Olguţa însă, despot în toate cele, şi altfel decît Dănuţ, care era numai în măsura în care se simţea protejat de mama lui, îl servea pe Vania. Ea îi aducea ceaiul, pe tăblăluţă, cu toate bunătăţile din sofragerie, destinate mai ales copiilor, în odaia lui.

Dacă la un dejun de la care Vania lipsea, erau icre negre, Olguţa impunea cu dîrză

hotărîre să i se oprească şi lui Vania o porţie egală cu a celorlalţi. Tot Olguţa, de pe atunci cu autoritate faţă de servitori, se îngrijea ca paltonul lui Vania să fie bine periat, şi ghetele lui zilnic lustruite. Căci servitorii, alături de copii, exprimă cu sinceritate şi servilă exagerare, reala atitudine a stăpînilor faţă de oaspeţi.

Tălmăcirea lor periferică e poate cea mai dureroasă umilinţă suferită de cei care locuiesc într-o casă, neiubiţi, nesimpatizaţi. Odaia acestora e mereu murdară, abia curăţită, ca şi cum prin aceasta servitorii le-ar spune: "Plecaţi odată, să facem

grijitură mare în urma voastră".

Graţie Olguţei, Vania nu cunoscuse această copită a măgarului în casa Deleanu.

Pe-atunci, Vania era prea tînăr, prea eruptiv, ca pentru el copiii să existe. Cei care-au plecat spre munţi să descopere înălţimile, avizi de vînt, de stele şi de nouri apropiaţi, nu se mai uită la iarba şi la florile mărunte, care le însoţesc paşii. Aplecat pe cărţi şi pe caiete, izbucnind apoi în viaţă, Vania n-avea cînd să vadă cît de ex-presivi erau ochii negri, care-l priveau, cît de imperioasă era fruntea fetiţei, care numai în faţa lui se pleca, atunci cînd îi aducea tăblăJuţa cu ceai şi bunătăţi. Totuşi, uneori, mîna mare a lui Vania, vehementă în mişcările ei, se apleca distrat asupra pletelor negre, care o primeau nu ca pe o dezmierdare părintească, ci ca pe o coroană. În vîrful picioarelor, Olguţa se retrăgea din odaia lui Vania, închizînd uşa cu o băgare de seamă ciudată faţă de turbulenţa ieşirilor şi intrărilor ei.

Pe-atunci, Olguţa adora pe moş Gheorghe şi pe domnul Deleanu. Pe aceştia îi iubea, admirîndu-i ocrotitor, deşi atît de mică faţă de ei. Niciodată n-ar fi îndrăznit să dezmierde capul lui Vania, cum dezmierda cu mînuţa ei de copil mătăsosul păr al domnului Deleanu, şi lumina albă a lui moş Gheorghe. Lîngă moş Gheorghe şi domnul Deleanu, Olguţa era sonoră ca zgărdiţa unei căpriţe. Lîngă Vania era sfioasă ca într-o catedrală cu prea ample bolţi şi prea vaste sonorităţi. Lîngă Vania tăcea, privindu-l cu o atenţie smerită, aducîndu-i prin ochi întîiul omagiu de tăcere al fiinţei ei de argint.

Vania plecase, uitat vertiginos de toată casa. Rareori cînd persoanele mari mai pomeneau de Vania, vorbeau ca despre o catastrofă din care ai scăpat. El era tulburătorul de linişte, străinul pe care căminul nu-l acceptă, de care oraşele se leapădă; drumul care trece pe lîngă cimitirul cu stafii; umbra uraganului prin paşnice grădini; crivăţul din Rusia...

Îl uitase şi Olguţa, dar hulitul care plecase din casa Deleanu, din sufletul ei nu plecase. Cel care omeneşte se ştergea aproape, din amintirea fetiţei cu minte mobilă ― extaziată de spectacolul lumii mereu descoperite ― devenise un criteriu în sufletul ei. Un criteriu care treptat o îndepărtase de atmosfera casei părinteşti, pregătind-o pentru despărţire în clipa cînd omul care i-l lăsase, avea din nou să

apară.

Astfel, la o vîrstă cînd fetele se îndrăgostesc de eroii lui Claude Farrère, de-ai lui Loti, şi de melodia versurilor lui Samain, Olguţa îl cetea pe Caragiale. Acest Caragiale, în care nu căuta hazul, cum îl caută tineretul, ci un accent amar al vieţii, de o bărbătească sobrietate, era o îndepărtată reminiscenţă a discuţiilor din sofrageria copilăriei, cînd un glas ricana, îndignînd pe celelalte, dar şi distrîndu-le.

Cultul lui Kipling aceeaşi semnificaţie o avea. Iar mai tîrziu, singurul scriitor român, contimporan, admirat de Olguţa, era acel solitar bărbat al cărui lirism mohorît, ca

platoşa de brazi a munţilor Carpaţi, vîjîia înalt deasupra vieţii, chemînd-o la

luptă dreaptă subt luceferi. Predestinat să fie al doilea Tudor, după Vladimirescu, se numea Arghezi.

Cine-ar fi putut bănui că, la o vîrstă cînd copiii dorm la masă ascultînd discuţiile oamenilor mari, Olguţa căpăta un criteriu de viaţă, hotărîtor pentru viitorul ei. Desigur că discuţiile de atunci nu le pricepuse. Dar vorbele, în afară şi mai presus de sensul lor, pentru o ureche predestinată muzicei, au o fizionomie sonoră, care le individualizează mai profund decît conţinutul lor intelectual. Acest accent, această muzică a vorbelor lui Vania, duraseră în urechea Olguţei.

Şi-n muzică, mai ales, acelaşi criteriu o călăuzise. La o vrîstă cînd toţi copiii ―

cu rari excepţii ― preţuiesc în muzică melodia care dezmiardă agreabil auzul, Olguţa preţuise altă armonie, cea înaltă, a cărei expresie severă contrazice şi supără

digestia urechei flămînde de melodic. Astfel, şi Beethoven, şi Bach, şi Haendel intrau prin urechea devenită scoică în marea sonoră, nu ulcică la robinetele cu siropuri dulci, băute pînă la dezgust.

Dar ochii negri ai fetiţei care devenea tăcută privindu-l pe cel căruia îi servea ceaiul, mai căpătaseră şi un alt criteriu pentru aprecierea frumuseţei bărbăteşti, în strînsă armonie cu celelalte. Ochiul ei feminin făcea categorică deosebire între frumos şi expresiv. Niciodată Olguţa nu fusese sensibilă, chiar în afară de dragoste, la frumuseţa gen paj, cea mai gustată de fetele de vrîsta ei. Obrazul oval, bucla, talia zveltă, silueta graţioasă aveau pentru ea aceeaşi valoare ca şi versul lui Samain sau melodia lui Schubert. Iar faţă de aşa-zisul bărbat, mătăhălos, brun, păros, ochios, avea mai mult impresia vulgarităţii decît a puterii virile.

De mult, dar înnăbuşit, feminitatea ei treptată ştia că undeva există un om ― de care nu-şi mai amintea ― pe care nu-l întîlnise în cărţi, frumos fiindcă era urît, dînd prin dezarmonie vibraţia puterii lui severe, îl aştepta, găsindu-l uneori în muzică; niciodată în viaţă.

Aceeaşi muzică ascultată în casa părintească, la mesele copilăriei, cînd Vania era oaspe, dăduse Olguţei oroarea de sentimentalism. Trăise, amplificînd cu viaţa ei legea spartană. Sufletul ei dormise pe pat de piatră; de asta era viu, proaspăt şi clar ca o apă de munte.

Şi poate că acelaşi om, al cărui chip îl uitase, demult plecat din casa părintească, rătăcitor cu vînturile prin lume, în clipele cele mai fericite, petrecute în adăpostul părintesc, o făcea să dorească plecarea în noapte, alegîndu-şi ca deviză

versurile lui Villon:

"En ce temps que fay dit devant.

Sur le Noël, morte saison

Que les loups se vivent de vent

Et qu on se tient en sa maison,

Pour le frimas, près du tison:

Me vint un vouloir de brisier

La très amoureuse prison

Qui souloit mon cuer debrisier..."

Astfel, prin voia mormintelor şi scriptura vieţii, copilul cel mai iubit al domnului Deleanu, copilul cel mai vesel al casei Deleanu, părăsind căminul părintesc, se îndrepta dincolo de pragurile blînde, după ultimele stele verzi ale neamului Dumşa, cele purtate subt fruntea răzvrătită, de strigoiul Fiţei Elencu.

*

Socotindu-se singurul supravieţuitor al somnului celorlalţi, Dănuţ se înşela. Pe latul pervaz al unei ferestre deschise ― acolo unde iarna stau glastrele cu flori, şi vara uneori, captivă-n pînze de păianjen, o stea tremură ― era Olguţa. Mai mult în noapte decît în casă, pe aerianul pervaz ca într-o luntre. Şedea ghemuită, cu genunchii duşi la bărbie şi obrajii strînşi în pumni. Aparţinea casei părinteşti în măsura în care rîndunelele de subt streşină-i aparţineau. Trecuseră prin noapte ploi de primăvară, ca luminoase hohote de rîs. Acum picurau streşinele şi cîntau clar ulu-cele. Prin norii sparţi, curgea în şipote lumina lunii, bună s-o aduni în pumni şi s-o resfiri pe tîmple şi pe frunte. În vale, prin frunza plopilor, acoperişurile caselor, lucind în lună, sunau cîntec de ploaie pe scuturi înclinate.

N-o mai băteau vînturi de mare. Jilav, parfumul liliecilor se revărsa din stele parcă, în undele vii ale nopţii.

Acolo sus, pe marginea zidului casei, în noapte şi în cer, şedea cu Vania. Era departe de el ca de un munte, şi lîngă el ca în umbra unui munte care, pe deasupra lumii, o învăluia.

"Tu sus, eu jos!"

Îşi aminti, cu răzvrătire, vorbele lui Vania de pe vapor. De ce ea sus, el jos?

Sus amîndoi, jos amîndoi. Se gîndea la el cum urci prin munţi de piatră, pe care pasul sună tare, dîndu-ţi îndemnuri de vigoare şi largi cadenţe în plămîni. Îl iubea desprinsă din trecut, dăruindu-i toate zilele viitorului, zilele acele drepte, zvelte, necunoscute ca oştenii subt armuri, cu viziera căştilor lăsată ― dar pe departe răspîndind viteaza lor tresărire în faţa vieţii. Pe-acele i le dăruia lui Vania. Semnul lui îl aşteptau; porunca lui. Numai el, cel tare fără armură, cu faţa descoperită, era domnul tumultului de zale şi lumini.

Pe o măsuţă, alături de fereastră, se desluşea un vas din care crengi de liliac îşi înclinau fagurii albi.

Cu o mişcare bruscă, smunci întregul mănunchi, aruncîndu-l în noapte ca spre cineva.

PARTEA PATRA

I

"Aşteaptă liniştită veşti de la mine."

Aşa-i spusese Vania pe vapor. Săpate-n piatră, vorbele erau în ea, cu accentul calm al celui care le rostise.

Totuşi, după două luni şi mai bine de tăcere, aşteptarea devenise neliniştit mirată. April trecuse, apoi mai, apoi iunie. Olguţa, între timp, nu îndrăznise să

părăsească Iaşul, decît două zile, petrecute la Bucureşti cu prilejul deschiderii expoziţiei lui Alexandru Pallă.

La întîi iulie plecaseră cu toţii la Medeleni. Olguţa lăsase ordine severe ca scrisorile şi telegramele sosite la Iaşi să fie de îndată expediate sau comunicate la Medeleni.

La ţară, luase drumul de odinioară al Monicăi, pe cînd îl aştepta pe Dănuţ ―