intervenţii la director ca elevul Balmuş să fie eliminat. Atunci se aflase că era student şi suplinitor eminent. Se bucurase cîtva timp de gloriola cînilor cu cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenţă. O revistă bucureşteană
răspunsese articolului, atribuindu-l printr-o confuzie strategică, redacţiei Vieţii contimporane, asupra căreia plouaseră din nou ― cu verva ouălor clocite şi a murăturilor stricate ― epitetele de "ramolisment", "senilitate", "fineţă rurală",
"apologiştii mămăligei", "Olimpul cu miros de cojoc ", "crîşmarii tradiţionalismului", "bisericuţa bărbilor de mujic", "trustul Mioriţei" şi "feudalii de la Iaşi".
Primise şi un mandat poştal noul colaborator căci inconsecventa redacţie a revistei moldovene avea cultul simbolismului într-atît, încît plătea munca intelectuală prin simbolul de argint. Mai primise şi o telegramă:
"«Clubul burlacilor» te-a înscris printre membri.
Cotizaţia se plăteşte prin articole lunare. Nu te lăsa nici tu, nici tu,Olguţa."
Acerbul şi intransigentul critic, după ce închisese uşile, sărutase iscălitura de pe banda telegrafică. Familiarul strigăt războinic, pe care Olguţa-l intona la tenis, îl primea ca o deviză săpată deasupra sufletului.
*
De cînd se înapoiase de la Medeleni, Dănuţ făcea plimbări zilnice în tovărăşia lui Mircea. Venise după vacanţă taciturn, sălbatec şi retras. Îmbrăcase de la început, cu un fel de satisfacţie, uniforma de liceu, ca pe o haină monacală. Spre deosebire de colegii lui dintr-a opta, care spre seară o părăseau, devenind noctambuli în haine civile, el o păstra de dimineaţă pînă seară, fără dorinţa de-a o părăsi.
Nu isprăvise Troiţa. O lăsase Monicăi, dăruindu-i-o ca şi Alunele veveriţei, fără de nici o veleitate de publicare, cu toate că Mircea, îl îndemna mereu,
arătîndu-i că unul din factorii hotărîtori ai evoluţiei unui scriitor este contactul cu publicul. Îl sfătuia să trimită ceva la Viaţa contimporană. Dănuţ nu vroia. Un fel de orgoliu de-a se şti Cenuşăreasă şi bucuria pură de-a fi cetit numai de Monica îi anulau fireasca vanitate de-a culege elogii şi aplauze, sau de-a aspira la ele. Cît despre Viaţa contimporană nu-l atrăgea de loc, după cum nu împărtăşea de loc animozitatea lui Mircea împotriva simbolismului. Penumbra muzicală a tehnicei simboliste îl ademenea. Recunoştea o mare originalitate acestei literaturi. O
socotea, faţă de celelalte curente literare, ca un fund de mare cu straniu ritm şi stranii vietăţi în lumină crepusculară, legănate şi apăsate de aceeaşi masă
formidabilă de apă, creatoare a unei noi pulsaţii ― mai lentă, mai onctuoasă, mai aiurită ― şi a unei temeri nedesluşite, definită numai de cuvîntul francez: angoisse.
Celelalte curente literare purtau pecetea pămîntului ― acesta, a fundului marin. De asta, şi Debussy, cu tonalităţile lui speciale, dădea impresia unei alte lumi, neliniştitoare, alarmînd instinctul pămîntean de conservare, cu seducţiuni de adînc iluminat de lună, în care sirenele sînt străvezii ca însăşi unda, şi muzica-i limitată întrebare pe buzele tăcerii.
Faţă de preceptele literaro-sociale ale Vieţii contimporane, şi faţă de orientările spre societate, recomandate de Mircea, se simţea mai curînd solidar cu simbolismul. Nu se vedea prin nimic "social", şi gestul creaţiunii lui literare îl îndruma spre singurătate, nu spre oamenii coalizaţi social.
"Cînd scriu întorc spatele societăţii. S-o uit pe ea şi să mă uit pe mine, e mijlocul şi scopul literaturii mele."
Mircea îl combătea cu intransigenţa caracteristică celor care au început să-şi împărtăşească părerile în public, convertindu-le, prin aceasta, în convingeri obligatorii.
În discuţii, Mircea era disciplinat. Argumentele se legau metodic, năzuind către idei generale. Dănuţ era neprevăzut, dar foarte dezordonat. La o perioadă de argumente de-ale lui Mircea, Dănuţ răspundea printr-o metaforă. Mircea medita cu seriozitate în faţa ei, ca lingă o cetate enigmatică. De fapt, numai Mircea discuta.
Numai el îl asculta pe Dănuţ, răspunzîndu-i. Dănuţ era distrat. N-avea răbdare să
lege şi să ducă pînă la sfîrşit o discuţie. Avea o atenţie sporadică şi răspundea la fragmente numai, nesocotind restul, ignorîndu-l. N-avea aptitudini pentru lupta verbală, ci numai pentru monolog. Ceea ce-l făcea să caute, să dorească şi să aibă
nevoie de tovărăşia lui Mircea. Nu erau discuţiile, care-l lăsau indiferent, ci Monica. În timpul vacanţei Mircea trăise mai mult decît el în apropierea Monicăi.
La rîndul lui, Mircea avea faţă de Dănuţ, într-o anumită măsură, reflexul captivant de feminitate, pe care odinioară, înainte ca Mircea s-o cunoască pe Olguţa, Dănuţ îl avea faţă de el.
O căuta pe Monica în Mircea.
Mircea avea pentru Monica o afectuoasă admiraţie. De multe ori vorbea despre ea lui. Dănuţ, comentînd păreri de-ale ei, analizînd farmecul atmosferei ei, minunîndu-se de maturitatea ei intelectuală, de siguranţa gustului ei şi de echilibrul armonios dintre sufletul şi trupul ei. Vorbea ca despre o soră a lui, cum însă rareori fraţii vorbesc despre surorile lor. Despre Olguţa nu vorbea niciodată. Medelenii, în conversaţiile lor, erau personificaţi de Monica. Şi amîndoi simţeau nevoia de-a
evada la Medeleni.
De la o vreme, însă, Mircea simţise o răceală, apoi o surdă ostilitate cu accese de sarcasm din partea lui Dănuţ. Blîndeţea întristată de pînă atunci se convertise în ciudă înţepată, îndreptată mai ales împotriva preferinţelor lui Mircea.
Lăuda Mircea eclectismul civilizat al Vieţii contimporane, Dănuţ izbucnea vehement, arătînd că prestigiul acestei reviste era o legendă, mai exasperantă prin neputinţa celorlalte reviste de-a o răsturna. Făcea Mircea elogiul prieteniei, afirmînd că prietenia dintre un bărbat şi o femeie e cel mai armonios raport dintre cele două sexe potrivnice, Dănuţ ricana că acea prietenie nu e decît dragoste ratată
sau ipocrită.
La astfel de apostrofe, jignitoare mai ales prin tonul tranşant şi ritmul sacadat, Mircea nu răspundea. Dar se întrista. Nu desluşea cauza. Simţea că-l irită pe Dănuţ
prin vorbele şi prezenţa lui, şi totuşi, Dănuţ, departe de a-l ocoli, îl căuta. Zilnic venea să-l ia de la Universitate, sau îl aştepta în faţa liceului, cînd Mircea avea orele de după amiază. Porneau pe Calea Victoriei spre Şosea. Tăceau. Mircea se simţea spionat cu rea voinţă. Plimbările împreună deveniseră o corvoadă, ca ale menajurilor înăcrite.
Îi scrisese Monicăi, cerîndu-i un sfat. Răspunsul venise imediat. Îl ruga să fie bun cu Dănuţ, îngăduitor. Îl asigura că Dănuţ n-are alt prieten la Bucureşti decît pe el. Şi Olguţa avea astfel de ciudăţenii inexplicabile, şi totuşi Monica nu se îndepărtase niciodată de ea.
Argumentul din urmă fusese hotărîtor.
Tăcerea resemnată a lui Mircea îl exaspera pe Dănuţ şi mai tare. Mergeau alături spre Şosea ca doi duşmani legaţi printr-un blestem. La despărţire, Dănuţ
mormăia un "salut", fără să-i întindă mîna. În timpul aşa-zisei plimbări, Dănuţ
mergea din cale-afară de repede, ştiind că lui Mircea îi place să meargă încet. Îl distanţa, şi-l aştepta, privindu-l dispreţuitor cu coada ochiului, cum sosea din urmă
gîfîind. Pe drum, făcea reflecţii cinice despre femei, amănunţindu-le trupul, cu vorbe şi metafore impudice, cunoscînd perfect oroarea lui Mircea pentru astfel de conversaţii. Făcea apoi apologia luxului bucureştean, ironizînd apatia sărăcăcioasă
a vieţii de la Iaşi. Dispreţuia şi accentul moldovenesc, cu epitetele: clăpăug, bleg, dicţiune de gură ştirbă, vorbele parcă merg în papuci tîrşiţi, canapea fără teluri etc.
...Mircea tăcea. Exact aşa era Dănuţ spre sfîrşitul trecutului an şcolar, după
convorbirea avută cu el despre Adina Stephano. Totuşi, absenţa de cochetărie a lui Dănuţ ― umbla numai în uniformă, deseori neras, cu pantalonii necălcaţi, cu un chipiu ferfeniţos ― excludeau amestecul unei femei.
Mircea se hotărî să-i vorbească, preferînd să afle sau să înfrunte orice, decît să
