― Monica, spune-mi tu... tu...
Din nou focul, Leila şi ploaia. Dănuţ era ud, cu, faţa palidă, şi tremura.
― ...mă iubeşti?
Înainte ca Dănuţ să-şi fi dat seamă, Monica se aplecase, sărutîndu-i mîna murdară. Şi tot ea, cu obrajii în flăcări, drept, fără sfială şi fără şovăire, îi cuprinse tîmplele şi-i sărută lung întrebarea buzelor, întrebarea vieţii.
Se auzea numai focul, Leila şi ploaia ― dar nimeni nu le asculta.
*
Inginer Grigore Deleanu,
Pitar-Moşu 20,
Bucureşti
urgent
"Dan venit Iaşi gutunar Bucureşti unde batiste date spălat. Certificat medicaldoctor autorizat membru Club burlaci soseşte joi dimineaţa cu palid convalescent,Olguţa."
Profesor Mircea Balmuş,
Popa-Nan 24,
Bucureşti
urgent
"Elev Deleanu strănută Iaşi în familie. Ia măsuri motivare absenţe: Directorincredul poate asculta telefon serie strănuturi gutunar de mai sus. Elev soseşte joicu placă gramofon gutunar Iaşi pentru diriginte clasa opta,Olguţa."
Gutunarul lui Dănuţ era real, dar numai gutunar. Însoţit de o uşoară febricitare şi puţin roş în gît. Pentru doamna Deleanu, însă, deşi diagnosticele doctorului Prahu erau infailibile şi deşi doctorul Prahu recomandase bolnavului numai batiste şi puţină gargară, gutunarul lui Dănuţ însuma o neagră virtualitate de gripe, pneumonii, pleurezii şi tuberculoză.
Aşa că Dănuţ era în pat, cu compresă la gît, tulpan pe cap, flaneluţă subt cămeşa de noapte, inundat de ceaiuri fierbinţi cu rom, de întrebări neliniştite despre "mersul bolii" şi de termometre mal optimiste şi mai obiective decît doamna Deleanu.
Camera pătimirii lui Dănuţ era odaia Monicăi, cea mai la o parte de zgomotul casei. Monica se mutase în odaia Olguţei.
În sobă ardea un foc bogat. Odaia mirosea a boală răsfăţată de copilărie: oţet aromat de trandafiri; rom, dintr-o sticlă păstrată pînă atunci în casa de fier a domnului Deleanu: colonie şi fum de răşină.
Pe la zece, lui Dănuţ i se făcu somn în mod eroic, căci glumele Olguţei, şi ea soră de caritate, îl făceau simplu oştean al rîsului, ca şi pe ceilalţi. Doamna Deleanu dădu semnalul retragerii în vîrful picioarelor. Plecară toţi, afară de Monica. Olguţa o sili să-şi mai revadă lecţii pe luni dimineaţă, veghindu-l pe Dănuţ.
― Asta te obligă să nu adormi.
Monica stinse lumina. Se aşeză pe o pernă, jos pe covor, la căpătîiul lui Dănuţ, rezemîndu-şi bărbia de marginea patului. Un obraz îi era luminat în roş, celălalt, învăluit în umbră, şi părul, ardea blînd. Afară ploaia cădea cu ritmul de veşnicii al ploilor de toamnă.
...Poveste şi tremur de gene, sufletul lui Dănuţ zîmbea lîngă Monica, străbătînd anii.
"Oare de ce-o săruta Făt-Frumos pe Ileana Cosînzeana cînd erau singuri?"
Aşa se întrebase cu ani în urmă, întins pe laviţa din odaia lui moş Gheorghe, luminat de flăcări, lenevit de căldură, privind cozile Monicăi, hăţuri îndeobşte, cosiţele Ilenei Cosînzeana în acea clipă.
De-atunci o iubea pe Monica, şi ani de-a rîndul o căutase pe Ileana Cosînzeana de atunci, fără s-o vadă alături de el, an cu an mai naltă, mai aurie, mai frumoasă, înălţînd spre el parfumul de faguri al copilăriei şi amintirea întăii sărutări de dragoste, care-l înfricoşase pe făt-frumosul copil din odaia lui moş Gheorghe.
O dragoste străveche, an cu an crescută, an cu an ascunsă, îşi risipi frageda imensitate pe sufletul destins în perspectiva anilor îndrăgostirii. Se legau bucuriile vacanţelor cu melancoliile toamnelor, neliniştea vacanţelor cu panica declinului lor. Şi căpăta alt înţeles tot ce scrisese pînă atunci cu sufletul întors spre copilărie, nostalgic şi atent, în loc să fie avînt voinic spre viitor. O căuta pe Monica, şi-n loc s-o caute alături de el, o căuta în copilărie. Şi nu găsise sărutarea rătăcită prin toate amintirile copilăriei. De ani de zile, în sufletul lui era un joc de-a baba-oarba între el şi o Monică de zece ani, cu rochiţă scurtă, cozile pe spate şi ochii religioşi de gravi în faţa de copil. Toate amintirile copilăriei i-o ascundeau, dar subt toate era.
Şi îşi iubise copilăria fiindcă acolo era întăia bătaie de inimă a dragostii şi şovăitoarea cadenţă a paşilor ei dintăi.
Parfumul unei sărutări! îl căutase în zarzării abia înfloriţi: iubise zarzării.
Troiţa nu era minciună. Îi bătuse inima în faţa zarzărilor ― fiindcă parcă-i amintea o respiraţie depărtată ca o stea ― şi-l mîhniseră adînc zarzării, fiindcă ceva pierdut trecea nedesluşit în fumul lor de flori, pierzîndu-se din nou...
Monica tresări simţind două mîni care se aplecară prin somnul tăcerii asupra ei.
Un lănţujel îi lunecă pe obraji, căzîndu-i în jurul gîtului.
Lănţujelul de argint cu o cruciuliţă în care era o aşchie de lemn sfînt de la Muntele Athos. Îl purtase mama doamnei Deleanu; apoi doamna Deleanu, care-l dăruise lui Dănuţ. Acuma era al Monicăi.
Lui Dănuţ îi bătea inima aşa de tare, că nu îndrăzni să deschidă ochii. Auzi paşi ireali, mişcări, un fîlfîit mătăsos, apoi un sunet scurt de foarfece. Odaia caldă se umpluse de parfumul părului despletit...
Monica plecase lăsîndu-i în mîni o moale şi lungă şuviţă de umbră; în roşeaţa jarului spuzit se lumină, zîmbind ca şi obrazul aplecat asupra ei. Ţinea în mîni şi săruta hăţul de aur al copilăriei şi al dragostei.
*
Noaptea se topi ceas cu ceas în ochii închişi ai lui Dănuţ.
Două, bătu clopotul solemn al Mitropoliei, deasupra laşului.
Trei.
