Dănuţ se roşi.
Raportul "Olguţa-Buftea" era din nou stabilit.
― ...Da... cetim uneori împreună...
― Cu Rodica?! bufni Olguţa tăios. Ce cetiţi? Visul Maicii Domnului?
― Ştii...
― Vine?
― Da.
― În fiecare noapte?
― Da...
Olguţa aruncă o scurtă privire scîrbită odăii şi iar prinse privirea lui Dănuţ.
― O iubeşti pe Rodica?
― Vai, Olguţa! Eu? Pe Rodica?! E greu să-ţi explic... Rodica?!
― Atunci de ce-o primeşti la tine?
― Dacă vine...
― Te iubeşte?
― Da de unde!
― Atunci să vă fie ruşine? Şi ţie mai mult decît ei!
― De ce, Olguţa? se roşi Dănuţ mai tare.
― Să vă fie ruşine!
Niciodată n-o văzuse mai pornită, mai revoltată, mai puţin stăpînă pe ea.
― Am s-o iau pe Monica şi am să plec... Am să plec în străinătate cu Monica...
Să vă fie ruşine!
― Olguţa...
― Tu n-ai dreptul să spui nimic! Du-te la Bucureşti şi fă ce-ţi place, dar nu aici, la noi acasă, subt ochii Monicăi! Să-ţi fie ruşine!
― Olguţa dragă, dar n-am nici-o vină! Mi-a sărit în cap! Tu n-o cunoşti!
― Nu cunosc pe nimeni .Am ochii legaţi! Mi-a scîrbă! Am să plec... Şi eu sînt vinovată! Eu am adus-o la Medeleni... şi eu am s-o dau afară! zvîcni Olguţa, izbind cu degetul spre uşă.
― Olguţa... să-ţi explic, Olguţa...
Îi trînti uşa-n nas.
Dănuţ înghiţi în sec. Rămase pe loc, cu dubla impresie c-a fost laş şi prost. De altfel, din copilărie, după toate ciocnirile cu Olguţa, rămînea cu aceeaşi impresie: în copilărie, urmată de revanşe imaginare, situate în viitor; acuma, urmată de o simplă exclamaţie:
― De ce nu-s ca Olguţa! Ce fericit aş fi!
*
― Olguţa! Olguţa!
Uitînd de scrisoare, de Rodica, de tenis şi de tot, Puiu alerga spre Olguţa.
― Unde-i Rodica?
― Bine-ai venit. Olguţa! Nu mai pleci.
― Cuţulachi, unde-i Rodica?
― La tenis. Cît ai stat, Olguţa!...
― Cheam-o.
Rodica sosea din urmă, într-un picior, cu braţele deschise.
― Vai, ce dor îmi era de tine, Olguţa!
