― Olguţa, îs cinci fără un sfert. La cinci plecăm.

― Unde?

― Ai uitat? La iaz.

― Aa!

Respiră. Cîntau albinele şi rîndunelele. Soarele zvîcnea cald. Calul lui Puiu necheza, frămîntîndu-se. Cotcodăceau găini. Un muget de bou răsună enorm ca un arcuş de contrabas al tîmpeniei fericite. Priveliştea vieţii îi spăla ochii cu viaţă.

― Vii, Olguţa?

― Vin.

Puiu porni în trap demonstrativ, subt ochii Olguţei care se-ndrepta spre grajd, călcînd repede, elastic, prin focul purificator al soarelui.

― Gheorghiţă, spune-i lui Vasile să-ncalece, chiar acum, şi să ducă scrisoarea la gară. S-o dea recomandată. Să-mi aducă recipisa.

*

Vînătoarea de raţe la Iazul Mînzului era numai pretextul ospăţului pe iarbă, în noaptea cu lună plină.

Acest iaz, aparţinînd moşiei Medeleni, avea două legende suprapuse: întîia, uitată de toţi, îi dăduse numele; a doua, mai recentă, şi ea ştearsă din amintirea oamenilor, o dată cu dispariţia ultimei generaţii de bătrîni, dăduse iazului, multă

vreme, o sinistră izolare, prielnică înmulţirii broaştelor, racilor şi raţelor sălbatice, cruţate de focul ucigaş.

Întîia legendă, data de pe vremea fanarioţilor. Stăpînitorul de atunci al Medelenilor era Barbu Dumşa, poreclit Zimbrul, boier vestit pentru purtarea lui ―

trecea drept cel mai voinic bărbat al Moldovei ― şi pentru frumuseţea fiicei lui

mezine, Varvara Dumşa, despre care se spunea că era sculptată în sidef cu praf de diamant, ca unele crucifixuri bizantine, sculptura în sidef fiind cea mai migăloasă, mătăsoasa piatră neputînd fi lucrată decît cu buricul degetelor îmbibate în pulbere de diamant, sculptura ei fiind adevărată dezmierdare. Atît era de strălucitor albă şi armonios rotundă Varvara Dumşa, ale cărei sprîncene, gene şi cozi erau negre ca cireşele amare.

Pe-atunci, curtea Medelenilor era un fel de cetăţuie împrejmuită cu zid nalt, ca şi casa Dumşa de la Iaşi. Arsese. Noua curte fusese construită pe alt loc. Într-o zi, Barbu Dumşa, primise vizita unui paşă, cu alaiul lui. Paşa se îndrăgostise de Varvara, prelungindu-şi, zi cu zi, şederea la Medeleni. Între timp iapa lui arabă

fătase un mînz, pursînge. Paşa atîta aştepta. Mai şezu cîteva zile, dînd răgaz mînzului să se înzdrăvenească, şi într-o noapte porni cu Varvara de-a curmezişul şeii, urmat de galopul slugilor cu iatagane. Urmăritorii, în frunte cu Barbu Dumşa îi ajunseră în dreptul iazului. Luptă, pocnete de pistol, urlete, blesteme în două

limbi, prin beznă. Ţăranii din sat se apropiaseră, aprinzînd focuri. În lumina vălvătaielor, Barbu Dumşa nu văzuse nici urmă de Varvara; în schimb, printre răniţi şi morţi, la marginea iazului, mînzul arab cu un picior frînt, tremura, nechezînd jalnic fără să se poată urni. Barbu Dumşa descălecase şi, cuprinzînd picioarele mînzului în cîte-o mînă, îl învîrtise de cîteva ori zvîrlindu-l departe în apa iazului negru cu pete de sînge. În loc să fie botezat Iazul Varvarei, iazul devenise Iazul Mînzului.

A doua legendă era legată de Fiţa Elencu. Se spunea că sluta Fiţă fusese logodită în tinereţe cu un boier frumos, pe care-l prinsese înşelînd-o cu o roabă de la Medeleni. În timpul unei plimbări cu barca pe iaz, Fiţa şi-ar fi înecat logodnicul în apa verde. Mult mai tîrziu, după moartea Fiţei Elencu, apăruse din apa iazului o broască neobişnuit de mare, cu glas gros, socotită de ţărani ca o reîncarnare în afurisenie a Fiţei Elencu. Viaţa se îndepărtase de iaz, deşi racii foiau, lăsîndu-l în stăpînirea broaştelor.

Cu cincisprezece ani în urmă, broasca blestemată fusese împuşcată de Olguţa, cu prilejul unei expediţii vînătoreşti făcută de copii sub direcţia lui Herr Direktor.

În acelaşi iaz, tot Olguţa azvîrlise dantura Fiţei Elencu.

De-atunci, trecuseră anii, venise războiul, bătrînii muriseră, Fiţa Elencu fusese uitată. Noaptea, cînd treceau pe lîngă iaz, ţăranii îşi făceau cruce, dar ziua, după ce-şi făceau cruce, braconau. Legenda îşi pierduse virulenţa, o dată cu dispariţia broaştei reputată invulnerabilă.

*

Căruţa cu mîncare, băutură, pleduri, tacîmuri şi toate cele trebuitoare gospodăriei în cîmp deschis, pornise înainte ducînd şi pe Anica şi Sevastiţa, pentru

nevoile serviciului, şi trei puşte de vînătoare, a Olguţei, a lui Dănuţ şi a lui Puiu, ţinute cu o teroare fetişistă de cele două servitoare, printre capetele impetuos curioase ale cîniîor de vînătoare.

Apoi, în frunte, plecă trăsura ducînd pe doamna Deleanu, cucoana Catinca şi pe Alexandru Pallă: "Les poids lourds"21, cum îi botezase Olguţa, în clipa cînd trăsura se urni din loc.

În urma trăsurii porni bihunca sprintenă, cu trup lung de lăcustă şi roţi elegant rotate, condusă de domnul Deleanu cu ţigara-n gură şi pălăria pe ceafă. După

bihuncă lunecă pufnind automobilul ponei al lui Dănuţ, cu Monica alături şi Herr Direktor la spate, cu cascheta englezească, costum de vînătoare şi puşca în tocul ei de piele .

Olguţa, Mircea şi Puiu porniră călări.

Cei doi ofiţeri de artilerie puteau să primească lecţii de echitaţie de la amazoana îmbrăcată băieţeşte, dintre ei. În trap, bustul Olguţei nu dădea impresia de piston cu rigidă zvîcnire verticală, pe care o dădeau busturile vecinilor ei, deseori hurducate, gheboşate şi strîmbate de capriciile sau spaimele cailor. Încă-lecată de Olguţa, Zorca avea un trap definitiv ca hexametrii versului latin. Suplă, spinarea Olguţei era ca o flacără ritmică deasupra unui dans. Se năştea şi renăştea din fiecare salt, din fiecare cădere, fluturînd spre cer ritmul pe pămînt format, jucînd pe el, înălţîndu-l, ondulîndu-l. Calul Olguţei nu părea încălecat. Trapul lui era elasticitatea unei bucurii libere, cu armonioase destinderi de muşchi şi muzicală

toacă de copite. Ceilalţi doi cai duceau povara omenească: al Olguţei era dus ca de vînt şi val, în arabescul curbelor lucioase, spre stemele solare. Valurile de colb stîrnite de roţi şi copite se aprindeau în soare devenind caşmiruri în spirală şi valuri de borangic ţesut cu fir de soare. Cerul era albastru. Răcoarea se ridica, fluturînd miros de fineţe, care te face să strănuţi, şi amare parfumuri de toamnă şi ţarină, care amintesc marea, feriga, minta şi pelinul. Lăsară în urmă armatele învinse ale lanurilor de păpuşoi, prăbuşite în aramă zdrenţuită. Trecuseră hoardele toamnei în galop, cu suliţi lungi, lăsînd moarte şi dezastru.

Începeau delicat enormele prefaceri ale luminii. Soarele se cobora precizîndu-şi conturul. Razele-i cădeau ca săgeţile izbind în scut. Părăsit de soare cerul devenise sonor ca o încăpere goală.

Se formară terase de trandafiri şi grădini plutitoare din nourii răspîndiţi în cele patru zări. În faţa soarelui, pe zarea de apus, nouri mici ca un stol de hulubi ciuguleau sîmburi de rodie. Şi deodată, cuprinşi de flacără, se topiră roş, sticlos roş

ca belteaua de gutui. Pe altă zare, suluri lungi de abur fură deodată straturi răsturnate de uriaşi muguri de stînjinei. Înflorirea le fu destrămare în fum albăstrui, 21 "Categoria grea" (fr.).

cu creste sanghine. Se iviră coruri de rubin, şi sfieli violete ca încercănarea ochilor de fată.

Ardeau toate culorile lumii pe zări, şi soarele cădea tot mai rotund, tot mai enorm, tot mai de purpură, spre nourii care-l aşteptau pe ultima treaptă a apusului, cu torţile aprinse.

Era ca o Şeherezadă a luminilor.

Caii lăsară drumul, intrînd în cîmp. Nechezară. Cu o largă destindere, trapul deveni galop, val din val, avînt din avînt, bot întins, coamă fluturîndă, coadă

fîifîindă. Formau un vîrf de lance cele trei galopuri. Olguţa, în frunte, ascuţit în frunte, Mircea şi Puiu, din ce în ce mai în urmă.

Herr Direktor trase un foc de revolver în cinstea Olguţei, care descălecă privind îndărăt.

Mircea şi Puiu sosiră. Caii gîfîiau ca luptătorii de circ. Toamna le desprindea un abur subţire de pe trup, prefăcut de soare în destrămări portocalii.

Bihunca sosi. Apoi trăsura. Se coborîră toţi, părînd că şi-au dat întîlnire cu soarele pentru o conspiraţie. Cînii adulmecau mirosurile iazului, cuprinşi de friguri, cu nările dilatate, lătrînd tînguitor cu ochii la stăpîni, şi nelinişte feminină în crupă.

Servitorii aprinseră coceni şi paie, împotriva ţînţarilor. Cocenii pîrîiră, revărsînd scîntei, amestecîndu-şi fumul aromat cu ceaţa acră a paielor.

Aerul devenea metalic, rece pe obraji ca lama unei arme. Creştea parcă un munte pe aproape, dînd gravitate apusului.

Toţi priveau soarele. Enorm, soarele îi privea pe toţi. Atinse zarea. Cu un gest desprins din vremea lui Hernani, Alexandru Pallă se descoperi în faţa apusului; neagră pelerină, vastă pălărie, proiectate pe draperii de purpură cu faldurile încheiate-ntr-un rubin. Herr Direktor, cu ţigara ridicată între două degete, avea aerul că vrea s-o aprindă de la soare.

― E de cupă! se auzi glasul domnului Deleanu.

Roşeaţa soarelui era atît de intensă încît, după feţe, tot grupul părea un trib de piei roşii europenizate, venit în ascuns să adore soarele.

Un nechezat trîmbiţat sacadat răsună de departe; caii de la trăsuri şi cei de călărie răspunseră războinic. Soseau alte trăsuri în trap molatec pe cîmpie, aducînd pe proprietarii moşiilor învecinate. Coborîră siluete de Tartarul, cu jambiere de piele galbenă pe pulpe strîmbe şi chitiuţe tiroleze pe creştetul capului; moşieriţe îngrăşate de viaţă la ţară, moi ca aluatul craflelor, cu picioarele deprinse cu papucii, umflate în pantofi, gătite ca pentru vizită, cu prea multe inele reliefate prin mănuşile prea strimte, răspîndind dulceaga stridenţă a parfumurilor turnate ca să

alunge mirosul de bucătărie, cu voaluri de cadînă împotriva ţînţarilor, care, date peste cap, pentru saluturi şi prezentări, descopereau zîmbetul aceleeaşi mărci de fard, ţuguiat în buzele crăpate de vînt. Nu lipseau nici domnişoarele monosilabice, cu pantofi de lac pe cîmpia ironică, desprinse din-tr-un galantar de mode, sperioase