Nimic decît aiurarea tăcerii şi, deasupra, braţul de marmură al lunii, rupt din umăr: purtase-n el o dezmierdare? o poruncă? un blestem?
Plutea în înălţime gestul ciung al unei statui fără trup, şi nici o umbră nu cădea pe mare.
*
Genele Olguţei tremurară. Îşi ţinu respiraţia, ca să nu alunge, să nu distrame ceea ce urechile ascultaseră, în vis parcă, şi ascultau... Ascultau?
Frigul se înăsprise.
Deschise ochii asupra stelelor în abur de lună.
Era trează. Asculta. Auzea. Aceeaşi amplă cadenţă. Aceeaşi întunecată
asprime. Aceeaşi inflexiune mai pură decît a fluierelor, acelaşi sunet viu, dens, cînd ascuţit ca săgeata din arc pornită, cînd boltit în vibraţie gravă, bronzată cupolă
a propriei sonorităţi...
― Nu!
Vorbise singură, poruncitor. Îşi smulse cascheta de piele, îşi clătină pletele, se ridică de pe chaise-longue, dreaptă ca vibraţia unei lănci înfipte. Era o energie sălbatecă în gest şi-n trup.
Şi totuşi, ochii plîngeau. Plînseseră. Se deşteptase plîngînd. Îşi trecu mîna pe faţă, iute, ca să-şi limpezească ochii, ca să poată vedea trenul pornit prin întuneric, în prohodul armatelor ruseşti.
Sînt întîlniri prin ani, cu acelaşi gest al mînii, al trupului şi al sufletului, atît de identice, încît ai impresia halucinantă că gestul început cu şase ani în urmă îl desăvîrşeşti după şase ani, de pildă, că lacrimile pornite din ochi cu şase ani în urmă, acuma le ştergi, abia plînse...
Ridicase mîna acum şase ani, pe un peron de gară, în urma unui tren pornit, să-şi şteargă lacrimile, aceleaşi lacrimi, întîlnite acum de mîna care, prin ani, făcea acelaşi gest.
Sufletul bascula imens, cu tot trecutul...
Îşi trecu mîna pe frunte; nu văzu, desigur, trenul demult pornit cu anii, văzu marea, vaporul, cerul...
Şi totuşi... Ascultă. Nu se mai auzea nimic. Şi totuşi cineva fluierase o arie din Boris Godunov, pe care... Nu se mai auzea nimic, nimic. Se prăbuşise tot în trecut, cu bătăile inimii.
Se aşeză din nou pe chaise-longue, singură, cu insomnia unei dureri care de şase ani, cu ochii deschişi, aştepta un zîmbet să-i usuce ochii sau o mînă să-i închidă.
Mort, îl iubea încă. Abia îl iubea. Dragoste grea, născută şi zidită în tăceri şi noapte, ca o bulină cu vaiet jalnic şi ochi de soare somnambul, deschişi în propria criptă de întuneric.
Vania Dumşa: acesta era mortul ei.
Îl văzuse în copilărie, înainte de plecarea în America. Îl uitase, cum uiţi o melodie închisă în tăcerea ta. Îl revăzuse în anul 1914. Plecase iar în Rusia.
Căutase să-l uite. Îl regăsise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai plecase.
O lună după decretarea mobilizării, doamna Deleanu şi Monica organizaseră o cantină aşezată lîngă peronul gării Iaşi, popas cu ceai, pîne, entuziasm şi mîncări reci pentru convoiurile militare.
Olguţa lucra la un spital, de unde o luau spre seară cantinierele de la gară.
Într-o seară, întorcîndu-se acasă, văzuseră în antretul de din faţă un geamantan de muşama jupuită, mînjit, umflat în curelele care-l încercuiau. Peste el, un palton ros, decolorat, şi o caschetă englezească.
Stăpînul lor nu ancora în nici o casă: trecea numai. Totuşi era la el acasă în orişice decor. Se instalase în salon descifrînd cu o stîngăcie de urs partitura lui
Boris Godunov.
― Neculai, să mai pui un tacîm, poruncise doamna Deleanu suind scările şi trecînd de-a dreptul în ietac, neglijînd să mai spuie bun venit celui care nu purta uniforma militară într-o vreme cînd numai statuile, copacii, bătrînii, copiii şi ambuscaţii mai cutezau să fie civili.
― Treci tu dintîi, Monica, vorbise autoritar Olguţa în faţa uşii salonului, lăsînd clanţa pe care-o apucase în prima bătaie a inimii.
Monica intrase în salon, Olguţa în odaia ei.
Călătorul ajuns pe vîrful muntelui oftează: "Am ajuns?" şi se aşază pe o stîncă
sau pe pămînt, respiră şi priveşte roată împrejur. Nu s-a întîmplat nici un miracol.
Nu i-au crescut aripi, nici n-a început brusc un spectacol unic. Un simplu fapt: stă
pe vîrful unui munte acelaşi trup care a stat pe scaunul de acasă, pe bancheta tramvaiului, sau perna trăsurii. N-are senzaţia perpendiculară, de înălţime clădită, pe care o ai de pe acoperişul unei case.
Oare e înalt muntele? Între stînca pe care stă acum şi scaunul de acasă pe care-a stat pînă acum, se cască o mie, două de metri? Într-adevăr?
Ce-i asta? Colb stîrnit? Nu. Pe mîna întinsă lăcrimează un nour aburos, din aceia care sînt o noiţă pe albastrul cerului ― văzuţi de pe fereastra casei, cînd stai la îndoială dacă trebuie să iei bastonul sau umbrela.
E împăiat? Nu. Arhanghelul bălan, cu cioc şi gheare, desface aripile şi pluteşte vast, cu familiaritate. E un vultur pe care-l urmăreşti cu mîna pe ochi, păianjen desprins din bolta cerului ― văzut de jos, de acolo unde cotcodăcesc găinile.
Aşa! Mîna deprinsă să ia ţigara sau jurnalul de pe măsuţa de noapte întîlneşte un nour, zborul unui vultur... poate şi mîna lui Dumnezeu, căci într-adevăr eşti printre stele, pe vîrful unui munte, alături de cer, în limpedele miracol al singurătăţii înalte.
Olguţa se aşezase pe patul din odaia ei.
Venise Vania. Patul era pat, masa ― masă, zidul ― zid, fereastra ― fereastră.
