agerime, fulgurant contur. Uneori vorbea numai el: rareori. În genere asculta şi replica. Replică rezumativă, care rectifica erori. Avea şi oroarea, şi pudoarea seriozităţii: de aici, fantezia şi veşnica autopersiflare.

O surpriză a conversaţiei acestui om, faţă de stilul scrierilor sale, era imagismul. Scrise, fraza colorat vorbită, analiza metaforic prescurtată în notiţă, deveneau uscat analitice, didactic clare. Pitorescul acestei metamorfoze era explicaţia imajată pe care o dădea: "Imaginile sînt un fel de fosforescenţe de licurici, agreabile în timpul nopţii. Ele nu luminează conturul total al unei privelişti, dar semnalează ochiului întinderea obscură, o fac presimţită prin luminări discrete sau vii, dar fragmentare. E percepţia poetică, suficient de vagă, pentru care lumina nu mai este un mijloc de cunoaştere, ci un scop: bijutărie pe obscur. Critica, însă, nu trebuie să lucreze cu imagini, ci cu lumina diurnă a inteligenţii. În timpul zilei, incandescenţa licuricilor devine inutilă, ca şi luminarea. Întrebuinţarea sistematică

a metaforei în critică face numai dovada vanităţii criticului; imagina exprimă

dorinţa lui de-a dovedi scriitorului discutat că şi el dispune de materialul poetic al acestuia. Astfel, criticul nu se mai supune la obiectul propriu criticei, ci la obiectul propriu artei. Ar fi cazul hirurgului care ar opera cucoane elegante, punîndu-şi pe degetele profesionale toate inelele de care dispune, pentru a fi «şic». Cred că

această operaţiune nu se cheamă a face critică, ci a face stil. Perfecta adaptare la

scop, e o lege de fier în industrie impunînd inexorabil fiecărui obiect stilul adecvat destinaţiunii sale. Caroseria unui aeroplan sau a unui automobil e un model de stil adecvat vitezei terestre sau aeriene. Tot aşa, tunul exprimă riguros expulzarea exploziei, echilibrată cu rezistenţa la această violenţă provocată. În industriile intelectuale însă, puţini oameni se miră dacă văd un tun cu corset, sau un aeroplan în formă de biserică. Cei mai mulţi chiar, admiră aceste incongruenţe, atribuindu-le fanteziei creatoare..."

Alături de Dănuţ, pe marginea dinspre el a biroului, un număr recent al Vieţii contimporane îşi producea sumarul. Ochii lui Dănuţ întîlniră un titlu de poezie: Primăvara. Cetise întîmplător poezia. Era identică, de pe aceeaşi tulpină desprinsă, cu milionul de poezii al primăverii.

― Domnule profesor, de ce publicaţi astfel de poezii? Am cetit această

Primăvară. E inutilă. O apreciezi cu exclamaţia: Ei, şi?!

― Domnule Deleanu, eu, individul din faţa dumitale, mă raliez la această

exclamaţie. Dar redactorul Vieţii contimporane, adică tot eu, protestează. Criteriul absolut e valabil numai în intimitatea craniului. O faptă înseamnă o cedare de absolut a minţii. Fapta e penitenţa ideii, e un antrenament pentru modestie. Cînd mie nu-mi place o poezie pe care redactorul Vieţii contimporane o publică, exclam:

"Imbecilule, uite ce prostii faci!" Dar acest redactor al faptelor, ricanează: "Ce-ţi pasă! Dumneata stai cu Tolstoi şi Eminescu! Poftim în locul meu să văd cum te descurci?" Îl las deci să publice o literatură care nu-i iscălită nici de Tolstoi, nici de Eminescu. Cîte prostii nu face pentru o femeie un om îndrăgostit! Eu le fac pentru o revistă. Să nu-mi critici revista, domnule Deleanu, fiindcă între patru ochi mă

constrîngi să-ţi dau dreptate. Această Primăvară e iscălită de o debutantă. O

debutantă care publică de zece ani. E un dar preţios al femeilor să debuteze mereu... Ce spune? Luă revista încruntat, şi întîlnind versurile zîmbi. Cer, rîndunele, albine, soare, flori! Domnule Deleanu, puţini ştiu adresa particulară a primăverii. O întîlnesc numai la recepţii de gală. De altfel au mult curaj. Ei spun,

"cer, soare", cum spun eu "batistă, chibrit". Sînt familiari cu frumosul oficial: asta-i măguleşte... Hm! Un cer de primăvară... Se ridică în picioare, cu revista în mînă.

Domnule Deleanu, ia să lăsăm fleacurile, să fim oameni de treabă. Ia să

presupunem că a venit primăvara. Într-un colţ de ogradă orăşănească, spre seară, un om învîrte un pui în frigare, deasupra jarului. De ce nu-l frige în bucătărie?

Fiindcă s-a dus iarna, şi afară-i mai răcoare decît în căldura bucătăriei. Omul şi-a lepădat surtucul, şi-a suflecat mînicele: mişcări de vară. Nu-i tare cald afară înspre seară, dar e aer curat şi jarul la care se frige puiul îl încălzeşte şi pe el. Învîrte frigarea. Puiul: sfrrr. Unge puiul cu pana muiată în unt. Cojiţa se rumeneşte. Jarul se spuzeşte. Un miros delicios... Şi-n fund, cînd ridică ochii, să-şi şteargă

năduşeala de pe frunte, zăreşte ceva albastru: cerul...

Dănuţ zîmbea.

― Spune, domnule Deleanu, e sau nu e acela cerul primăverii? Dar noi sîntem oameni de treabă. Nu l-am căutat pe sus. E prea mare, prea albastru pentru noi. Ne îngheaţă. Noi l-am luat cu binişorul şi l-am surprins. Degetul afirma hotărît. L-am văzut, domnule Deleanu. Uite o adresă particulară a primăverii. Şi cîte n-are! Nu-i spuneam dăunăzi, unui tînăr scriitor, talentat de altfel, care se repezea de-a dreptul la răsăritul soarelui: şi acela, tot de primăvară. I-am spus: "Lasă, domnule, soarele.

Vrei să redai bucuria primăverii? Uită-te la pămînt. Ia un văcsuitor de ghete. A apărut în colţul străzii o dată cu rîndunelele primăverii. Se întinde în soare, şi-a reluat profesia. Vine un muşteriu. Întinde piciorul pe calapod. Lustragiul scoate crema, unge bine, dă vînt periilor, dă-i, şi dă-i, lesă un lustru cumplit. Vede soarele ca în oglindă, în ghetele pe care el le-a lustruit. Uite bucuria primăverii!" S-a ofensat, domnule Deleanu! Mi-a spus că-s om prozaic. Şi-a publicat poezia cu soarele la altă revistă. Am pierdut un băiat de talent...

― Dar prost bine!

― Poet! Poetul afirmă, contrazicerea sau discuţia îl ofensează. Poeţii seamănă

cu Dumnezeu, domnule Deleanu. Lumea e o afirmaţie. Diavolul e un critic literar!

Vezi raporturile! Şi astăzi, domnule Deleanu, critica e în mîna poeţilor. De asta am ajuns un om supărător. Generaţiile de astăzi vor să se apropie, prin misticism, de afirmaţia lui Dumnezeu. E foarte frumos şi înălţător, dar nu trebuie să-l uităm pe Diavol. Trebuie să-l respectăm. Dumnezeu a dat omului femeia; Diavolul i-a sugerat demnitatea... Bei un pahar de ceai, domnule Deleanu?

― Da, mulţumesc.

Îşi luă pelerina pe umeri, trecînd în odaia de alături. Dănuţ se răsturnă în scaunul legănat, cutreierînd păreţii cu privirea. Faţă în faţă, aşezate pe doi păreţi potrivnici, două tablouri se priveau: unul era o reconstituire cît mai ştiinţifică a antropoidului. Un fel de mătăhăloasă gorilă, îngreuiată parcă de propria-i vînjoşenie, într-o atitudine crăcănată de marinar beat, care iese din tavernă, cu măciuca-n mîna flocoasă, cu capul proeminent prin falca de jos, inexistent prin frunte, dominînd o întindere de pustietăţi, alăturat cavernei; celălalt tablou era o fotografie a lui Anatole France în odaia sa de lucru. Pe fondul cenuşiu al bibliotecelor, rezemat de masa de lucru, picior peste picior, îşi trimetea privirea ascuţită. Calotă pe creştetul capului, frunte înaltă, nas dîrz, ochi robuşti, mustăcioară deasupra unei buze spiritual cărnoase, barbişon viguros deşi sur, jiletcă de catifea pe un pîntec bombat ca o frunte de poet. Şi într-un tablou, şi-n celălalt, erau două versiuni ale elanului spre viaţă. Dar puterea cavernelor părea terorizată, fioros, mîrîitor terorizată, pe cînd puterea bibliotecii zîmbea. Părea mai sigur omul zîmbetului sceptic, decît antropoidul ghioagei dogmatice. Mai încolo de portretul lui France, pe acelaşi părete, un Schopenhauer cu o cravată complicată ―

a cărei îmbinare cere o concentrare de cel puţin un sfert de oră în faţa oglinzii ―

arăta cu degetul o frunte gotică prin dimensiuni şi cute. Concomitent cu fruntea şi

cravata, producea un rictus amar şi dispreţuitor în faţa fotografului. Tristă lege a cabotinismului! Oameni care-au trăit veridic, la o parte de lume, măcar în faţa fotografului, aduc lumii tributul lor de cabotinism.

― Domnule Deleanu, ce-aveţi dumneavoastră cu Schopenhauer? răsună glasul de dincolo. Şi dumneata; şi domnul Balmuş, îl priviţi agresiv!

Dănuţ şovăi. Nu vroia să jignească. Totuşi fotografia îl provoca.

― Domnule profesor, la varieteu sau la operetă, cînd dansatoarea se-ntoarce cu spatele la public, şi făcînd o reverenţă inversată îşi dă volanaşele peste cap arătîndu-şi formele cele mai preţioase, nu poţi spune nimic. Ori aplauzi, ori n-ai ce căuta acolo. Dar cînd un Schopenhauer îşi arată fruntea cu degetul... gestul său fotografic nu e departe de volanaşele dansatoarei.

Redactorul Vieţii contimporane uită de ceai. Sări în odaie, adus parcă de fluturarea pelerinei, cu braţele în sus.

― Domnule Deleanu, acum treizeci de ani, după cele ce mi-ai spus, te-aş fi ucis în duel... Braţele-i căzură. Zîmbea plin de fum, ca un vulcan. ...Dar acum te admir. Ce tînăr trebuie să fii ca să nu-l respecţi pe Schopenhauer! E singurul om, domnule Deleanu, care are dreptul să-şi ţie degetul pe frunte. Dar asta-i frumuseţa tinereţii! Şi-n faţa lui Schopenhauer e uşoară în "volanaşele ei"!

Îşi aduse aminte. Intră în cealaltă odaie, precipitat. De-acolo, glasul răsună

binevoitor:

― Domnule Deleanu, şi elementele naturei te dezaprobă. Îţi voi servi un ceai indignat!

*

Întîile lumini ale dimineţii se iviră la ferestre ca o mirare exterioară.

În odaie, ceaiuri, fum, dezordinea căruntă a scrumului presărat de la o vreme pe podele, de gestul distrat şi larg. Dănuţ avea acel început de melancolie adus de nopţile de-a lungul cărora ai evocat tinereţa unor femei moarte. Vorbiseră într-adevăr despre femei, dar despre femeile literaturii: Anna Karenin, a cărei moarte te lasă singur pe un peron de gară, printre străini; de Irena din Fum, care la optsprezece ani te priveşte cu ochii duşi spre tîmple ca ai figurilor egipţiene, pe tine, deopotrivă ca şi pe eroul lui Turgheniev; Bimmala din La maison et le monde a lui Tagore; Odetta lui Proust; Saşa din Viaţa la ţară; Tess d'Urberville a lui Thomas Hardy...

Ciudatul om din faţa lui Dănuţ le cunoscuse pe toate, le iubise pe toate.

Vorbele lui despre ele păreau spovedanii. Reţinuse detalii care numai în mintea unui îndrăgostit rămîn. Descria foşnetul rochiei de bal a Annei Karenin, cînd se coboară jos de pe treapta trăsurii; în încăperea plină de fum şi de cărţi, foşnetul rochiei de bal lăsase o lungă tăcere, ca un parfum de primăvară venit pe fereastră.

La Baden-Baden, Irena avea douăzeci şi şapte de ani. Se schimbase. Cel care-o evoca o cunoscuse cînd avea optsprezece ani. Descrierea lui Turgheniev devenise o amintire a ochilor lui. Irena avea bustul şi carnaţiunea figurelor zugrăvite pe bolţile Palatului Dogilor din Veneţia.

Abia atunci Dănuţ observase o particularitate a acestui om. Cînd vorbea despre femeie în genere, o analiza şi situa fiziologic, net, fără nici o cruţare. Nici vulgaritate, nici cinism: o contractare abstractă, un efort de-a o dispreţui ştiinţific.

De îndată însă ce vorbea despre o anume femeie ― Irena, Anna Karenin, sau alta

― gesturile sale deveneau de catifea ca ale fluturilor de noapte; vorbele, de un lirism evlavios, culegeau conturul celei evocate, ca o vale dintre munţi cu brazi, lumina lunii.

Ceea ce pe ceilalţi oameni îi face brutali şi vulgari în viaţă, în fiinţa acestui om se convertise în atitudine filozofică, lăsîndu-i în fapte delicateţa pe care alţii o au numai în literatură. Acest original echilibru îi dădea în toate cele o aristocraţie mai înaltă decît cea conferită de vechimea şi puritatea sîngelui nobiliar. Această

nedezminţită distincţiune îl făcea să reacţioneze armonios în faţa celui mai vulgarizant subiect pentru bărbaţi: femeile.