s-o aştepte, ca în anii trecuţi, ca anul trecut mai ales.
Sigur, venise toamna.
Toamna!
Cuvîntul care-i cădea pe inimă, umplîndu-l cu grave sonorităţi, bronzînd cadenţele inimii. Se deschideau iară, de aur, porţile prin care se duc vacanţele copilăriei .Dezmierdase trunchiul unui nuc. Culesese o nucă. Verdele amar al nucilor! Toată melancolia lui Eminescu e în frunzele de nuc. Subt nuci, în preajma toamnei îţi vine să oftezi, dar surîzi. Foşnetele erau mai uscate. Glasuri în cer!
Soarele galben îşi stingea luminile şi se ducea, ca acei nenorociţi japonezi, atît de singuri pe străzile oraşelor europene, cu marfa lor naivă şi exotică, pe care nimeni nu le-o cumpără.
Venise toamna, cu semnul plecărilor.
Venise!
Şi, ca o pasăre care şi-a regăsit vechiul cuib tocmai în clipa cînd trebuie să-l părăsească pe celălalt, pentru a intra în cîrdul plecărilor de toamnă, Dănuţ îşi regăsise sufletul de anul trecut, aşa cum îl lăsase, plin de Alunele veveriţei, acuma, cînd vacanţa era în declin.
...De asta şedea singur la fereastră, cu lumina stinsă.
Uneori răsuna ropotul căderilor de fructe, grăbind parcă izgonirea anotimpului sfîşiat.
Două toamne se oglindeau în sufletul lui: una, tipsie de aur acoperită cu fructe, alta, goală tipsie de aur.
Ce făcuse de atunci? Nimic! Adinele, Ioanele, Rodicele... Cînd se gîndea la ele, cîineşte, cu nările şi le amintea. Şi acelaşi urlet îi umplea trupul.
Nu!
Îşi regăsise sufletul.
Calm, ca un răsărit de lună din valurile mării prosternate, deasupra adîncurilor sufletului regăsit, chipul Monicăi îl privea...
"Dragă Monica.
Nu îndrăznesc să calc pragul odăii tale. Nici nu vreau să-ţi scriu sau să-ţivorbesc frumos.
La începutul vacanţei, chiar în ziua sosirii mele la Medeleni, ţi-am cerut unsfat. Te-am întrebat dacă e bine să trăiesc, sau să rămîn copil, cu vechiul suflet pecare mi-l ştiai. M-ai sfătuit să trăiesc, şi mi-ai dat două caiete. Ţi le trimit îndărăt.
Sînt albe. Sînt singurile lucruri albe pe care ţi le mai pot trimite şi care mai potintra în odaia ta,
Dănuţ."
Îl chemă pe Gheorghiţă, îi dădu biletul şi caietele, trimiţîndu-l cu ele în odaia Monicăi. Tristeţa şi mîndria îl învăluiră ca o haină aspră. Era singurul act onest pe care-l făcuse de la începutul vacanţei.
Aştepta.
Auzind paşii lui Gheorghiţă, sări de pe scaun, deschise uşa:
― Ei?
Gheorghiţă îi întinse două caiete şi un bilet.
"Dragă Dănuţ,
Eu nu păzesc porţile raiului. Odaia mea e totdeauna deschisă pentru tine.
Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat caietele aşa cum sînt, dar păstrează-le.
Dacă nu ţi-au folosit la Medeleni, poate-ţi vor folosi la Bucureşti.
Noapte bună, Dănuţ,
Monica."
Vroi să fugă în odaia Monicăi şi să-i sărute mînile: atît!
Dar nu îndrăzni: ..."noapte bună, Dănuţ"...
Era atît de mare depărtarea dintre el şi Monica,dintre odaia Monicăi şi odaia lui, încît se aşeză pe marginea patului, ostenit.
III
MONICA
La Medeleni, cel mai însemnat eveniment nu era nici toamna, atît de blîndă, că
zarzării înfloriră a doua oară, nici sosirea lui Her Direktor, venit să-şi petreacă
ultimele zile ale vacanţei la Medeleni, nici din ce în ce mai mondialul război european, nici deschiderea şcolilor de peste cîteva zile.
Cel mai important eveniment era nuvela pe care o scria Dănuţ.
