Dănuţ tresări. De ani de zile n-o auzise pe Olguţa spunîndu-i Dănuţ. Olguţa era cea mai necruţătoare adversară a diminutivelor.

Şi era ceva în glasul ei, cînd îi spusese "Dănuţ", asemănător cu lumina dimineţei de toamnă.

― Ştiu eu, Olguţa! Poate că peste o lună. Cum vrei să-ţi leg exemplarul tău?

― Scoţi ediţie de lux?

― Ştii, chiar de lux nu. Cîteva exemplare pe hîrtie mai bună, pentru voi.

― Om vedea... Lăsaţi corecturile. E frumos afară. Se auzi clopoţelul care-i chema la masă.

― Nu-i aşteptăm şi pe ceilalţi? întrebă Monica.

― Lasă-i. Mergem împreună: cei trei muşchetari, zîmbi Olguţa, luîndu-i de braţ pe fiecare.

Treceau printr-o lumină înaltă şi egal aurie. Frunze galbene şi pete de soare cădeau din pomii cu fructe coapte. Olguţa luase drumul cel mai lung. Era o luminozitate în toate cele, dinlăuntru parcă. Frunzele erau unse cu miere. Livada aştepta din clipă în clipă să devină de cristal sau de metal. Caldă, iarba înălţa uneori miros de mintă şi de busuioc.

Trecură pe lîngă un păr cu fructe galbene ca lămîile coapte, dar mai mici, rotunde şi netede. Un măr bătrîn era un cor de arome tinere cu obraji dolofani.

― V-aduceţi aminte de merele coapte din bucătărie? îi întrebă Olguţa, evitînd cuvîntul copilărie.

Zîmbiră toţi. Sînt întrebări la care nu răspunzi decît zîmbind.

Ajunseră cei din urmă. Viţa pridvorului se înroşise trandafiriu, albăstrind mai răcoros albastrul cerului de deasupra streşinei.

― Hai, copii! îi întîmpină doamna Deleanu.

Şopti ceva către cei din pridvor, şi toate capetele apărură. Era armonios grupul lor, cu Olguţa la mijloc, cu soare pe obraji şi-n păr, tineri, înalţi.

― Mama Grahilor! şopti domnul Deleanu. Ce Dumnezeu! Aveau şi un tată

faimoşii Grahi!

― Şi-un unchi! sări Herr Direktor, luînd braţul Monicăi.

O exclamaţie generală se desprinse, cînd intrară în sofragerie. Flori de-a lungul mesei de gală, o langustă în armura ei stacojie, cupe de şampanie, banane, piersici.

Candelabrul din sofragerie era decorat cu viţă roşie. Servitoarele aveau şorţuri albe, pantofi lustruiţi şi ciorapi de-ai fetelor, cîrpiţi grosolan,

― Ce sărbătoare-i, mamă?

― ...?

― O aniversară?

― ...?

Se întrebau unii pe alţii, fără să descopere cauza acestui aspect de sărbătoare.

― Se călugăreşte Herr Direktor! propuse Olguţa.

― Da. Intru în ordinul "Benedictinei", răspunse Herr Direktor, indicînd sticla de benedictină, proaspăt adusă de la Bucureşti.

Se aşezară la masă intrigaţi. În timpul mesei, domnul Deleanu nu-şi găsea astîmpăr; privea felurile de mîncare, numeroase, cum privesc copiii la teatru orchestra care întîrzie ridicarea cortinei.

Întîiul dop de şampanie care izbucni, în clipa cînd sticlele fură aduse, fu domnul Deleanu. Destupă sticlele, umplu cupele, le repartiză.

Herr Direktor se ridică, potrivindu-şi monoclul. Măsură în şir pe toţi convivii, făcînd parcă un bilanţ, verifică pe dinafară, cu vîrful degetelor, conţinutul buzunarului drept al jiletcei, şi strivindu-şi ţigara în scrumelniţă, după un fum suprem, începu, fumegînd încă:

― Dragii mei, într-adevăr sărbătorim o aniversară. Se împlinesc cincispreze ani de cînd Kami-Mura a devenit feciorul meu. Slavă Domnului, toţi de-atunci sîntem şi acum în jurul aceleiaşi mese. Pe lîngă vechii convivi, mai văd cu plăcere pe cucoana Catinca, glorioasă gospodină moldoveancă, adversara muntenilor şi a picturei moderniste; pe Alexandru Pallă, glorios pictor moldovean, adversar al civilizaţiei moderne şi aliatul cucoanei Catinca; pe vechiul meu prieten din Pitar-Moşu, Mircea, fiul cucoanei Catinca, admiratorul picturei moderniste şi al civilizaţiei moderne; şi, în sfîrşit, pe nepotul meu Puiu, viitorul decan al baroului Iaşi. Vă

rog să iertaţi digresiunea, dar în această casă cu trei avocaţi, nu se putea să nu aduc omagiul digresiunii profesiei atît de bine reprezentată. Dragii mei, acum cincisprezece ani, cînd mi-am botezat feciorul la această masă ― botezîndu-mă şi eu ―

cinci oameni erau trişti şi unul singur era vesel. Cel vesel era noul tată; cei trişti, foştii părinţi, fiul şi... surorile.

Herr Direktor o privi pe Monica.Monica se roşi uşor, plecînd genele

― ...Una dintre surori, cea de pică, mi-a schiţat în linii generale obligaţiunile profesiei de tată. Îi mulţumesc acum. Cred că le-am respectat, se adresă Herr Direktor Olguţei. Cealaltă soră, fiica soarelui, zîmbi Herr Direktor privindu-l pe

Dănuţ, n-a spus nimica. Dar vă asigur că era cea mai necăjită dintre toţi. Noul tată

al fratelui ei o făcea să capete experienţa unui sentiment necunoscut pînă atunci: antipatia, graţios exprimată prin culorile obrajilor şi palpitaţia genelor. Aşa-i, Monica?

Monica ridică din umeri, roşindu-se mai tare.

― Aşadar, urmă Herr Direktor, pentru Monica, ziua de azi e aniversara unui fapt şi a unei antipatii.

Dînd scaunul la o parte, Herr Direktor se îndreptă spre Monica.

― Facem pace, Monica?

Din tot sufletul, Monica-i întinse mînile. Cu o abilitate de scamator, Herr Direktor îi trecu verigheta pe deget.

― Ţi l-am luat pe Kami-Mura, ţi-l restitui pe Dan Deleanu.

Cuprinzînd-o în braţe, o sărută pe amîndoi obrajii fierbinţi.

În zgomot de scaune tîrşite, paşi precipitaţi şi zăngănit de cupe, Monica deveni prizoniera grupului adunat în jurul ei. Soarele îi lumină părul înnoindu-i aurul.

Sîngele îi lumina obrajii.

Dănuţ îşi privea zîmbind verigheta de pe deget, pe furiş, închizîndu-şi pumnul, deschizîndu-l.

Herr Direktor, cu gestul alarmat al unui director de muzeu, care-şi vede periclitată o statuie, din pricina năvalei vizitatorilor, îi îndepărtă pe toţi, invitîndu-i să-şi reia locurile.

― Iorgule, e rîndul tău.

Domnul Deleanu era atît de emoţionat, încît efortul stăpînirii emoţiei îl făcu să