Nu-şi mai amintea nici o dorinţă. Totuşi, pachetul sau obiectul întins i-o amintea.

O maşinuţă migălos lucrată în aramă, c-un tub lung, treptat subţiat în chip de trompă, pentru turnatul spirtului denaturat în şanţul ibricului de cafea neagră, o făcu să se indigneze.

― Bine, frate, da asta de unde-o mai ştii?

Olguţa ridică din umeri. Ştia, dar nu vroia să-i amintească de o masă la Bucureşti, în Popa Nan, în vara anului 1914 ― trăia şi conu Mihăiţă pe atunci ―

cînd cucoana Catinca afurisise pe toţi "ticăloşii de negustori din Bucureşti, care te silesc să torni spirtul denaturat, ca rachiul la crîşmă, cu sticla". Neculai căpătă în sfîrşit ceasul de buzunar cu muzicuţă. Neculai dorea de mult un ceas care să cînte la fiecare oră Deşteaptă-te, române. Acesta cînta motive din Marseilleza, o Marseilleză picurată delicat şi pur, ca pentru greieri somnoroşi.

― Proşti-s franţujii, Neculai! Le cîntam la ureche Deşteaptă-te, române; nici că se prindea! Asta-i tot un fel de Deşteaptă-te, române, dar preparat franţuzeşte.

― Trăiască alianţa şi duduia Olguţa! se exaltă Neculai.

Nu-şi putea închipui Puiu că din acelaşi cufăr va ieşi o bătaie de inimă pentru el, străină de fiinţa Olguţei.

― Degetul, Cuţulachidis!

Redevenit Cuţulachi, Puiu se înroşi, văzu şi respiră adînc zîmbitor. Demult dorea să aibă inel. Visul lui era o chevalieră. Olguţa-i interzisese acest fel de inel, explicîndu-i că un inel cu embleme nobiliare pe degetul unui copil de ţăran e mai ridicol decît o coroană de carton pe capul unui nebun. Totuşi, în lipsa Olguţei, Puiu îşi cumpărase o chevalieră de provenienţă rusească. Olguţa o zărise la gară şi zîmbise. Pe drum, inelul dispăruse în buzunarul lui Puiu. Acum era înlocuit cu un safir palid, montat în aur florentin de culoarea spicului de grîu.

Antretul era un zumzet surd de exclamaţii, mirări, aprobări, comentarii, monologuri. Cadourile Olguţei aduceau tuturora bucurie, dar fiecăruia o altfel de bucurie.

Nu oricine poate da altora accentul exact al bucuriei proprii. Cadourile sînt întotdeauna o surpriză agreabilă. Dar deseori dau naştere la constrîngeri penibile.

Dacă am presupune că primăvara, într-un an, lipsită de instinctul sigur al naturii, s-ar încurca, şi aducînd verdeaţă tuturor copacilor, n-ar respecta individualitatea lor, dînd de pildă plopului frunză de stejar, piersicului, muguri de castan, liliacului, cîrcei de viţă, viilor, vreji de bostan, şi nucilor, pătlăgele roşii ― bucuria primăverii ar exista din pricina navalei de verdeaţă, dar pe fiecare fizionomie vegetală ar rîde construis bucuria răpită alteia.

Aşa se întîmplă şi cu darurile, cînd cel care le aduce şi împarte a fost preocupat de gestul risipirii lor ― măgulitor pentru cel care-l face ― nu de aspectul propriu fiecăruia dintre cei care le primesc. Pentru mulţi copii, aceste daruri improprii sînt un principiu de umilire, de ipocrizie, de tristeţă. Trebuie să se bucure, fiindcă altfel sînt ingraţi, şi totuşi nu se bucură, fiindcă darul e străin tuturor dorinţelor lor.

Bucuria e surpriza explozivă a unei dorinţe obscure pe neaşteptate îndestulată.

Cînd darul nu e mugurul exact al crengii care-l dorea, departe de-a o înviora, o îngreoaie, o abate.

Acele daruri numai care dovedesc că aducătorul lor te cunoaşte, şi-a amintit de tine, te-a reconstituit, şi-a frămîntat mintea culegîndu-ţi în amintire, exclamaţiile, poftele exprimate sau înăbuşite ― dau bucurie. Ele-ţi arată că ai existat în sufletul celui care ţi le aduce, şi darul, astfel numai, îşi pierde semnificaţia indiferentă de lucru cumpărat, căpătînd-o pe aceea de răsfrîngere a dorinţei tale în afecţiunea altuia.

Darurile Olguţei, exacte ca ale primăverii, arătau că în timpul celor trei ani de viaţă pariziană, nu numai că nu uitase pe nici unul dintre cei de acasă, dar că trăise în ei, ca primăvara la rădăcina copacilor. Toţi o iubeau pe Olguţa, dar toţi o socoteau distrată şi uitucă, din pricina vieţii ei eruptive. Le dovedea contrarul. Abia acum fiecare înţelegea că acel cufăr al darurilor era sufletul Olguţei, în care toţi existau, în dezordine, dar complect.

Într-un colţ al antretului, Monica grupa pachetele lui Herr Direktor şi ale doctorului Prahu, ciudatul prieten al Olguţei. Pentru doctorul Prahu, Monica muncise din greu, căci în cuferile ei, diverse sticle de toate formele, cu preţioase alcooluri, alese bucată cu bucată de competinţa lui Paşa, îi periclitau hainele, cu eventuala lor revărsare.

Numai Dănuţ şi Mircea nu primiseră încă nimica.

Răsărind brusc, din fundul cufărului, capul Olguţei, înfierbântat, cu pletele dezordonate, zîmbea. Avea un sul în mîni, înfăşurat cu îngrijire.

― Atenţie şi ochelari, vă rog!

Doamna Deleanu, cucoana Catinca şi domnul Deleanu se apropiară, punîndu-şi ochelarii de lectură. Olguţa desfăşură sulul.

Era atît de tînăr capul ei ― numai vibraţie de rîs şi de culoare ― încît portretul desfăşurat apărea supărător ochiului, ca o mohorîre de pivniţă în plin soare.

Monica tresărise. Urmărea cu îngrijorare feţele ridicate spre portret.

Exclamaţiile indignate o făcură să respire.

― Ce oroare! Asta eşti tu? Sluţenia asta?!

― Cine-i măgarul? izbucni cucoana Catinca.

― Alexandru Pallă.

― Ducă-se pe pustii! Auzi dumneata! Asta-i treabă de pictor! Ştie şi ciuma să

facă aşa minunăţii!

― Fetiţa tatei, o dezmierdă domnul Deleanu; o fi el mare pictor bietul Paşa, dar eu tot la Grigorescu am rămas. Măru-i măr ― o bătu el peste obrajii rumeni. N-are să mă convingă Paşa, nici Parisul, nici toate "ism"-urile artei de astăzi, că măru-i mucegai, şi soarele scrum.

― Bine, frate, clocotea cucoana Catinca; faci curechi murat, faci castraveţi

muraţi, da să faci dintr-un boboc de fată aşa murătură!

Şi toţi, mînaţi parcă de acelaşi surd îndemn al instinctului, o dezmierdau pe Olguţa, o priveau, o împrejmuiau, copleşind portretul cu ironii, zeflemele şi ocări.

Era ca un descîntec în faţa destinului. Recunoscură toţi capul Olguţei în portretul desfăcut de mînile ei, dar o Olguţă despodobită de tot ce-o făcea pe Olguţa veselia casei Deleanu. Decorul era salonul apartamentului de la Paris. În primul plan, pianul

deschis ― claviatura era ca o dungă fumurie de apă îngheţată ― şi Olguţa pe taburet, cu capul aplecat puţin ― ca atunci cînd pîndeşti sau cînd eşti greu ostenit

― întors de la pian în lături, ca şi cum cineva ar fi strigat-o deodată, întrerupînd-o.

În planul al doilea, mobilele unui salon, mare, în umbră grea, apăsate parcă de începutul unei asfixii cu mangal. Obrajii Olguţei primeau lumina unei ferestre cenuşii ― mucegaiul tragic, surirea subpămînteană de ocnă de sare, a penelului Pallă. Sur şi obrazul, cu reflexe verzui ca ale unor lumini de lună. Ce se întîmpla în acea încăpere de umbră, cu muzica amuţită? Ce strigăt răsunase? Ce chemare stranie? Era o crispare dîrză în osatura feţei, dar fruntea se înclina învinsă, dură

totuşi, şi ochii dilataţi simţeai că ar fi vrut să se închidă şi nu puteau, sau bravau arătarea de groază, nevăzută. Amestec de hotărîre şi deznădejde. Mîna dreaptă

plutea pe claviatură, cu degetele răsfirate moale, ca o pasăre ucisă din zbor, răstignită pe aripile ei. Cealaltă mînă încleşta genunchiul sau se rezema de el?

Pletele căzute atîrnau grele pe tîmple.

Privit alături de model, portretul Olguţei părea posomorît, lipsit de tinereţă, cel puţin de carnaţiunea şi exuberanţa tinereţii modelului. Dar mişcările capului şi trupului erau profund ale Olguţei. O Olguţă stranie ca o eclipsă de soare. Dar în acea energie deznădăjduită a feţei şi a privirii, şi-n acea cădere de scut a frunţii înclinate, şi-n acea tensiune de vultur cu săgeata în el, văzîndu-şi moartea, înaripîndu-şi-o, ochii lui Mircea recunoşteau tinereţă Olguţei, aşa cum uneori sufletul său o presimţise sub rumeneala obrajilor şi rîsul dinţilor.

Acesta era singurul portret făcut de Alexandru Pallă într-un răstimp de trei ani.

N-o mai făcuse de atunci, niciodată, pe Olguţa. S-ar fi zis că el singur prefera s-o vadă cu ochiul omului, decît s-o descopere cu ochiul pictorului.

― Nu vrea nimeni acest portret? zîmbi Olguţa.

― Pe foc! Pe foc!

― I l-am adus lui Mircea.

― Mie, Olguţa!

― Nici tu nu-l primeşti?