― Lasă, Olguţa!

― De ce? Şi ţie ţi-e frică?

Un ciot de salcie răsturnată se ridică diform din argintul apei.

Olguţa făcu un pas înainte. Paşa se ridică, urmînd-o. Săltată cu patul în umăr, puşca luci în lună.

Paşa îşi pregăti urechea.

Tăcerea se prelungi apăsător.

Olguţa lăsă ţevile-n jos.

― Ce-i, Olguţa?

Întoarse spre el o faţă albă, cu aceeaşi expresie pe care Paşa o văzuse într-o seară la Paris, cînd pianul amuţise brusc şi Olguţa-l congediase, întinzîndu-i o mînă

rece.

― Hai să plecăm.

Porniră tăcuţi. Olguţa mergea încet, cu umerii aplecaţi şi picioarele grele.

Se apropiară de focurile aprinse în cîmp. Patefonul cînta înainte, perechile dansau, servitorii pregăteau masa pe pături întinse la pămînt. Frigul de toamnă se

lăsa, aburind suflările.

― Paşa...

Olguţa se opri, ridicînd ochii spre Paşa. Glasul era calm; vorbele, clare.

― ...tu trebuie să ştii de ce boală a murit bunica mea. Cancer, nu?

― Da. Cancer.

Porniră înainte. O picătură de sudoare îngheţată căzu de pe fruntea Olguţei, lunecînd de-a lungul nasului.

*

Plecase de la masă, fără să anunţe pe nimeni. Încălecase şi pornise în galop.

Dorea să ajungă mai repede acasă. Nu vedea nimic, nici stele, nici lună, nici pămîntul tăiat în vaste marmure simple.

Vorbele doctorului Mass erau neclintite în faţa ei, pe cer, înainte şi-n urmă, în copitele calului, în bătăile inimii şi-n zvîcnirea tîmplelor.

În clipa cînd smuncise puşca, lipindu-i patul de umăr, simţise adînc junghiul în sînul drept.

Apărură spume pe botul calului. Crupa-i lucea de sudoare.

Olguţa căscă gura ca să-şi descleşte fălcile. O dureau pînă-n tîmple.

Luna apăru trist pe vîrful unui plop, ca o frunte de oştean rezemată pe spadă.

Calul gîfîia precipitat. Călcîile intrară în burta udă de sudoare. Trecu prin sat, prin spart lătrat de cîni. Intră în curte. Descălecă. Lăsă calul slobod. Intră prin atenanse de-a dreptul în odaia ei. Aprinse lampa. Se dezbrăcă, smulgîndu-şi bluza.

Se apropie de oglindă cu pieptul gol.

Îi tremurau mînile, înnăduşite. Pipăi vechea cicatrice a sînului, uşor, uşor, de jos în sus.

Inima fu atinsă ca de un deget rece.

Ascunsă în sînul drept, la capătul cicatricei, o duritate se formase, dureroasă la pipăit.

Făcuse flacăra lămpii prea mare. Fila, cu limbile de funingine ieşind din tubul sticlei. Nu s-auzea nici un zgomot în casă.

Creierul era greu, negru şi compact, ca o bucată de fier în ger. O dureau tîmplele, fălcile, şi subt bărbie, adînc subt bărbie, un junghi ascuţit.

Ferestrele erau deschise. Frigul grămădit asupra ei îi înfiora lung spinarea, cutremurînd-o. Ridică ochii. Întîlni în oglindă o faţă necunoscută, descompusă, cu ochii rătăciţi, ca obrazul acelor fete de ţărani, care în noaptea Sfîntului Andrei, la miezul nopţii, cu două lumînări la dreapta şi la stînga, aşteaptă în faţa oglinzii să

apară chipul mirelui, şi văd nebunia dilatîndu-se în ochii lor.

Sări în picioare, smulgîndu-se din încleştarea apariţiei din oglindă. Îşi acoperi sînii cu mînile, atît de violent, că durerea sînului drept răsună în ea ca un ţipăt

strident.

Cancer!

Avea un străin în ea! Intrase un strigoi în trupul ei!

Năvăli spre uşă, smunci de mîner, alergă nebuneşte pe coridoarele întunecate, lovindu-se de scaune, de mese, trîntind uşile, fugind, fugind prin casa vidă.

― Babă! Babă!

Bătea cu pumnii în geam, gîfîind.

― Ce-i, duduie? Iaca, vin.

Apăru în cămeşă de noapte, c-un şal pe umeri. Olguţa-i apucă mîna, ca cineva care se îneacă.

― Ce-i, duduiţă? Vai de mine, ş-ai ieşit în cămeşă!

O acoperi cu şalul de pe umerii ei, o luă în odaie, o aşeză pe pat, aprinse lumînarea.

Ghemuită în şal, Olguţa tremura atît de tare, încît şalul avea o vibraţie de motor. Nu putea articula nici un cuvînt. Dinţii clănţăneau, izbindu-se sacadat.

Baba o luă în braţe, o aşeză de-a latul patului, sprijinindu-i spinarea cu o pernă

mare, luă oghialul, acoperindu-i picioarele, şi scotoci prin dulap. Se apropie de Olguţa cu o sticlă de rom. Umplu pe jumătate un pahar mare: