Subt privirea cucoanei Catinca, Monica adînci vîrful linguriţei în aromata cremă, gustă, şi oftă:

― E delicioasă... dar nu mai pot!

― Aaa! se indignă cucoana Catinca. Da ce-i crema mea? Piesă de teatru s-o aplauzi? Ori o mănînci, ori nu-i bună!

― Cucoană Catinca, sări Olguţa, simţindu-se şi ea incapabilă să aprecieze crema altfel decît verbal, dac-a spus von Sorbonna că-i bună, să ştii că-i bună. Gura lui von Sorbonna e gura adevărului. Să vă istorisesc ce-a păţit la Paris c-un celebru fabricant de creme catolice. Într-o zi, distinsul nostru prieten, von Sorbonna, se întorcea acasă, rue de l'Observatoire, cu un volum de Paul Bourget. Mă veţi întreba: ce caută în mîna unui tînăr membru al familiei Deleanu un volum de Paul Bourget? Răspunde, von Sorbonna!

― Spune tu, Olguţa.

― Vedeţi! Vinovatul recurge la oficiul avocatului. S-o luăm cu binişorul. Von Sorbonna, la Paris, avea diverse prietene. Unele adorau schimmy- ul. ..

― Vai, Olguţa!

― Cum? Tape-dans-l'Oeil!

― Ce-i asta? murmură scandalizată doamna Deleanu.

― O prietenă de-a lui von Sorbonna.

― Crezi, tante Alice! E o poreclă dată de Olguţa. Marguerite Rivali e o camaradă a mea de doctorat, veselă şi frumoasă, dar foarte serioasă.

― A! Dar von Sorbonna avea şi alte prietene. De pildă, Eveline avea cultul lui Bourget, şi cum în faţa mea nu îndrăznea să facă propagandă, pentru simplul motiv că o maltratam...

― O băteai? tresări cucoana Catinca, văzînd gestul agresiv al Olguţei.

― Cu perne! zîmbi Olguţa. Credincioşii lui Bourget nu merită omagiul agresiunei dure. În schimb, o îndoctrina pe răbdătoarea Monica. Probabil că von Sorbonna rezista. Atunci discipola a recurs la maestrul ei. Eveline avea toate volumele lui Bourget, legate în piele catolică şi pe deasupra, învelite cu hîrtie albastră etichetată pe dos, dar unul singur deţinea iscălitura autografă a lui Bourget: Eveline e nostimă şi catolică, Bourget e catolic şi venerabil...

― Olguţa! protestă Monica: obţinuse autograful prin intermediul confesorului ei, care-l cunoştea pe Bourget.

― În sfîrşit, tot prin fuste îl căpătase! Într-o zi Eveline întinde lui von Sorbonna volumul cu iscălitura maestrului, făcînd următoarea prinsoare: dacă von Sorbonna, cetind volumul, nu va fi convertit, atunci Eveline se obligă să arunce pe foc foaia cu autograful; dacă, dimpotrivă, von Sorbonna face mea culpa, atunci se obligă să obţină o audienţă la Paul Bourget şi să solicite în numele Evelinei, c-un genunchi la pămînt, complectarea cu dedicaţie a semnăturei autografe. Ştiţi, Eveline e catolică, aşa că preferă să scoată castanele din foc cu mînile convertite ale frumoasei sale amice din Balcani...

― Eram sigură că n-are să-mi placă, protestă Monica.

― Altă catolică! exclamă Olguţa. Accepta o prinsoare cu certitudinea anticipativă că o va cîştiga.

― Eram constrînsă. Şi se putea să-mi placă. Mai ştii?!

― Miracolul catolic prin unsul lui Dumnezeu Paul! Bun! Acuma să vedeţi miracolul, căci miracol a fost. Von Sorbonna citeşte cartea scrupulos. Ai adnotat-o?

― ...!

― Şi, onoare lui, nu-i place.

― Nu ţi-a plăcut? întrebară într-un glas Mircea şi Dănuţ.

― Nu! scutură Monica energic din cap. Cum să-mi placă Bourget cu Villon alături!

― Nu i-a plăcut, după cum vedeţi, graţie amuletei Villon. Dar von Sorbonna e milos. Cîştigase prinsoarea, dar cum s-o oblige pe biata Eveline să-şi dea pe foc autograful obţinut prin intervenţia confesorului! Nici să mintă nu putea! Ce-i de

făcut? Problemă grea, de conştiinţă, cum ar numi-o Bourget. Volumul cetit şedea pe masa de lucru a lui von Sorbonna, de vreo două săptămîni. Cînd venea Eveline, von Sorbonna nu era acasă: era în bucătărie! Cînd se vedeau la Universitate, von Sorbonna pretindea că n-a isprăvit cartea. Peripeţii dramatice! Atunci, natural, prin voia lui Dumnezeu, intervine Olguţa. Adică de ce n-ar ceti şi ea volumul de Paul Bourget? În copilărie n-a înghiţit ea şi riţină, de dragul mamei sale? Într-o zi mă

duc în Jardin du Luxembourg, cu volumul lui Bourget. Îmi alesesem într-o grădină

banca purgatoriului. Soare, vrăbii, copii, rîsete, glume. Eu, posomorîtă, pe bancă.

Lîngă mine, un domn bătrîn, foarte modest în colţişorul său. Eu citeam, înghiţind cretă. El privea, fericitul! Copiii se jucau în faţa noastră. Pace, ca la Copou.

Deodată, volumul, trosc! Banca se cutremură; domnul tresare; copiii se uită

alarmaţi. "Ce s-a întîmplat, domnişoară? V-aţi speriat?" "Nu, domnule. Sînt indignată! Acest om ucide viaţa!" "Cine, domnişoară?" "Paul Bourget, domnule!"

Clocoteam, urmă Olguţa. Aveam lîngă mine un paratrăsnet, un om de treabă. Toţi oamenii care privesc copiii şi vrăbiile, fără să cetească jurnale şi fără să-şi mănînce unghiile, sînt oameni de treabă. M-am spovedit atunci, complect. I-am istorisit nenorocirea prietenei mele cu inimă de aur, anatemizîndu-l pe Bourget. "Merită, domnule, l-am interpelat eu, acest om să dea naştere la astfel de drame de conştiinţe?" "Nu ştiu dacă merită, îmi răspunse calm bătrînul; dar are obligaţia înalt morală să le soluţioneze. Acesta-i marele rol al scriitorului, domnişoară: să pacifice pe oameni, să le dea soluţii de viaţă, să-i îndrume, să-i abată din calea păcatului, să

le arate căile virtuţii, să-i scoată din îndoială"... Vorbea aşa de frumos duhovnicul meu, încît am înţeles imediat că ori e Dumnezeu prefăcut în domn, ori e un apostol trimis de Dumnezeu să salveze sufletul Monicăi. Vorbele lui aveau efectul frazei lui Beethoven: te înălţau atît de sus, în sfere atît de armonioase, încît deveneai bun fără efort. Eram captivată. Simţeam în jurul meu vibraţia mistică. Eram ca omul care deschide umbrela avînd intuiţia întîii picături de ploaie, înainte de-a cădea.

Dar umbrela mistică a fiinţei mele precedase miracolul, nu ploaia. Şi-ntr-adevăr, miracolul s-a săvîrşit. Domnul a luat cartea trîntită pe bancă. Mă întrebam, în sinea mea: are s-o prefacă în crini? Are să scoată din ea un şirag de perle pentru gîtul Evelinei? Nu! Miracolele sînt mai simple. A desfăcut cartea pe genunchi, a scos din buzunar un creion de aur, i-a făcut vînt în jos, vîrful a ieşit ― nu era o lance, numai un creion ― şi într-o tăcere, probabil asemănătoare cu cea care-a precedat facerea lumii, domnul a rupt foaia cu iscălitura autografă. "Ce faci, domnule?" am sărit eu. "Aşteaptă, domnişoară!" m-a calmat el, silindu-mă să mă aşez la loc, cu o putere magnetică. Şi-ntr-adevăr, pe foaia următoare apărură, nu cu litere de foc, ci de grafit, următoarele cuvinte incandescente:

"A mademoiselle Eveline Bourdot qui, en perdant un pari, a gagné l'estime de

Paul Bourget"19

N-am putut articula nici un cuvînt. Eram meduzată. Maestrul dispăru incognito pe poarta grădinii. După ce mi-am venit în fire, m-am întors acasă cu volumul şi i-am istorisit Monicăi întîmplarea. Natural, m-a crezut. Ne-am suit într-un taxi, cu miracolul catolic, şi de-a dreptul la Eveline. Ce să vă mai descriu fericirea Evelinei! Pierduse o prinsoare şi o iscălitură, dar cîştigase stima autografă a idolului ei...

Olguţa bufni de rîs.

Monica tresări.

― Olguţa, nu cumva...

― Ba chiar aşa! Miracolul era opera creionului meu plastograf. Foaia cu adevărata iscălitură e în bagajele mele. Poţi să-l întrebi şi pe Paşa, dacă mai crezi în miracole!

― Vai, Olguţa şi Eveline ce-are să spuie?

― Eveline? Ea crede...în Bourget... Monica, o îndemnă Olguţa, numai crema cucoanei Catinca te va putea consola.

Linguriţele intrară în spongioasa cremă de şocolată. Cedînd rîsului irezistibil, se resemnă şi Monica.

*

Toţi băuseră şampanie, începînd cu doamna Deleanu şi isprăvind cu Dănuţ.

Şampania are darul de-a aduce veselia pe dinafară oarecum; o importă. Muşchii feţei încep să rîdă, cum pe ferestre, iarna, apar arabescurile de argint. Te trezeşti deodată rîzînd. Muşchii feţei, primind masca rîsului, ţi l-au impus adînc. Rîzi fiindcă aşa vor muşchii, şi eşti mirat de această înveselire fără de cauză conştientă, şi această mirare devine ea însăşi pretext de haz, acest haz, pretext de mirare, această mirare, pretext de rîs; şi astfel, diavolii gazoşi ai şampaniei te-au prins în trepidanta lor horă de luminiţe gîdilitoare. Devii cristalin şi sonor. Sîngele nu mai curge: sună ca o ploaie de minusculi clopoţei, prin care fiecare gînd scutură lungi vibraţii ilare, inundîndu-te. Contopirea acestor vibraţii, în jurul unei mese lungi, orbitor albe, pe care cupele scînteie, e veselia şampaniei. Veselie pură ca zurgălăii unei sănii, sunînd în voioşia unui amplu trap robust, pe întinderi albe de zăpadă

sclipitoare. În această veselie, calitatea femeilor care iau parte la ea poate determina stridenţa, cu lăbărţări porcine, sau prelungi puritatea, atingînd înălţimile muzicei.

La chefurile cu femei uşoare prin profesie sau vocaţiune, şampania băută dă

19 "Domnişoarei Eveline Bourdot, care, pierzînd un pariu, a cîştigat stima lui Paul Bourget" (fr.).