Se odihnea, cu sufletul limitat de Vania ca de un cer.

― Sînt fericită, Vania.

Şi iar cînta.

Cînta fără cruţare pentru puterile ei. Era ca o duşmănie împotriva trupului, energia care i-o impunea. Ar fi vrut parcă să-l îndurereze, ca prin această pedeapsă

să-l facă să-şi merite fericirea de a fi lîngă Vania. Cînta, dăruindu-şi muzicei toată

tinereţa, avînd mereu impresia că-i prea uşor, că-i prea frumos ce face, ca să-l merite pe Vania. Ar fi dorit ca fiecare clipă să fie munte prin care cu mînile să sape tunelul, ca să merite să descopere tîrziu, după trudă, cu mînile însîngerate, lumina dintre stînci, fericirea de lîngă ea. Acest zbucium însă, această răzbatere prin stîncă, această chinuitoare ascensiune spre fericire, ca s-o respiri o clipă ―

armoniile de mînile ei înălţate, o destăinuiau.

Cîntă Sonata în la bemol pentru piano ― opus 110 ― a lui Beethoven.

*

Veneau umbre de seară; se stingea parcă undeva încet, o sobă mare. Mai aveau cîteva ceasuri de stat împreună pînă la plecarea trenului. Olguţa se odihnea, rezemîndu-şi capul de umărul lui Vania. Muzica îndelungă le lăsase tăcerea, ca o reculegere în ei. Samovarul fierbea. Inima Olguţei, ca nucii toamna, avea căderi melancolice: se apropia despărţirea. Gîndul că va trebui să plece de lîngă Vania, îi lua puterile, aplecînd-o mai tare pe umărul lui. Îi ardeau încă obrajii. Ar fi vrut să

doarmă sau să plîngă. Zîmbea.

― Cînd plecăm?

― La începutul lui septembre.

Olguţa respiră adînc. Era atîta lumină în acest cuvînt: septembre, cheiul soarelui, cînd se îmbarcă toamna...

― Nu-mi vine să cred, Vania!

Şi era ca un vag scîncet în glasul ei fericit.

― Cu vaporul?

― Cu vaporul.

Închise ochii. În cîte nopţi de nesomn nu plecase cu vaporul, alături de Vania!

Suflarea sărată a apelor vast muzicale... Viaţa devenea o mare carte de poveşti colorate, răsfoită de imensităţi.

― Cu clasa treia, Vania?

― Nu. Cu clasa întîia.

― Noi sus, tu jos, zîmbi Olguţa.

― Noi...

Inima lui Vania sună tare în urechea Olguţei şi-n inima ei.

Cu palma lui mare, îi dezmierdă pletele.

― Ne oprim la Constantinopol...

― Daa!

Ghemuită lîngă Vania, simţea Constantinopolul ca un şal de soare şi culori, cald pe umeri, dăruit de Vania.

.................................

Cu ani în urmă, într-o după amiază de primăvară, la capătul podului Carachioi, dinspre Stambul, un om îmbrăcat cu haine cafenii de lucrător, mare chiar printre hamalii portului, mînca banane, privind. N-avea nici trecut, nici viitor, nici prieteni, nici duşmani. Era singur ca acea stîncă ciudată, căzută de nicăieri pe malul Bistriţei, numită Piatra Teiului, despre care plutaşii spun c-ar fi adus-o diavolul, numai prin legendă ajungînd să explice apariţia răzvrătită a acestei stînci prea depărtată de munţi, ca din piscuri să se fi prăvălit acolo, prea enormă ca apele s-o fi putut aduce.

Se întorcea din America în Europa. Pentru ce? Ca să ajungă în Europa? Nu.

Mai curînd ca să plece din America în altă parte. Norii îi făceau un semn veşnic, nevăzut altora, pe care-l asculta. Un fel de somnambulism semilucid îl îndemna să

cutreiere lumea cu norii, ultimii nomazi. Vaporul rusesc, pe care se îmbarcase spre Europa, stătea la Constantinopol douăzeci şi patru de ore. Avea biletul plătit pînă la Odesa. Dar singura oră vrednică să fie hărăzită Constantinopolului, era a douăzeci şi cincea, adică tocmai aceea cînd vaporul trebuia să plutească departe în larg.

Incapabil să renunţe la Constantinopol, renunţase la bilet! De altfel traiectul precis al vaporului ― New York-Odesa ― îl ostenise de la o vreme ca o profesie.

Constantinopolul era fereastra pe care sărise, în loc să iasă pe uşă: Odesa. Orice dorinţă, în clipa cînd devenea scop, îl rodea ca un ham.

Mîncase o plăcintă cu carne, rezemat de balustrada podului Carachioi, într-una din acele firide de fier în care intri, ieşind o clipă din fluviul de rase revărsate de-a lungul podului dintre Galata şi Stambul, peste golful Cornului-de-Aur. Pe orşice stradă a lumii, există o rasă dominantă numeric, care dă acelei străzi o anumită

fizionomie naţională, prin împestriţarea raselor celorlalte. Podul Carachioi însă, din acest punct de vedere, e anarhie pură. Deşi, geografic, e situat în Constantinopol, fesurile şi turbanele nu pot domina, printre sutele de mii de străini, zilnic trecînd pe pod. Dacă Dumnezeu ar dori să-şi vadă de aproape toate făpturile, fără să culeagă planeta în mînă ridicînd-o pînă în cer ― n-ar avea decît să facă

podul Carachioi punte între paradis şi pămînt şi toate neamurile pămîntului ar defila subt ochii lui Dumnezeu, ca un dicţionar ilustrat de mostre omeneşti.

De la generalul turc, călare pe un măgăruş, cu picioarele spînzurînd moi afară

din scări, cu fesul cam pe ceafă, şi tunica plină de fireturi ca poleiala unei nuci din pomul de Crăciun, deschiată pe un pîntec plin de pilaf, mîncînd o felie de harbuz, cu roze revărsări în colţurile buzelor; pînă la feminista americană, sex nou cu ochelari în loc de ochi, cu secreţia stiloului în loc de glande, şi plăci de gramofon în loc de creier ― toate făpturile globului pămîntesc sînt reprezentate. Nu mai ai impresia că stai pe un pod, ci că stai în faţa unui glob pămîntesc însufleţit, ascultînd vocabularul şi văzînd culorile tuturor raselor. Auzi un orăcăit: e un englez cu caschetă cadrilată. Îi urmează un foşnet feminin: e un persan cu mantie de mătase verde sau galbenă, ţesută cu mînile toamnei, cu barba de abanos tors şi ochi

de noapte păstrată în untdelemn, purtînd pe cap o căciulă de astrahan cu fund de postav verde.

Un egiptean, desprins de pe o stelă funerară, răsare din cinci mii de ani daţi la o parte, în urma unui german a cărui havană pute mai rău decît o locomotivă, lăsîndu-i scrumul să cadă prin veacuri pe haina egipteanului, în timp ce un "dă-l dracului", nuanţează o atitudine românească faţă de impasibilitatea unui chinez sculptat într-o gutuie, cu ochi oblici ca aripele de cocor pe fund de cer.

După ce-şi mîncase plăcinta cu carne, în larma planetară, Vania intrase în rîndurile ei, rămînînd la marginea podului dinspre Stambul, pe malul mării.

Cumpărase cîteva banane şi privise, mîncînd, calm.

Venise primăvara cu sute de corăbii încărcate cu toate fructele Orientului: pere, mere, piersici, struguri, rodii, smochine, curmale, migdale, banane, ananaşi, coarne, caise, portocale, lămîi...

Venise primăvara după ele de pe coastele de soare, ca miliarde de albine şi de viespi, devenite lumină. Plutea lumina vie peste mormanele de fructe încărcate în corăbii larg înaripate pe catarguri nalte.

Departe, Insulele Princhipo erau albastre ca zările văii Moldovei.

Bosforul era verde.

Alături se înălţa moscheea Jeni Validé Giami (moscheea sultanei celei tinere) ale cărei vitralii verzi au deschis ochii în mînile persanilor din veacul al noulea. În verdele lor sînt mişcări de cedri şi de pini. Cînd soarele apune, lumina lui revărsată