumoasă prin armonia care o însumează altfel decît natura, ori devine sunet fals, pretenţios, vulgar, ca tot materialul prim artistic, pe care mîna omului nu l-a înviat prin creaţiune, desprinzîndu-l din natură. Aşadar, într-un parc, într-o grădină publică, nu mai apreciezi materialul vegetal şi floral din care sînt alcătuite, ci existenţa sau inexistenţa armoniei artistice, a creaţiunii omeneşti.

Din acest punct de vedere ― adică respectînd firescul criteriu ― grădina Copou e slută şi vulgară. Ea indispune ochiul ca un salon de mahala pregătit pentru recepţia deputatului, ca o romanţă a lunii dedicată primarului, ca o poezie epică

închinată cutărui general de brigadă.

Ca şi Mitropolia ieşană, şi ca şi atîtea clădiri recent înălţate pe blîndele uliţi ale Iaşului, ea nu respectă armonia florentină a zării ieşene, atît de pur ondulată de linia dealurilor, că pare un văl fluturînd de pe umerii goi ai unei madone care se închină ― şi sfidează, grosolan epatată, modestia artistică a ruinelor ieşene. Totuşi, ieşenii se plimbă pe aleile Copoului şi îl admiră, aceiaşi ieşeni care compătimesc Bucureştiul, fără să cunoască Cişmigiul, grădină grasă, care nu-i departe de frumuseţă, deşi plină de doici, de ordonanţe şi de boanghini.

Grădina Copoului debutează printr-o alee centrală, mărginită de o parte şi de alta, cu bănci vopsite verde. Arhitectul grădinii a avut desigur concepţii grandioase. El a vrut oarecum să cînte din ocarină fanfare eroice. A izbutit.

Această alee dominantă a Copoului, e ridicolă şi pretenţioasă. A reuşit organi-zatorul grădinii să facă din ea un pretext pentru alee, cum bătrîneţa face din capul omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cît de just ieşană ar fi fost o întortochere de poteci printre straturi de flori! Ce viaţă armonios distribuită ar fi dat grădinei aceste poteci alegre, chemînd perechile în toate părţile cu zîmbete de flori

― în locul acestui fals bulevard, odios ca un guler înalt şi rigid pe gîtul unui copil

limfatic. Această alee centrală e plină ca vestibulul unui dentist celebru. Lumea stă

şi se plimbă acolo numai. Restul grădinei e gol; copacii nu se plimbă. Cînd se dau serbări ― kermeze: aşa anunţă afişele ― grădina e neîncăpătoare, adică aleea, faimoasa alee, căci grădina e aleea precum aleea e grădină. Două mişcări în răspăr, în sus şi în jos. Ce fac oamenii aceia? Se plimbă? Nu! Se freacă unii de alţii ca periile în mînile lustragiului, atunci cînd îşi iau avîntul. Se respiră, nas în nas, ca miopii cînd se întîlnesc cu felinarele. Se împroaşcă necontenit cu praful scărmănat de paşii lor îndesaţi. Asta se cheamă a lua parte la o kermeză.

În fundul aleei, ca un sughiţ al perspectivei, se ridică un obelisc, la picioarele căruia, aşezaţi pe labe, patru lei de piatră ― poate că-s sfincşi ― veghează. Aceşti lei, de cînd au devenit de piatră s-au îngrăşat. Au oarecare asemănare cu obezitatea scroafelor, dar sînt lei. Botoşi şi mahmuri ca începutul unui formidabil gutunar în nasul bont al unui om fălcos, n-au batistă fiindcă sînt lei. Nu rag, nu urlă, nu mîrîie, dar fălcile lor de piatră abia pot stăpîni o vărsătură în cascadă.

Bieţi lei ai Africei, cine v-a pus să deveniţi celebri ?

Al doilea edificiu al acestei alei, e vegetal: un tei bătrîn, cu floare şi umbră

dulce. E numit ― de aici se naşte catastrofa ― teiul lui Eminescu.

― Aici visa Eminescu, îţi explică ieşeanul, arătîndu-ţi teiul încercuit de bănci populate.

Aici n-a visat niciodată Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principală a Copoului. Căci dacă aşa înţelegea Eminescu să viseze, se instala cu scaunul şi masa "de brad" în galantarul celei mai mari magazii de pe strada Lăpuşneanu.

Eminescu n-a visat în faţa nimănui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turişti.

Tu, oricine vei fi, citeşte cît vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum eşti cu cerul de deasupra ogrăzii, aibe-o în gură cît vrei şi cînd vrei ca pe-o pastă de dinţi şi ca pe un şpriţ de la gheaţă ― dar lasă-i viaţa, lasă-i visul. Nu crede că visa aşa cum stai dumneata în faţa fotografului, nici cum te razemi în cot de balustrada lojei, la concertul fără muzică melodioasă.

Nu!

Eminescu, omul acela care avea o bucată de cer în loc de frunte, în clipa cînd îndoia spre pămînt creanga de luceferi a cerului, poate rodea în dinţi un vîrf de creion, sau îşi muşca musteaţa, singur, fără să-l vadă şi să-l ştie nimeni.

Şi-n clipa cînd, cu crengile toamnei în braţul lui, arăta:

"Vezi, rîndunelele se duc,

Se scutură frunza de nuc,

Se lasă bruma peste vii,

De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii?"

...nu crede că era ca Hamlet cînd o trimete, pe scenă, pe Ofelia la mînăstire!

Nu! Într-o crîşmă de mahala a Iaşului, cu răspopitul Creangă, urît ca o gorilă şi bun, ca un miros de fum şi baligă în soare, în faţa unei sticle de poşîrcă ― chipul lui Eminescu zîmbea lui Creangă, ciocnind paharul, şi sufletul lui dezlega toamna, cu gest de orizont.

Subt teiul lui Eminescu, tinerii visători ieşeni fac inhalaţii eminesciene.

La stînga aleei, subt un chioşc circular, nechează fanfara militară. Faţă-n faţă

cu chioşcul alămurilor, de cealaltă parte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate transportă în această grădină, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere, sirop, gustări în scobitoare, şpriţ şi alune americane.

Iată grădina Copoului.

Dar în fundul ei, într-un zaplaz înalt de scînduri putrede, vizibilă numai prin clanţă, atît e de mică şi de ştearsă, se deschide scîrţîind o uşiţă. E situată în grădina Copou, cum sînt uşele cămărilor: în fundul obscur al casei. Pleci capul, îndoi umerii ― uşiţa e scundă, ridici piciorul ― pragul e nalt, ai impresia că escaladezi o fereastră ― şi intri deodată, lăsînd în urmă toate amintirile urbane, în cea mai dulce lumină din cîte ţi-a fost dat să întîlneşti. Crezi că-i un fum albăstrui ca cel de cetini în dreptul pădurilor de brazi, dar nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina îndulcită într-atîta, încît îţi pare fum. O potecă lungă, acoperită cu iarbă, romaniţe şi rochiţa-rîndunelii, printre păpuşoi, se apleacă la vale şi se duce, se duce cu mişcări de izvor pînă departe. Şi iat-o revărsată-n aer, miere şi-n dealurile albastre, uşoare, fluide ca un cer de toamnă coborît pe pămînt ca fumul de tămîie din cădelniţă. Îţi vine să înclini capul pe umăr surîzînd. Unde eşti? Parcă s-au născut aici, din aer şi melancoliile luminii, versurile:

"Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai..."

Numai contururi blînde, ca versul Mioriţei. Nici-o asperitate, nici-o duritate.

Toate liniile au curba obrajilor de copii şi a dezmierdărilor pe frunte. Acolo-i păpuşoi; acolo-s vii; acolo în verdeaţă e o casă, e un fum; acolo latră cînii; acolo sună o talangă; acolo cîntă un cucoş; acolo cade alb un zbor de hulubi; acolo-i un cuc; acolo-i o mierlă... Şi peste toate, lumina ca tăcerea unui surîs şi ca somnolenţa unor mari ochi albaştri.

Ce semn se desprinde de pe hotarul luminii? Cine te priveşte peste marginele lumii, ridicat deasupra ei?

Orizonturile s-au deschis ca nişte mari vitralii. Zările sînt mai adînci, lumina mai afundă şi limpede ca tăcerea unei mulţimi îngenuncheate.

Ceahlăul!

În clipele de mare cumpănă şi îndoială, aşa se arăta prezenţa lui Dumnezeu,

pustnicilor deznădăjduiţi, cu credinţa zdruncinată.

Ceahlăul! Flacără albastră desprinsă din albastrul zărilor. Cunună de fum peste cenuşa norilor. Pisc în soare deasupra trecutului. Şi ai descoperit semnul poruncii.

Îi vei da ascultare. Niciodată nu vei părăsi oraşul mort. Ceahlăul ţi-a dat, albastră, acolada azurului.

O simplă uşiţă de lemn despărţea Copoul de golful albastru al plutirii spre Ceahlău. Tot atît de bruscă fusese, pentru Dănuţ, tranziţia de la viaţa ieşană ― cea pe care o cunoscuse în timpul zilei ― la atmosfera odăii în care trăia redactorul Vieţii contimporane.

Numai strigătul trufiei lirice a lui Jean-Cristophe în clipa cînd cunoaşte întîia iluminare a prieteniei ― "J'ai un ami!18 J'ai un ami!" ― ar putea traduce cadenţa inimii lui Dănuţ, după ce făcuse, împreună cu Mircea, întîia vizită acestui om.