inteligenţă din cîte mi-a fost dat să întîlnesc. Era şi natural să n-o găsesc la unbărbat. Am bucuria şi mîndria că dacă nu m-am întors de la Medeleni cu ce
speram ― copilăreşte ― cînd am plecat în vacantă, am cîştigat în schimb o prietenie din acelea care te lasă incredul ― cînd le vezi în cărţi ― şi evlavios, cînd le descoperi în viaţă. Sufletul mi-e trist, dar nu gol. Alături de mama şi de tata, pe care îi iubesc, dar de care sînt străin ― ca toţi copiii faţă de părinţii lor ― te am pe tine, deopotrivă de aproape ca şi ei în afecţiunea mea, dar legată prin egala transparenţă a prieteniei.
Sînt în plin examen, fără emoţie şi fără entuziasm. Regret că sînt atît debinepregătit. Invidiez emoţia absorbantă a camarazilor pentru care examenul e un jocde loterie. Desigur că fiecare dintre ei a lăsat odragoste acolo unde şi-a petrecutvacanţa, dar nici o tristeţă, nici o reculegere nu-i distrage din efervescenţaşcolarului în examen. Un răspuns norocos la oral îi face să delireze pe coridoare.
Fac tumbe, îşi calcă în picioare chipiile, de care speră că se vor despărţi pentrutotdeauna, aruncă în plafon cartea obiectului respectiv, fără să mai ţie socoteală
că prin aceasta diminuează preţul oferit de anticar. Într-un cuvînt, pentru ei uniculdispensator de bucurii şi amărăciuni este examenul.
De cenu pot fi şieu la fel cu ei? Nici măcar nu pot fi camaradul lor, deşimajoritatea sînt băieţi cumsecade. Dar mă frapează ca niciodată vulgaritatea lor.
Înainte de-a vă cunoaşte pe voi, o suportam, mă obişnuisem cu ea, o confundamchiar cu însăşi formula veseliei în mai mulţi. Credeam că-i singura fizionomie aglumei şi a rîsului, aceea pe care o vedeam zilnic la şcoală, de cînd intram pînă
cînd ieşeam. Olguţa mi-a dat un alt criteriu. Am căpătat de la ea noţiunea vie ―
nu livrescă ― a exuberanţei irezistibile, care-ţi schimbă ritmul sîngelui,făcîndu-te vesel cum te-ar face tînăr: adevărată ploaie de primăvară. Ce exil,Monica, atmosfera liceului, după a casei voastre! Rîsul Olguţei ― pe care de atîtea ori îl aud ― îmi pare sunet din altă viaţă, fără de echivalent aici unde mă
găsesc. Îmi devalorifică ― sau îmi valorifică exact, pentru întîia oară ― pe toţi oamenii, toate atmosferele, toate decorurile. Probabil că marii compozitori muzicali, atunci cînd ascultă melodiile care abia se încheagă în sufletul lor, dacă
nu-s complect absorbiţi de ele şi dacă primesc simultan şi zgomotele vieţiiexterioare, au aceeaşi impresie de exil în viaţă şi de trivialitate a lumii în caretrăiesc. Dar aceştia au măcar făgăduinţa muzicei exprimate! Eu n-am nimic,Monica, decît sunetul Olguţei, mereu vibrînd în mine, şi izolarea mea printreceilalţi. Sînt prizonierul acestei vibraţii, pe care numai eu o aud, şi care,izolîndu-mă de ceilalţi, mă face să-i privesc sluţiţi, fără de bunătate, şi să-i audbarbari, fără de putere.
După cum vezi, Monica, nu ştiu să suport cu bărbăţie reintrarea în viaţă. Şin-am, măcar, deprimarea aceea violentă ― atît de minuţios reprezentată şi analizată de literatura romantică ― deprimare care se elimină de la sine prin însuşi excesul care o consumă. Nici nu simt nevoia să plîng, nici să nu mă hrănesc, nici să nu dorm. Nici într-o clipă nu mi-a venit gîndul să mă sinucid: ispită puerilă, pe care am cunoscut-o odată, şi despre a cărei romanţioasă futilitate mi-am dat perfect seama cînd am devenit lucid. Am rămas cum eram şi înainte: izolat. Cu o deosebire fundamentală însă. Înainte, eram izolat de ceilalţi din cauza sufletului meu, suprasaturat de lecturi; acuma, sînt izolat de ceilalţi din cauza altui suflet, care nu-i al meu, pe care-l doresc şi care niciodată nu va fi al meu. Mi-ai spus-o tu, Monica, şi-ţi mulţumesc pentru că ai avut o singură dată curajul să fii crudă cu
mine, tu, atît de bună. Sînt oamenifăcuţi să iubească o singură dată în viaţa lor, şialţii făcuţi să fie iubiţi pentru totdeauna. Viaţa avrut ca tocmai Mircea Balmuş,care face parte din categoria întîia, s-o întîlnească pe Olguţa.
Nu simt nici revoltă, nici amărăciune împotriva vieţii. Olguţa ― oricum ţi-ar arăta-o viaţa, şi orice ţi-ar fi ― e un dar din acelea cu care viaţa nu-i darnică.
L-am primit pe jumătate, cunoscînd-o numai. Îl voi socoti întreg fiindcă o iubesc.
Cîţi oameni nu-s care iubesc o viaţă întreagă amintirea unui mort sau a uneimoarte! Mă voi număra printre aceia, şi de la ovreme mă voi socotifericit numaifiindcă iubesc.
Nu-mi dau seama de măsura în care cele de mai sus sînt sincere şi valabile, daraş dorisăfie.
Îmi displace fanfaronada şi grandilocvenţa, mai ales cînd vorbeşti deresemnare, şi mai ales cînd îţi vorbesc ţie, Monica. Ai deplina libertate să judeciceea ce-ţi spun şi să-mi împărtăşeşti şi mie aprecierea ta, de a cărei sinceritatesînt mai convins chiar decît despre a mea.
Totuşi, cu nimeni nu mi-euşor să fiu sincerdecît cu tine. Spre tine gîndurile şisufletul se îndreaptă natural, ca floarea-soarelui după soare, aşteptînd să leluminezi. Cu tine sinceritatea nu e un efort; dimpotrivă, reticenţele necesareuneori între un băiat şi o fatăîmi par nefireşti şi greu de păstrat. De asta îţi voiîmpărtăşi o observaţielămurită abia acum, la Bucureşti.
Închipuieşte-ţi că o iubeam peOlguţa cu mult înainte de-a o cunoaşte!
Prietenia mea pentru Dan ― adevărată vasalitate ― nu era decît o formă o iubiriimele pentru Olguţa. O presimţeam pe Olguţa în Dan, fără să-mi dau seamă, şi deaceea, înainte de-a o cunoaşte pe Olguţa, prietenia mea pentru Dan aveacaracterul unei iubiri. Pe atunci nu-mi puteam explica şi eram turburat, ca de unechivoc descoperit în mine, de emoţiile pe care mi le dădea apariţia lui Dan. Mă
intimida şi eram fericit lîngă el, prea fericit, simţind nevoia de-a tăcea mai multdecît aceea de-a vorbi, atît de caracteristică prieteniei. Eram «sedus» de prietenulmeu. Şi de aici se năştea susceptibilitatea mea pentru tot ce mi se părea că-lînstrăinează de mine şi de atmosfera de perfectă puritate în care doream să
trăiască ― susceptibilitate care-l revolta ca o tutelă şi pe care o trata fără
menajamente, brutal chiar. Aceea e singura brutalitate din partea oricui, pe caream tolerat-o, pe care am acceptat-o, fără mirare la început, cu consternare maitîrziu. Mă «repezea», Monica, mă maltrata. Uneori nici nu-mi răspundea laîntrebări. Alteori îmi întorcea spatele. Într-un cuvînt, mă tiraniza, conştient parcă
de puterea pe care o avea asupra mea. Deşi timid, am fost întotdeaunaindependent şi mi-am apărat independenţa cu energia taciturnă şi netă pe carenumai timizii o au ― o cunoşti prea bine ― şi care surprinde ca explozia unui pahar cu apă pe cei care confundă timiditate cu debilitatea voinţei.
Totuşi, faţă de Dan, abdicasem la tot ce, pînă atunci, fusese cheia de boltă aconstrucţiei mele sufleteşti. De cîte ori nu m-am întrebat: de ce? Niciodată n-amavut curajul să-mi răspund cu francheţă: fiindcă îl iubesc. Vedeam în această
iubire nemărturisită, o monstruozitate, o aberaţie, pe care n-aveam curajul s-oprivesc în faţă, deşi, zilnic îi simţeam efectele. Abia acum îmi dau seama şi mă
cutremur, nu fiindcă «iubirea» mea pentru Dan ar fi avut un substrat echivoc ―
nu-l avea ― dar pentru că atîta vreme am putut convieţui cu o ipocrizie faţă de
mine însumi, neavînd tăria să o suprim. E actul cel mai urît al conştiinţei mele: ţi-lspovedesc ţie, ca să măcunoşti mai bine. Oare toate marile prietenii dintre băieţiau la bază aceeaşi confuzie? Nu ştiu! În ce mă priveşte, simt lămurit că fără deasta n-aş fi avut pentru Dan o prietenie de egală intensitate. În prietenie, darulsufletesc, de o parte şi de alta, trebuie să fie complect şi egal. Dan nu ştie să dea: elacceptă. E prea distrat ca să fie capabil de amănunţitul devotament aiprieteniei. E
prea leneş sufleteşte, ca să aibă neprecupeţitele solicitudini şi sacrificii aleprieteniei. De cînd îl cunosc, niciodată n-a simţit nevoia să-mi facă vreoconfidenţă. Eu, pînă să nu vă cunosc pe voi, i le-am făcut pe toate, în mod, ca totulnatural, nefiind solicitat decît de mişcarea de reflux a prieteniei, pe care Dan n-ocunoaşte.
Ce ştiu eu din sufletul celui mai bun prieten al meu? Cîteva poezii şi unelefragmente de viaţă. Ce cunoaşte el, dintr-al meu? Adică ce nu cunoaşte? Mă temînsă c-a uitat: e prea neglijent ca să păstreze chiar spovedaniile unui prieten.
Pentru el prietenia e un antract, o distracţie provizorie; pentru mine e singuraoglindă în care încap total, singura oglindă odihnitoare ca o baie în rîu de munte.
Şi totuşi îl iubesc. El va rămîne totdeauna pentru mine un mare prieten. Eupentru el? Dumnezeu ştie!
Ce farmec ciudat şi rar a pus viaţa în aceşti doi fraţi: Olguţa şi Dan. Atît deosebiţiunul de altul, fraţi totuşi în acelaşi farmec: veselie, la Olguţa, frăgezime decopil melancolic, la Dan.
Cînd am aflat, anul trecut, că Dan are o soră, şi cînd am cunoscut fragmentedin scrisorile Olguţei, pline de tachinări la adresa mea, am avut convingerea că
veselia Olguţei e o mască adorabilă, mască totuşi. Credeam că are aceeaşifizionomie ca şi Dan. Sau, mai exact, o compuneam imaginativ, cu tot ceea ce mă
fermecase Dan, feminizînd aşa cum puteam.
M-am înşelat? Nu ştiu! Dar am impresia că aceeaşi putere cu două feţe eîntr-amîndoi. Melancolia aparentă a lui Dan e ca o osteneală datorită unei preamari exuberanţe lăuntrice. Exuberanţa aceea există în el, identică exuberanţeiaparente a Olguţei. În Olguţa, acea melancolie, vădită la Dan, sînt sigur că există,dar e ascunsă subt exuberanţă. Sînt fraţi amîndoi: o simt perfect eu, care-i iubescpe amîndoi. Cu singura deosebire, că la unul şi la altul alternanţa de exuberanţă şimelancolie e invers aşezată. Ceea ce e aparent la Dan, e ascuns la Olguţa. Ceea cee aparent la Olguţa, e ascuns la Dan.
Acestui mod de a judeca ― poate greşit ― datoresc un sentiment cu desăvîrşire ciudat, pe care mi-l inspiră Olguţa, dimpreună cu celelalte: un sentiment de sfîşietoare milă. O milă protectoare, duioasă, ca aceea pe care-o au părinţii care-şi adoră copiii, văzîndu-i că intră în viaţă copii. Mi-e frică să nu sufere, Monica. Sînt îngrozitoare suferinţele acelea care rîd mult! Suferinţa lor nu se refugiază în muşchii feţii, nici în glandele lacrimale, ci cade în adîncimile sufletului. Nu ştiu nici să plîngă, nici să se zbată. Tac şi sufăr, pironiţi de acelaşi tăiuş, din ce în ce mai profund, pînă în cele mai lăuntrice ţesuturi sufleteşti, Nu-ţi pare ciudat, Monica, să-mi inspire tocmai Olguţa ― ea care mă
