semnalul destrăbălării. Rîsul devine gemăt; vorba, ţipăt; gluma, pornografie; dorinţa, gest; gestul, faptă. E cel mai trist spectacol pe care omul şi-l poate da sieşi: masa sexuală în comun.

Dar aceeaşi şampanie, la o masă curată, cu oameni bătrîni şi tineri, sărbătorind o bucurie comună, poate desprinde armonii de rîsete, tot atît de sprinten pure ca şi acordul lui Mozart. Atunci, şampania apare ca o primăvară ilară a tinereţii. Fetele tinere sînt culoarea şi cîntecul acestei primăveri. O dată cu îmbujorarea obrajilor şi strălucirea aprilină a ochilor, timiditatea dispare. E ca o apariţie de culori, din muguri atunci deschişi. În jurul acelor obraji calzi de culoare ca piersica de aromă, e ca o mişcare aeriană de sărutări. Obrajii lor plutesc parcă între sărutări, de care se feresc rîzînd. Părul de pe tîmple se zburleşte uşor, sprîncenele capătă fantezii mirate, lobul urechilor e roş ca mărgeanul, dinţii, între buzele mai roşii şi mai umede, rîd alb ca ghioceii culeşi de ţigăncele primăverii. Vor să vorbească şi nu pot. Rîd. Rîd de orice. Vorbele începute tresar de rîs şi se descompun în rîs.

Sufletul lor, în acele clipe, e uşor ca părul zburlit pe tîmple şi aburit pe ceafă. O

masă întreagă rîde de rîsul lor. E miracolul şampaniei, care-a prefăcut oamenii în rîs curat, cum ciocîrlia în preajma soarelui e numai cîntec.

Olguţa brună şi Monica blondă. Toţi rîdeau de rîsul lor, cu ochii la ele. De trei ori Olguţa începuse istorisirea examenului de doctorat al Monicăi. Dar de după

fiecare vorbă, rîsul o pîndea cu spice în mînă. Izbucnea: un rîs clar, în cascade mărunte, care-i încreţea faţa c-un păienjeniş de cute fine ca ale merişoarelor sălbatece, a căror culoare o avea.

Desigur că în acest moment examenul Monicăi se reducea la profesorii care-o interogaseră. Ei trebuiau să dea examen caricatural în faţa celor prezenţi, cum dăduseră în faţa ochilor Olguţei. Îi reţinuse pe toţi, cu ticurile şi particularităţile lor.

Cel din extrema stîngă avea un neg pe vîrful nasului, atît de proeminent, încît n-avea aerul c-a răsărit din nas, ci că-i aşezat numai, într-un echilibru mereu periclitat de mişcările acelui nas, exprimînd mirarea sau nemulţumirea. După Olguţa, negul acela ar fi trebuit să impuie nasului o severă neclintire romană. În realitate, nasul era mobil ca limba şcolarilor şi ca urechea măgarilor. Se sucea cînd în stînga, cînd în dreapta, cînd în sus. Pe lîngă aceste mişcări psihologice, avea şi mişcări pur fiziologice, ori din pricina unui gutunar, ori din pricina deprinderii de a priza tabac, stăpînită în timpul examenului. Aspira sacadat, cu nări palpitînde; fîrnîia, eliminînd aerul sacadat, încreţindu-şi fruntea şi botoşindu-şi buza de sus, în timp ce gura avea panicile respiratorii ale celor care sforăie prin somn.

― ...Şi cînd îl vedeam că aduce două degete pe neg, cu ochii încrucişaţi, parcă-l auzeam spunînd negului: şăzi binişor! Nu vezi că-s necăjit!

Rîsete, rîsete, rîsete. Acel rîs gratuit, numit de francezi: le fou rire.

Olguţa nu putea istorisi din pricina rîsului torenţial, şi profesorii Sorbonnei se răzbunau, apărînd cu o intensitate de halucinaţie ochilor ei, pedepsiţi să vadă şi să

rîdă, fără ca vorba să-i uşureze. Povestirea devenise un şir de exclamaţii sau de aluzii scurte, abia răzbind prin rîsul care izgonea vorbele.

― Monica... violoncelul...

Cuvîntul violoncel, aruncat de rîsul trepidant al Olguţei spre rîsul înteţit al Monicăi, deveni un elan de rîs al întregei mese, ca şi cum silabele cuvîntului violoncel ar fi avut proprietăţi ilariante. Dar şi Olguţa şi Monica, legate de aceeaşi inexprimabilă viziune, rîdeau avînd un contur precis în faţa ochilor; şi prin rîsul lor, viziunea inexprimată îşi trimetea, nevăzută dar prezentă, undele hazlii şi celorlalţi.

Acest "violoncel" era profesorul din extrema dreaptă, care ţinea picioarele crăcănate, exact cum le ţine un violoncelist cu instrumentul în braţe. Poate că

realmente profesorul era un violoncelist amator în orele libere. În tot cazul, atitudinea lui de violoncelist fără violoncel, în clipa cînd descopereai ce-i lipseşte, explicîndu-i astfel poziţia picioarelor şi gesticularea mînilor, devenea irezistibil comică. Degetele mînei stîngi, răsfirate, cotul braţului făcînd un unghi ascuţit, lateral proiectat faţă de bust, nu depăşeau gîtul şi coardele violoncelului absent. Iar mîna dreaptă ― mîna arcuşului ― gesticula larg, în dreapta şi în stînga. Pe deasupra, avea şi burtă. Aşa că imagina lui de violoncelist fără violoncel, în clipa cînd devenea acută, îl prefăcea într-un violoncel cu două mîni, care se cînta singur.

Din acest punct de vedere situate, întrebările lui filologice deveneau uluitor de burleşti, neverosimile ca rugămintea unui plop de a-l servi cu o ţigară, sau ca un

"doamnelor şi domnilor" rostit nazal de un sifon la un banchet cultural. Efortul de-a istorisi devenise un dialog monosilabic între Olguţa şi Monica, un schimb de adjective şi substantive, care lor le evocau profesori, celorlalţi, un rîs dezinteresat dar imperios. Renunţînd la profesorii izolaţi de naraţiune prin cascadele rîsului, Olguţa încercă să desprindă cîteva din siluetele auditoriului. Alături de Paşa şedea o doamnă nervoasă. Cînd începuse examenul, doamna smulsese din poşetă o batistă cu care-şi tamponase nasul. Pe măsură ce întrebările deveneau mai savante, degetele doamnei, cu batista între ele înaintau pe pupitru, cu salturi de broască. La un moment dat, batista căzuse pe creştetul capului domnului din faţă.

"Pardon, madame."

"Merci, monsieur", răspunse doamna înţepat, tamponîndu-şi cu batista recăpătată, vîrful nasului.

Examenul continuă. Salturile batistei reîncepuseră, cu acelaşi rezultat.

"Pardon, madame."

"Merci, monsieur."

După a patra încoronare cu batista, indignarea înroşise expresiv faţa domnului.

"Voyons, madame!"

"Merci, monsieur", răspunse doamna, distrat, retamponîndu-şi nasul.

Olguţa nu mai putea continua. Arăta disperată printre hohote de rîs, cu vîrful

degetelor, în jurul buzei de sus.

― Îi crescuse musteaţă, izbucni domnul Deleanu.

― ...Da! Vopseaua! abia izbuti să articuleze Olguţa.

Se sculară de la masă, ducînd în salon rîsul din sofragerie. În faţa uşii salonului, se îmbulzeau, invitîndu-se cu refrenul doamnei de la Sorbonna:

"Pardon, madame." "Merci, monsieur." "Merci, madame." "Pardon, monsieur."

De unde să-şi închipuie bieţii dascăli ai Sorbonnei, că întregul lor sobor doct şi grav va avea într-o zi rolul unui taraf de lăutari ţigani, cîntînd nevăzut, în afara ferestrelor dinspre ogradă ale unei sofragerii moldoveneşti!

*

Pentru întîia oară în viaţa lui, Dănuţ participase total la o veselie exterioară, în comun cu alţii. Nici în copilărie nu cunoscuse vreo bucurie care să-l fi absorbit mai complect decît aceasta. Dimpotrivă, în copilărie, bucuriile-i dădeau presimţirea posomorîtă a tristeţelor cu mai ample dimensiuni şi mai lungă durată, aşa cum pentru el dumineca nu însemna ― ca pentru majoritatea şcolarilor ― ziua roşie a calendarului, vacanţa cea mare a săptămînii, ziua recreaţiilor, ci ziua cea mai contagios apropiată de luni: debutul întunecat al săptămînei şcolare.

Bucuriile mari, mai ales cînd veneau pe neprevăzute, îi dădeau un fel de panică, o senzaţie de catastrofă iminentă. În faţa lor avea bătaia de inimă pe care ţi-o dau becurile electrice în clipa de apoteoză, premergătoare îngălbenirii şi întunecării lor definitive. Din această cauză, sosirile lui Herr Direktor din străinătate ― care, pentru Olguţa şi Monica, şi chiar pentru doamna şi domnul Deleanu, erau vibraţie de bucurie curată, mereu sporită de surprizele cuferelor pline de cadouri ― pentru Kami-Mura, protejatul într-o măsură al lui Herr Direktor, erau un copleşitor îndemn de mohorîre, de zăvorîre în posacă singurătate.

Ceilalţi rîdeau, glumeau; Kami-Mura şedea botos şi taciturn, cu bărbia în piept şi mînile în buzunar. Ai fi crezut că-i invidios pe ceilalţi, fiindcă şi ei căpătau daruri.

Nu! Se temea de bucurie, fără s-o invidieze pe-a celorlalţi. O privea cu neîncredere şi spaimă.

Natural, avea şi el zile de bucurie; dar ale lui nu coincideau niciodată cu zilele de bucurie comună. Ale lui se alegeau dintre cele mai cenuşii zile, dintre cele mai roase şi mai modeste, dintre zilele cele mai lipsite de surprize şi evenimente. Acele zile numai, care prin banalitatea lor ştearsă se confundau cu zilele desuete şi pacificate ale trecutului, îi dădeau şi lui răgazul bucuriei, sau curajul ei.

Negustor de haine vechi! El singur se apostrofase astfel, într-un caiet cu însemnări. Se simţea în largul lui numai printre acele zile anonime pe care parcă

timpul le mai purtase, reîmbrăcîndu-le vechi. Zilele care prin ceva dădeau vibraţia viitorului, a noutăţii, a neprevăzutului, îl chinuiau surd, neliniştindu-l, alarmîndu-l.

Printre celelalte putea să surîdă, ca în podul cu vechituri; printre acestea, îi venea să-nchidă ochii, cu-atît mai tare cu cît ceilalţi rîdeau.

Dar zilele de bucurie ale celorlalţi, la care el participase trist, nu erau pierdute pentru el, căci retrospectiv, în clipa cînd deveneau şi ele ale trecutului, Dănuţ

revenea, mai mare decît atunci, aducînd o bucurie melancolică de fantomă

deasupra capului posomorîtului Kami-Mura de odinioară. De cîte ori nu retrăise bucuriile celorlalţi, în trecut, alături de un copil veşnic posac. Era ciudat acest bilanţ al bucuriilor din trecut! Niciodată, copilul regăsit de Dănuţ printre ceilalţi, nu rîdea. Ce trist copil fusese cel care-şi regreta copilăria, risipind pe creştetul apariţiilor lui copilăreşti zîmbetul gînditor al tinereţii întoarse spre trecut, fără ca niciodată să găsească un zîmbet de atunci!

Cu-atît mai mult, pentru cel care nu cunoştea decît sărbătorile timide ale amintirii, ziua aceasta însemna o rară sărbătoare de viaţă.

O aşteptase pe Monica, mai cu seamă. Se pregătise pentru bucuria adusă de Monica, în această casă veche, a cărei tristeţă de trei ani era acoperită cu tinere crengi de liliac. I-o adusese pe Monica această zi, o Monica armonios frumoasă ca zările ieşene, dar nu dincolo de ferestre, ci dincoace, jucîndu-i pe obraji o lumină

depărtată pînă atunci cu zările.

Iată însă că după trei ani de singurătate, în casa copilăriei lui, această zi îi adunase pe toţi laolaltă. Se întîmplase în casa Deleanu ceea ce pînă acuma numai în sufletul lui Dănuţ se întîmpla: gruparea lor, a foştilor copii şi a părinţilor.

Abia acum îşi dădu seama Dănuţ cît de mare era neîncrederea lui în viaţă şi în bucurie. Niciodată nu sperase, după război, că într-o zi, ei toţi, copiii şi părinţii, se vor mai aduna în jurul unei mese, bucurîndu-se. Mintea lui Dănuţ nu cutezase să-şi închipuie această masă în viitor, fiindcă pe multe scaune s-ar fi temut să nu vadă