prelungească această apăsătoare adversitate fără cauză ştiută.
Dănuţ îl aştepta în faţa liceului, cu geanta subt braţ. Porniră tăcuţi ca totdeauna, urmînd, printr-un tacit acord, itinerarul zilnic.
Era o sîmbătă de toamnă, cu procesiuni de liceeni zgribuliţi în paltoane, voioşi în pasul care-i purta spre duminecă, punînd la cale cu glas tare notele săptămînei şi programele spectacolelor.
Ciorapii groşi pe pulpele bunduce sau firave şi pelerinele în formă de clopot ale şcolăriţelor cu berete şi năsucuri ştrengăreşti, se încrucişau distrat, cochet sau agresiv cu uniformele liceenilor distanţi, sacerdotali, ghiduşi sau neastâmpăraţi.
Cursul inferior al Liceului Lazăr ― masă de umbre piuitoare ― se îndeletnicea cu mînatul castanelor sălbatice din dreptul Cişmigiului pînă-n Calea Victoriei.
Roşcatele castane, bătute cu vîrful ghetei, săreau, săltau şi se rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea trecătorilor maturi.
În dreptul Cişmigiului ― crîng prizonier în cuşcă ― mirosea a toamnă. Un vînzător de castane, vrăjitor lîngă un abur de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele aruncase cîteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau dimpreună
cu frunzele.
Mircea şi Dănuţ călcau apăsat, cu ochii în pămînt.
Calea Victoriei era neagră de lume ca un te-deum într-o mitropolie, dar mirosea a benzină şi a parfumuri. Femeile căpătaseră farmecul de toamnă. Erau frumoase cum sînt femeile în doliu din pricina stofelor închise, cu obraji mai albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă mahometană. În ciorapii negri de mătasă, picioarele căpătau o înduioşătoare fragilitate. Toate femeile purtau mănuşi de piele, cenuşii sau castanii, care fac din amintirea mînilor goale de astă-vară o proaspătă pată de lumină, cum e ovalul alb din podul palmei înmănuşate. Unul după altul, Dănuţ în frunte, Mircea în urmă, păşeau pe marginea trotuarului, laolaltă cu oamenii grăbiţi, împroşcaţi de semnalele răguşite ale automobilelor.
Păreau că se grăbesc să ajungă la Academie pentru studii absorbante. Lăsară în urmă şi somnolenta instituţie. Mircea gîfîia. Totuşi, îl urmă pe Dănuţ de aproape, hotărît să provoace explicaţia mult aşteptată.
Departe, într-o alee laterală, bătută-n galben şi violet, îl opri.
― Dan...
― Ce vrei?
― Dan! îl mustră Mircea.
― Spune-mi, ce vrei? se impacientă Dănuţ, ridicînd glasul.
― Spune-mi, te rog, ce-i cu tine?
― Nimic.
― Dan, sîntem prieteni!
Dănuţ ridică din umeri, pîcîind din buze.
― Dacă nu-mi mai eşti prieten, spune-mi-o, Dan. Nu sîntem copii!
― Scuteşte-mă de tonul profesoral!
― Dan!
― Mă plictiseşti!
Mircea îl privi cu sinceră deznădejde, oftînd.
― Nu ştiu ce să mai cred!... I-am scris şi Monicăi...
― Ţi-a răspuns?
― Da.
― Aa. dumneavoastră întreţineţi corespondenţă cu întrebări şi răspunsuri psihologice! Junele Paul Bourget! Şi ce v-a răspuns, iubite amice?
― Dan! Ce-i cu tine, Dan?
― Mă bucur, dragă Mircea, de diversitatea activităţilor tale intelectuale: articole la Viaţa contimporană, schimb de epistole cu nobila mea soră!... De cînd datează corespondenţa, dacă nu-s indiscret?
― Dan, tonul acesta în gura ta! Vai!...
― Te rog răspunde-mi la întrebare. Lasă indignările elegante!
― La ce întrebare?
― De cînd datează corespondenţa cu Monica?
― De cînd am plecat de la voi.
― Frumos! Admirabil! Vă scrieţi în proză sau în versuri?
― Dan!
― Lasă-mi numele în pace! Am să mi-l schimb.
― Bună ziua, Dan!
