înţelege efortul celorlalţi de a menţine veselia care pleacă, şi-l răsplăteşte ca atare, apreciind mai mult scopul decît calitatea. Aceste zile finale apar amintirii ca cele mai frumoase, cele mai intens vesele ale vacanţei, melancolia fiind situată de amintire ca ceva exterior lor.

Apăruseră şi la Medeleni. Pretextul lor era Olguţa. Ce va face Olguţa? Nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, dar fiecare se întreba singur, neîndrăznind să împărtăşească întrebarea şi celorlalţi.

Olguţa venise la Medeleni. Vacanţa începuse cu întrebarea în ea, acoperită de veselia vacanţei, la care şi Olguţa participa.

Întrebarea "ce va face Olguţa?" solidariza pe cucoana Catinca şi doamna Deleanu în aceeaşi speranţă: că Olguţa se va căsători cu Mircea. Doamna Deleanu îl iubea şi-l stima pe Mircea, în care aprecia fermitatea bărbătească, prestigiul intelectual şi o delicateţă niciodată şi prin nimic dezminţită de cînd îl cunoştea.

Avea în el aceeaşi totală încredere pe care o avea în Monica. Delicateţea lor era de aceeaşi rasă. Pe lîngă aceasta, lui Mircea îi datora primul succes al lui Dănuţ. El îl determinase să publice nuvele în revista Viaţa contimporană. După trei nuvele publicate, numele Dan Deleanu căpătase o notorietate atît de măgulitoare pentru doamna Deleanu, încît se abonase la revistele literare şi la mai toate ziarele, decupînd recenziile, menţiunile şi pronosticurile în legătură cu literatura lui Dănuţ, colecţionîndu-le într-un caiet, în ordinea apariţiei. Tot prin Mircea, Dănuţ intrase în legătură cu o editură din Bucureşti, făcînd contractul primului volum, care, tot graţie lui Mircea se deschidea cu o prefaţă făcută de redactorul Vieţii contimporane.

Cucoana Catinca o adora pe Olguţa cuprinzînd-o în acelaşi sentiment, care, pînă a n-o cunoaşte pe Olguţa, era îndreptat numai spre Mircea.

Afectuoasa camaraderie dintre Mircea şi Olguţa, întărise această speranţă, care dădea singurul răspuns zîmbitor pentru doamna Deleanu şi cucoana Catinca, întrebării "ce va face Olguţa?" Venirea lui Herr Direktor dăduse glas acestui mut dialog de speranţe al celor două mame.

Într-o seară, după masă, tinerii plecaseră spre livadă, în grupuri: Dănuţ cu Monica, Mircea cu Olguţa, Puiu, redevenit Cuţulachi, printre ei.

Bătrînii şedeau în jurul mesei din pridvor.

― Văd umbre de logodnici, zîmbise Herr Direktor, aducîndu-şi monoclul la ochi, cu două degete.

Luna plină e bună prezicătoare. Zîmbetul fusese împărtăşit cu aceeaşi bucurie complice, de doamna Deleanu şi cucoana Catinca. Domnul Deleanu şi Paşa fumaseră mai departe, în tăcere. Din seara aceea, şi domnul Deleanu şi Paşa păreau puţin jenaţi alături de Mircea. Paşa picta mai mult, iar domnul Deleanu, cînd Olguţa-i făcea obişnuitele vizite în birou la el, o privea uneori lung, cu mîna pe fruntea ei, fără să-i vorbească. Olguţa alunga aceste tăceri prin glume.

Mircea începuse la Medeleni două studii convergente pentru Viaţa contimporană. Întîiul: Cauzele diletantismului românesc, dînd noţiunii de diletantism nuanţă de secăturism moral şi intelectual, cu amplu corolar în viaţa politică şi socială. Cauza primordială a acestui diletantism o vedea în absenţa conflictului religios la români. Mircea atribuia religiei două roluri: întîiul de unificare, prin optimismul aceleiaşi speranţe, a marilor mase ignorante şi necăjite; al doilea, de creatoare de individualităţi. În România religia îşi îndeplinise primul rol; pe al doilea, nu. Pentru Mircea, controlul religiozităţii unui popor nu era etapa credinţei populare, ci etapa individualităţilor avînd ca punct de plecare drama religioasă.

Religiozitatea ţăranilor nu era un fenomen românesc, ci un fenomen caracteristic tuturor maselor primare.

În Occident, copilul de ţăran plecat din satul lui cu credinţa părinţilor, n-o lasă

în sat, dimpreună cu amintirile copilăriei, ci o aduce cu el, adînc înrădăcinată în individualitatea lui embrionară. Şi, pe măsură ce se cultivă, mirările înspăimîntate apar, apoi întrebările precise, zguduitor de dramatice. Şi convulsiunile îndoielii dau naştere unei configuraţii sufleteşti şi intelectuale, din care personalitatea va apărea.

Timbrul personalităţii în acest moment se va forma. Credinţa sau necredinţa va fi organică, tot atît de profund netă ca şi sexul. Copilul ţăranului român însă, cînd a plecat din satul natal, a lăsat credinţa, cum a lăsat vacile şi oile pe care le ducea la păscut, şi fluierul. Cultura pentru el e instrumentul intelectual de ascensiune socială. Cultura îi solicită numai inteligenţa, care devine treptat un fel de cuier de noţiuni diverse, echivalent cu garderoba necesară raporturilor sociale.

Dramatizarea culturii, prin conflictul religios, la care sufletul participă, confruntîndu-şi nevoile cu achiziţiile minţii, nu există. Singura dramă a tineretului român e dragostea sau sărăcia, drama fiziologică si cea socială.

Drama morală e inexistentă. O anchetă făcută între tineretul român ― cu următoarea întrebare: credeţi sau nu credeţi în Dumnezeu? De ce? ― ar da un rezultat humoristic. Majoritatea celor sinceri ar da din umeri evaziv, în faţa acestei întrebări, care li s-ar părea o gafă în veacul al douăzecilea. Nu există nici credinţă, nici necredinţă. Această futilitate morală, e baza psicologiei româneşti şi cauza absenţei de individualităţi. Ea are ca rezultat colectiv, compromisul. Românul, în genere, nu e nici pentru, nici contra. Nu taie: înnoadă şi deznoadă. Toate proble-mele grave pe care i le pune viaţa, cerîndu-i o soluţie precisă, se traduc îndeobşte prin expresia: "Ştiu eu"... Însoţită cu o ridicare din umeri şi alta din sprîncene.

Fatalismul românesc nu-i decît exteriorizarea acestei veşnice nehotărîri, teama de răspundere, oroarea de atitudine precisă, prudenţa evazivităţii.

Şi analiza pe rînd, cum se traduce în politică, în literatură, în artă, acest diletantism, acest neo-scepticism, care nu e ca la un Anatole France, de pildă, rezultatul unei înalte intelectualităţi, inaccesibilă credinţelor şi afirmaţiilor cu respiraţie scurtă, ci dovada absenţei concomitente de intelectualitate şi seriozitate

morală. În viaţa fiziologică, absenţa glandelor seminale interzice reproducerea vieţii. În viaţa socială, absenţa, acestei drame religioase, interzice crearea adevăratelor individualităţi.

Al doilea studiu, un fel de aplicare practică a celuilalt, analiza problema

"romanului românesc" fatal limitat la drama socială sau la cea fiziologică.

Lucra sistematic, sculîndu-se la şapte dimineaţa, scriind pînă la douăsprezece.

După amiezele citea, adnotînd, scoţînd fişe, grupîndu-şi reflecţiile.

De la o vreme, însă, începuse să aibă absenţe lungi, ― şi în timpul scrisului, şi în timpul lecturilor.

Se familiarizase de mult cu dragostea lui pentru Olguţa, dar se dezvăţase de a trăi alături de Olguţa, în aceeaşi casă, zilnic văzînd-o, zilnic vorbindu-i. Pînă acum, Olguţa exista în el, s-ar fi zis, independent de realitatea ei obiectivă. Dragostea lui pentru Olguţa era un monolog. O iubea, fără s-o dorească, fără să-şi proiecteze gîndurile în afară. Nu întindea braţele după ea; strîngîndu-şi-le asupra-i, o găsea în el, prezenţă lirică în sufletul lui profund, tovărăşie dulce în însuşi miezul singurătăţii lui.

De cînd însă trăia din nou alături de Olguţa, realitatea ei exterioară chemase în afară pe acea Olguţa din el. Cînd nu era cu Olguţa, rămînea singur. Înainte, niciodată nu era singur; iubirea lui însăşi îi era tovarăşul. Nu-l mai avea.

Se îndrăgostea din nou şi altfel de Olguţa. Devenise iarăşi dependent de fiinţa ei, străină de-a lui, fermecător străină. Ca niciodată, cînd se aşeza la masa de lucru avea impresia de inutil. De ce scria studii? Era în el o mişcare pe care numai scrisoarea sau efuziunea lirică ar fi îndestulat-o.

Rezemat într-un cot deasupra foilor albe, o vedea mereu pe Olguţa, cu mişcările ei, cu rochiile ei, călare, jucînd tenis, la masă, o auzea cîntînd, îşi amintea parfumul ei, respirat pe furiş cînd era alături de ea ― şi şedea la masa de lucru, ca o casă cu stăpînii plecaţi. Şedea totuşi la masa de lucru. Deprinderea muncii stăruia în această atitudine ― fără de sens acum ― care-i interzicea visarea la fereastră

sau întins pe pat. Cînd era singur, privea mereu în lături. Gestul frunţii aplecate pe carte sau pe foile de hîrtie îşi pierduse semnificaţia de meditaţie activă, căpătînd-o pe aceea de singurătate împovărată.

Simţea că-şi pregăteşte mari tristeţi, şi se îngreuia treptat.

Totuşi, prezenţa Olguţei alături de el îi dădea viziunea unei fericiri de mult uitate, şi-n unele clipe ― o strîngere de mînă, vecinătatea tăcută pe aceeaşi bancă

― realitatea ei. De cîteva ori o visase pe Olguţa. Se deşteptase trist, avînd impresia că-i părăsit.

Simţea o schimbare în Olguţa, care-i dădea panica unei speranţe, respinsă de minte, dar îngrozitor de vie uneori în bătăile inimii. Exuberanţa Olguţei se micşorase, îndulcindu-i mişcările, dînd parcă răgaz celorlalţi s-o privească, de unde pînă atunci fusese ca vibraţia unei libelule. Apărea în ea armonia calmului,

pacificîndu-i gesturile, potolindu-i neastîmpărul. Înainte, Mircea avea impresia că

imagina celorlalţi intra în Olguţa măcinată, sfîrtecată ca de-o rotaţie violentă, şi că

tot ce pătrunde în ea, era de îndată expulzat cu aceeaşi vehemenţă, subt forme de glume, caricaturi, şarje, în sclipirea de ger a dinţilor albi. Acum? dimpotrivă, Olguţa tăcea mult, privea îndelung. Era în ea ceva din atitudinea acelui care respiră

aer de primăvară. O respiraţie armonios adîncă şi parcă un început de încîntare în ochi şi pe obraji. Suplă ca şi înainte, calmul ei o făcea să pară mai rotundă, ca scufundată într-o apă clară. Ce prezenţă nevăzută celorlalţi era mereu respirată de ea? Uneori Mircea o surprindea zîmbind cu ochii, fără să privească pe nimeni, absentă dintre ceilalţi. Cui? Pe el nu-l evita. Se plimba cu el, şedea de vorbă; dac-o ruga să cînte ceva, îi cînta. Nu-l mai zeflemisea. Îi arăta o bunătate, un fel de blîndeţe receptivă, pe care nu i-o arătase niciodată. Senzaţia de luptă pe care o avea odinioară de cîte ori era alături de Olguţa, n-o mai avea. Nici un zîmbet agresiv, nici o întrerupere ironică, nici un comentar burlesc. Şi Dănuţ avea aceeaşi senzaţie, şi el constatase aceeaşi schimbare, dar Mircea, cu luciditatea micşorată de o surdă

speranţă, o vedea pe Olguţa numai cu el aşa, cînd de fapt faţă de toţi era la fel schimbată şi egal alta decît cea de odinioară.

Poate că într-o măsură, credinţa felurit nuanţată a doamnei Deleanu, a cucoanei Catinca, a lui Herr Direktor, a domnului Deleanu şi a lui Alexandru Pallă, că

Olguţa îl iubeşte pe Mircea ― credinţă sensibilă de la o vreme pentru Mircea, prin anumite atitudini ale acestora ― îi influenţase şi pe el, dîndu-i o speranţă creată de ceilalţi, nu de Olguţa.

Nu mai lucra de loc. Renunţase complect la activitatea intelectuală. Felul cum îşi petrecea zilele la Medeleni, era o veşnică aşteptare a Olguţei. Pentru el timpul era prezenţa sau absenţa Olguţei, cum pentru agricultor cerul e ploaie sau secetă.

Era stăpînit de cleptomania lirică a adolescenţilor. Colecţiona flori atinse de mîna Olguţei, batiste uitate de ea, cărţi preferate de ea. O ţigară începută în glumă de Olguţa şi azvîrlită, fusese colecţionată de Mircea.

Îşi pierdea treptat libertatea de mişcări şi siguranţa calmă, care-l făceau oriunde preţios interlocutor. Se intimida din senin; de cîte ori, în lipsa Olguţei, ceilalţi vorbeau de ea, tăcea, roşindu-se, avînd impresia că minte.

Şi mai mult, prietenia lui cu Monica avea un hiatus. Olguţa dispăruse din conversaţia lor. O singură dată voise s-o întrebe pe Monica ce crede, dar oroarea de-a converti în vorbe ceea ce abia cuteza să fie gînd în el, îl făcuse să renunţe.

Monica era îngrijorată şi de Mircea şi de Olguţa. Presimţea confuzia tuturora, a lui Mircea mai ales, şi nu îndrăznea să spuie nimic. Ce-ar fi putut spune? Că Olguţa nu-l iubeşte pe Mircea? O impresie a ei, prin nimic justificată, de vreme ce Vania murise. Cu toate acestea simţea că se petrece cu Olguţa ceva în afară de casă.

Absenţa Olguţei în iulie, şi explicaţia domnului Deleanu că s-a dus la Iaşi să-l vadă pe doctorul Prahu, care era cam bolnav, fusese acceptată de toţi, afară de

Monica. O exclamaţie a Olguţei, chiar în ziua înapoierii, îi întărise neîncrederea.

Olguţa intrase la ea în odaie, seara, asupra culcării şi, ca niciodată, îi dezmierdase capul, spunîndu-i cu ochii aproape în lacrimi: