absenţe. Părinţii lui.... bătrîni. Era în făptura lor, ca şi în zidurile vechii case, aceeaşi lăuntrică năruire. Gîndul lui Dănuţ trecea pe lîngă ei cu o spaimă

melancolică. Apoi Olguţa... Parcă nu-şi mai închipuia că Olguţa se va înapoia din Franţa. De ce? Nici el nu ştia. Olguţa, cu mobilitatea ei, îi inspira aceeaşi teamă de viitor, de neprevăzut, ca şi viaţa. Şi totuşi!

De cînd se înapoiase cu Monica, de cînd intrase în antretul de jos, din bucurie în bucurie, din rîs în rîs, devenise copil. Toate odăile casei erau luminate. La fel era şi sufletul lui Dănuţ. Nici o umbră. Numai lumini, numai încredere. Acelaşi sunet de cristale ciocnite din sofragerie era şi-n sufletul lui. Şi el băuse şampanie. Din sofragerie plecaseră în salon. Covoarele, rostogolite-n suluri, ieşiseră pe uşă ca în zilele de mare grijitură. Dansaseră nebuneşte. Dănuţ dansase şi cu mama lui, şi cu cucoana Catinca. Pînă şi Mircea, care nu ştia să danseze, plin de optimism, urmărise în hazul tuturora paşii capricioşi ai Olguţei, ţinînd în timpul dansului capul în jos, ca şi cum ar fi descifrat un manuscris al picioarelor de la prea mare distanţă. Domnul Deleanu, care abia îşi mai amintea valsurile tinereţii, se dovedise

tot atît de suplu în dansuri ca şi în vorbă, parodiindu-le subt conducerea Olguţei pe cele moderne, improvizînd altele. Vrîstele dispăruseră, bucuria egalizîndu-le. Toţi deserveau din răsputeri această zeitate reîntronată. Pe rînd, se aşezaseră la pian, doamna Deleanu şi Olguţa. Doamna Deleanu îşi amintise dansurile tinereţii.

Olguţa parodiase pe tapeur-ul de meserie, înjghebînd şi un fel de jaz, Puiu mînuind două tablale, urletul strangulat şi nazalizările prelungi, iar Dănuţ, cu pocnetul palmelor şi al degetelor şi ţăcănitul călcîilor, redînd ebrietatea ritmului. Nu mai făcuse sporturi dinainte de război. Ritmul dansurilor redeşteptase în el bucuria muşchilor de-a gesticula dră-ceşte, deasupra gîndurilor călcate în picioare ca o iarbă tînără. În pauze fumaseră cu toţii: şi doamna Deleanu, şi cucoana Catinca, şi Monica, şi Olguţa, şi Mircea, care de care strănutînd mai comic, strîmbîndu-se mai agurid, alungînd fumul ca o viespe, lepădînd ţigara ca o viperă. Dar pauzele erau scurte, fiindcă Olguţa nu le tolera. O scosese din minţi şi pe Monica, făcînd-o părtaşă la un dans improvizat.

Într-un tîrziu, cucoana Catinca invocase odihna. Protestări. Atunci Dănuţ, cu aprobarea tuturora, invitase pe cucoana, pe Mircea şi pe Puiu să doarmă în casa Deleanu. Odăi erau destule.

Din şifoniera doamnei Deleanu, cearşaful destinat patului din ietacul improvizat pentru cucoana Catinca, zburase din braţe în braţe, pînă la pat. Pernele veniseră pe sus, bufnind din mînă în mînă. Era o dezordine veselă ca la întocmirea unui cort ţigănesc. Patul lui Mircea fusese aşezat în biroul lui Dănuţ; al lui Puiu, în vechea lui odaie. Alte alergături, alte salturi de perne şi cearşafuri, ca o bătaie cu zăpadă textilă. Orişice act de gospodărie devenea un pretext de dans şi dezordine.

Dulceaţa servită, fu baletul dulceţii.

Iar finalul noapte bună, deveni un Somnoroase păsărele cîntat fals, printre rîsete şi reverenţe.

Luminile erau stinse. Dănuţ era în pat. Şi casa era plină. Toţi erau acasă. Nici o plecare după veselie.

Acest "toţi sînt acasă" dădea bucuriei lui Dănuţ o rară plenitudine. S-ar fi zis că

nu în casă erau, ci în sufletul lui Dănuţ, prezenţi, concreţi, fiecare la locul lui, dînd sufletului care-i adăpostea o necunoscută stabilitate, o voioasă încredere, o amplă

intimitate.

Se simţea fericit şi calm, ca o casă în care-au răsunat numai rîsete, şi apoi, după

ce luminile s-au stins, rămîn numai respiraţii liniştite de somn, pe paturi proaspăt înfaţate, în parfum de liliac. Nimeni nu plecase. Toţi erau acolo, în odăile casei şi ale sufletului.

Cu pleoapele închise, Dănuţ zîmbea. Sufletul lui era o cheie de aur încuind în aceeaşi casă de lumini şi crengi de liliac, pe toţi oaspeţii acestei zile, făcîndu-i prizonierii bucuriei lui.

*

Pentru Dănuţ, Monica era trecutul înălţat în dragoste, ca seminţele în spic. Pe creştetul ei numai se oprise, aurie şi caldă, acea lumină de soare după care din copilărie amintirile alergau, căutînd-o prin zarzării înfloriţi, prin toamne şi prin primăveri, printre oameni şi în el.

Monica era armoniosul portal, meridional luminos, prin care de acum înainte, pentru Dănuţ, viaţa avea să intre în trecutul mereu sporit, cu o tăcere de vis.

Pentru Olguţa, Vania era plecarea, vîntul dincolo de zidurile casei părinteşti.

Oglindă meditativă pentru Dănuţ, dragostea era fereastră pentru Olguţa deschisă nalt asupra nopţii care o chema larg în afară.

Prin dragostea lui pentru Monica, Dănuţ aparţinea mai trainic casei părinteşti, urmînd să-i continue trecutul întinerit. Tot prin dragoste, Olguţa se desprindea complect de casa părintească, izbucnind din ea cu imperioasă energie.

În perspectiva dragostii, viaţa Olguţei căpăta un gest de o vastă preciziune: izvorînd din casa părintească, se despărţea de ea. Vania era marea exactă în care acest fluviu trebuia să se verse.

Tîrziu îşi dăduse seamă că-l iubeşte pe Vania. Dar numele lui demult răsunase în adîncurile ei, împiedecînd-o de-a se înşela, oprind-o de-a luneca în acele idile ale anilor fragezi, în acele înflăcărări de un literar lirism pentru camarazii ei de tinereţă ― comune tuturor fetelor, menite să deştepte dragostea, să lase mici amăgiri şi graţioase amintiri de album sentimental.

Aceeaşi lege inexorabilă, care porunceşte fluviilor drum ferm spre marea lor ―

aprig albastră dincolo de orizont ― fără nici o şovăire sau abatere, veghease şi asupra Olguţei, aducîndu-i-o lui Vania sălbatec proaspătă, cu o inimă nouă ca întîiul val al izvorului din care fluviul s-a născut.

Două nume, desprinzîndu-se hulite, dar dominatoare, din familia Dumşa, răsunaseră supărător de tare în casa Deleanu: Fiţa Elencu Dumşa şi Vania Dumşa.

Într-o ondulaţie de curbe moi şi line, ei reprezentau colţul abrupt, dur, dezarmonia răzvrătită. Amîndoi coalizaseră împotriva lor, pe toţi blînzii şi blajinii neamului Dumşa ― adică întreg neamul ― şi pe urmaşii lor din casa Deleanu.

Şi Fiţa Elencu, şi Vania aveau un semn comun, care-i distingea de întregul lor neam: ochii mici şi verzi. Ochii neamului Dumşa erau castanii sau negri, îndulciţi de un zîmbet somnoros, desprins parcă de pe zările ieşene. Doamna Deleanu şi Dănuţ aveau şi zîmbetul şi ochii neamului Dumşa, înviind prin ei privirea celor din mormintele familiei şi din portretele familiei. Olguţa avea ochii tinereţei domnului Deleanu, mai mari. Îi dăruise parcă şi gestul frunţii în ochi.

Privirea Fiţei Elencu era legendară în Iaşi, ca o molimă. Între oameni blajini şi sentimentali, o femeie foarte urîtă şi tot pe-atît de deşteaptă, va fi socotită

veninoasă, sluţenia devenindu-i un fel de sinceritate a răutăţii. Ochii Fiţei Elencu,

pentru toţi, erau dubla emblemă de smarald a veninului ei. Astfel trăise, temută ca ciuma şi ocolită ca ciuma, cea mai singură şi tristă fiinţă a vechiului Iaşi boieresc.

Într-o societate superficial idilică, sentimentală şi-n frivolitate, adormită în hamac la suprafaţa sufletului, cunoscînd din durere numai lacrima şi oftatul lăutăresc ―

zîm-betul voltairian al fecioarei bătrîne, slute şi lucide, abdicînd la energia faptelor, dar sporind-o prin aceasta pe a minţii, îngrozise. Toţi erau împotriva ei: prin aceasta era mai puţin singură. Dar toţi plecau fruntea în faţa ei, redîndu-i singurătatea.

La şase ani, Olguţa, cu energia ei inocent crudă, exprimînd într-un act revolta pasivă a celorlalţi, aruncase în iaz dantura Fiţei. Foarte tîrziu, amintindu-şi sărutul enigmatic al Fiţei Elencu, Olguţa văzuse semnificaţia lui. Sărutîndu-i fruntea, Fiţa Elencu săruta viaţa, în care nici la bătrîneţă nu vedea supunere, ci revoltă. La nouăsprezece ani abia, desolidarizîndu-se de toată familia ― era a doua desolidarizare ― Olguţa devenise, cu o strîngere de inimă, prietena postumă a slutei fecioare care o viaţă întreagă nu avusese nici un prieten. Astfel numai, Olguţa acceptase marea avere pe care Fiţa Elencu i-o lăsase prin testament. De la un duşman n-ar fi acceptat-o.

Dar întîia desolidarizare a Olguţei de blocul familial data mult mai din vechi decît a doua. Mai surdă şi mai puţin conştientă decît cea de la nouăsprezece ani, tot de un Dumşa fusese determinată: de Vania, al doilea Dumşa cu ochi verzi, lipsit şi el de frumuseţă, dar vultureşte bărbat, adus şi dus de vînturi.

Curînd după ce familia respirase îngropînd-o pe Fiţa Elencu, surghiunind în podul cu vechituri şi amintirile neînsufleţite, care mai pomeneau de ea, apăruse în casa Deleanu al doilea Dumşa cu ochi verzi: Vania. Pe-atunci, Olguţa era o furtună

printre jucării, şi veşnica adversară a blajinului Dănuţ, vecin de copilărească

împărăţie, preferînd tratatele de pace cu Olguţa, actelor de războinic răspuns la ale ei. În seara sosirii tînărului student evadat din închisorile împărăţiei ruseşti, acest scurt dialog dintre domnul Deleanu şi doamna Deleanu făcea din Vania strigoiul Fiţei Elencu.

― Tu n-ai impresia că are ochii Fiţei Elencu?

― Ba da. O am dezagreabil... dar bietul băiat e simpatic, adăugase domnul Deleanu.

Vania era un om, şi pe deasupra era un Dumşa. Şi domnul şi doamna Deleanu erau buni, iar doamna Deleanu, dacă nu prin inimă, cel puţin prin minte, se simţea solidară cu întregul neam al părinţilor săi. Vania fusese acceptat în casa Deleanu, şi tratat cu acea echitate corectă, pe care familiile foarte scrupuloase o acordă copiilor vitregi. Niciodată însă, Vania, în scurtul popas, nu fusese călduros incorporat în viaţa familiei, aşa cum mai tîrziu fusese Puiu, nepotul domnului Deleanu. Avea succes uneori. La dejun şi la masă, cînd întîmplător, în loc să judece, povestea, ceilalţi tăceau, ascultîndu-l oricît. În această calitate numai, de povestitor, era

preţuit. Altminteri, viaţa lui şi atitudinea lui faţă de orice, dar mai ales faţă de normele prestabilite, erau o veşnică jignire a familiei Deleanu. Nici domnul Deleanu, cel mai frondeur al casei, nu putea împărtăşi, nici simpatiza opiniunile acestui barbar duşman al comodităţii şi al compromisului agreabil.

Atîta vreme cît Vania numai prin culoarea ochilor fusese strigoiul Fiţei Elencu, familia Deleanu, impunîndu-şi o strictă amabilitate, îl respectase aşa cum era, fără

să-l cenzureze sau îndemne să fie altfel. Le era străin. De îndată însă ce Vania existase în oraşul Iaşi, incomodîndu-i viaţa tihnită, familia Deleanu, asupra căreia se răsfrîngea într-o măsură reputaţia de cîne turbat a acestui Dumşa, reacţionase.

Sfatul fusese primit cu ironie; dojana, cu sarcasm. Graţie Ioanei Pallă, familia Deleanu scăpase de acest urmaş dumşesc al ochilor verzi.

Pe-atunci, Olguţa era prea copil ca să-l poată cunoaşte pe Vania. Totuşi, micul despot al casei Deleanu şi al inimei tatălui ei nu împărtăşea ― cum fac în genere copiii ― atitudinea casei faţă de cel care era un intrus tolerat.

Cînd plozii unei case simt care-i sentimentul real al părinţilor faţă de un oaspe sau o rudă, ei îl traduc în fapte, cu sinceritate crudă şi servilă totodată. Astfel, pe bunica bătrînă şi infirmă, tolerată de părinţi în casa lor ― dar cu un stăpînit dispreţ, cu o mocnită nemulţumire ― copiii o tiranizează fără cruţare, făţiş. Mici mizerii de la ei pornind, traduc atitudinea profundă a părinţilor. Cînd doarme, îi fac zgomot la uşă. Cînd stă pe banca din grădină, copiii sar pe aceeaşi bancă, ştiind că

zguduiturile provoacă dureri bătrînei infirme. Aceste cruzimi care deservesc atitudinea intimă a părinţilor, sînt desigur reprimate de către aceştia. Dar copiii simt perfect nuanţa dintre reprimarea care exprima o nemulţumire adîncă şi spontană şi cea impusă de nemulţumiri obligatorii

Dănuţ, blîndul Dănuţ, nu-l cruţa pe Vania. Îi făcea mizerii de copil răsfăţat de mama lui. Tropăia, de pildă, cînd Vania lucra, la uşa lui. Dacă Vania intra într-o odaie la uşa căreia Dănuţ ridicase un baraj de jucării, se făcea că nu-l vede, şi încruntat privea pasul de Guliver trecînd peste împărăţia lui de pe covor, izbucnind în plînsete exagerate de cîte ori îi răsturna ceva.