― Frapiere, domnule, de argint masiv...

― Vedeţi, domnule comisar regal, noi... arătă patronul, cu un gest dezolat, restaurantul gol.

― De asta n-ai clienţi, domnule. Frapiere de argint masiv, chelneri cu mănuşi albe, cupe de cristal. Ce-i bolşevismu ăsta? Ai făcut armata?

― Se cunoaşte, măă! Şampania, mă, e uniformă de mare ţinută! Mănuşi albe, argint, cristal.

Patronul turnă şampania, cu călcăile lipite. Era vădit impresionat.

Ciocniră. Tonel, consecvent cu stilul şampaniei, dădu paharul peste cap, duşcă, cum dai ţoiul de ţuică. Patronul repetă porţia. Altă răsturnare, altă umplere spumoasă.

Comisarul cu semnalmentele lui Oliniţki apăru gîfîind, cu batista pe frunte, aducînd miros de ploaie şi sudoare.

― Domnule comisar regal, l-am găsit.

― Raportul!

― Cizme de şevro, înalt, palid...

Tonel sări, dădu duşcă al patrulea pahar, îmbrăcă mantaua de ploaie, şi-l luă la o parte pe Dănuţ.

― M-m-mă, Deleanu, fă-mi bine cu cinci sutari. Ţi-i trimit la leafă... Nu iei o ţigare?

Aşeză sutarii în tabachera de aur, subt ţigaretele "Funcţionar", peste polul mai vechi.

― Plata!

― Lasă, Tonel.

― Salve, mă!

Pe lîngă patronul frînt în două, cu călcîile lipite, şi printre chelnerii aliniaţi, Tonel trecu sunîndu-şi pintenii, încruntat, urmat de comisar. O singură problemă îl preocupa: care-o fi diferenţa dintre pielea de box şi cea de chevreaux?

― Nuanţe! murmură el printre dinţi.

*

O dată cu soneria care anunţa trenul pornit din staţia Nicolina, sosi în goană un muscal cu doi cai; descriind o curbă elegantă pe cauciucuri mute, în trapul cu scîntei, opri în faţa uşii de intrare. Puiu sări. Salutat de tregheri, trecu spre peron.

Pardesiu pe talie, pălărie cenuşie înclinată pe-o tîmplă, monoclu, pantaloni cenuşii, a căror cădere respecta treptata strîmtare a semnelor de exclamare, ciorapi cu baghetă, pantofi de lac.

― Dan!

Şinele vibrau. Din tremurul luminilor din fund, două lumini roşii se dilatară

agresiv. La curbă, ferestrele trenului fură vizibile ca un metraj luminos.

Terasamentul dudui. Tregherii se precipitară. Masiv tăioasă cu vîntul ei metalic şi aburii ei fierbinţi, maşina intră; pe rînd, vitrinele vagoanelor, cu manechine umane, trecură.

Tumult. Ordine. Strigăte. Mişcări. Îmbulziri. "Pst"-uri. Vociferări.

― Trei tregheri la conu Iorgu Deleanu!

Şase se precipitară. Puiu şi Dănuţ, după ei, în goană. Cu pălăria pe ceafă, frecîndu-şi mînile ca pentru săpunire, domnul Deleanu cobora din vagon, alegînd tregherii după un criteriu special.

― 63: abataj. Bun! 91: bac. Deoparte... Bine v-am găsit, băieţi!

Suiră scările.

― Dănuţ! Dănuţ!... Dănuţ!

Buzele care-l chemau, îi murmurau numele pe faţă, ca o ploaie cu soare, cu murmure luminoase şi parfum răscolit. Şi era ca un fulger dureros al fericirii copleşite.

Înghesuiţi de tregheri şi pasageri, intrară în compartiment.

― Olguţa!

Se sărutară lung: un fel de box de sărutări pe frunte, nas şi obraji.

― Şi tu, Puiule!

Îl sărută şi pe el. Şi Monica. Erau ca peniţele atrase de un magnet neastîmpărat.

Acelaşi zîmbet pe toate feţele. Mirarea de-a se vedea iarăşi împreună îi făcea să-şi strîngă mînile, să se atingă pe umăr ― fiecare parcă neîncrezător că celălalt şi ceilalţi sînt concreţi.

Bagajele plecaseră. Un ultim tregher se ivi la uşă.

― Mai sînt bagaje de luat?

― Da-da! Ia-ne pe noi, îl îndemnă Olguţa.

Se coborîră. Şi Dănuţ, şi Puiu zîmbiră la fel, văzîndu-le pe fete nalte, suple şi elegante, în dezarmonia provincială şi caricaturală a pasagerilor. Amîndouă în tailleur- uri : al Olguţei cenuşiu, al Monicăi albastru-închis. Un mic amănunt o feminiza puternic pe Olguţa: un trandafir roş, prins pe reverul jachetei. Părea un gest aparent al inimii, bobocul de trandafir carmin, cu petalele abia răsfrînte. Pe lîngă bagajele fetelor ― cele de mînă ― domnul Deleanu venise cu atîtea geamandane, coşuri, pachete, încît tregherii, în faţa mormanului, recurseră la căruciorul de bagaje.

Neculai, după fatalele discursuri de recepţie, pornise cu recipisa bagajelor mari.

Domnul Deleanu gesticula ca un şef de orhestră, cu baston în loc de baghetă.

Vorbea munteneşte ― sever; moldoveneşte ― ironic binevoitor, şi evreieşte ―

glumeţ şi satisfăcut. Tot personalul gării îl cunoştea, numai după glas. Bagajele fură clădite în cărucior, într-o unanimă colaborare. Porniră spre ieşire, în jurul căruciorului.

Recunoscîndu-l pe domnul Deleanu, birjarii gesticulară cu biciul, şapca şi hăţurile. Ofertele plouau. Domnul Deleanu îi saluta, refuza şi interpela nominal, controlînd şi descărcarea bagajelor. Era ca o intrare într-un Ierusalim al birjarilor.

Olguţa rîdea.

― Papa, intrarea ta în Iaşi, ca şi în birou, produce dezordine.

Bagajele fură instalate în trăsura lui Puiu. Domnul Deleanu, Olguţa şi Puiu se suiră în trăsura casei Deleanu.