― Mircea!
Îl apucase de mîni, violent, dominîndu-l cu toată puterea trupului. Îl măsura încruntat.
― De ce nu mi-ai spus că-ţi scrie Monica?
― Fiindcă nu dau nimănui socoteală despre ce fac.
― Cum? Monica e sora mea.
― Şi prietena mea.
― Minţi!
― Să-ţi fie ruşine, Dan, să-mi spui mie aşa ceva!
― De ce-ţi scrie?
― Fiindcă i-am scris.
― De ce i-ai scris?
― Fiindcă eu îmi iubesc prietenii!
― Prietenul Monicăi: nu??
― Da, prietenul ei!
Dănuţ tremura. Cuvinte crîncene îi sunau împotriva Monicăi, şi nu îndrăznea să le audă. Monica! Îl înşelase Monica! Îl minţise Monica! Sora lui, copilăria lui...
Atunci?...
Furia îi căzuse ca un copac abătut cu tot frunzişul.
Dădu drumul lui Mircea. Plecă. Mircea-şi ridică pălăria căzută jos şi se luă
după spinarea îndoită.
― Dan! Îl apucă de mîni, cu energică blîndeţă. Dan, spune-mi o vorbă.
Dănuţ ridică spre el o faţă devastată.
― O iubeşti, Mircea?
― Pe cine?
― ...Pe Monica, murmură Dănuţ slab numele învăluit de toamnă în abur blond.
― Pe Monica? se lumină Mircea. Cum s-o iubesc pe Monica?
― Dar ea pe tine?
― Monica?! Dan, eşti orb?
― Da.
― Tu nu vezi cît te iubeşte?
― Pe mine?
― Vai, Dan!
― Mircea, jură-te că nu vă iubiţi!
Mircea şovăi o clipă. Faţa i se înroşise. Cu genele plecate ca şi sufletul, şopti rar, cu efort:
― Eu o iubesc pe Olguţa.
― Ei!
Dănuţ se metamorfoză exploziv, ca şcolarii declaraţi promovaţi la un examen temut. Ar fi strîns în braţe pe întîiul om întîlnit. Pe Mircea căzu furtuna bucuriei.
Dănuţ nu-l întrebase dacă şi Olguţa îl iubeşte pe el.
*
Taximetrul se opri în faţa Gării de Nord. Dănuţ sări cu scrisoarea în mînă. Plăti şoferului şi intră precipitat.
În faţa cutiei de scrisori a vagonului poştal se opri şovăind. De cînd se înapoiase de la Şosea, se zbuciumase să scrie Monicăi tot-tot-tot. Nu izbutise să-i scrie decît două vorbe: " Te iubesc!"
