― Bea, duduiţă.

Olguţa întinse capul, cu ochii îndureraţi de muţenia buzelor şi neputinţa trupului de-a face altăceva decît să tremure. Baba îi cuprinse capul cu o mînă, cu cealaltă ducîndu-i paharul la gură. Dinţii trepidau pe buza paharului. Jumătate se vărsă pe şal. Cîteva picături de rom alunecară pe limbă, printre gingii, răspîndindu-şi arsura. Gîtlejul se descleştă. Un val de rom, înghiţit ca un hap, se revărsă violent.

Aburii fierbinţelii cuprinseră stomahul, ridicîndu-se în sus cu o duduitoare zvîcnire a inimii.

Baba turnă din nou în pahar. Docil, cu un istovitor efort de a-şi stăpîni tremuratul, Olguţa înghiţi.

Se stîrnise-n ea un vînt fierbinte de Sahară. Valuri iuţi de căldură pulverizată

pînă-n creier, şi printre ele, enorm, bubuitul inimii ca un galop de apocalips. Ochii se acoperiră de polei, buzele se înroşiră, obrajii ardeau. Somnul venea greu şi incandescent ca un metal topit.

Simţi că-i ridicată, legănată; simţi aer proaspăt pe obraji, apoi se topi, se topi...

Baba o adusese în braţe în odaie. O aşeză în pat, înfăşurată în şal, o acoperi cu oghialul, îi potrivi pernele subt cap şi se aşeză pe un scaun la picioarele ei.

*

Gîndul, întunecat încă de somn, se deşteptă ca un copil într-o casă necunoscută, cu o impresie de durere, de greu, de străin.

Deschise ochii. Se lumina de ziuă. Recunoscu lumina la fereastră. Şi înainte ca vreo judecată să se fi format, simţi că cineva i-a luat lumina, că o priveşte fără s-o mai aibă, cum şi-ar privi o călugăriţă părul tăiat.

Se ridică încet, îngreuiată de-o căldură stranie. Privi. Dormise înfăşurată într-un şal care mirosea a rom şi a ceapă prăjită. Îl azvîrli.

― ...?

Cineva îi mutase masa, punîndu-i-o la căpătîi. Un pahar de limonadă, alt pahar cu o linguriţă în el, alt pahar cu ceai, un bilet rezemat de un teanc de cărţi.

"Dragă Olguţa, n-am vrut să te trezim. Baba ne-a spus că ţi-ai stricat stomahul. Ia curăţenia, bea limonada sau ceaiul, şi rămîi în pat cît mai tîrziu.

Să nu fi răcit cumva la iaz! Ţi-am pregătit pe scaun o compresă şi alcool; acele de siguranţă le-am pus pe masă. Fii drăguţă, Olguţa, şi ascultă pe mama.

P.S. Şi pe papa, care te sărută şi-ţi doreşte să dormi tun şi să te scoli veselă şi sănătoasă. Îţi pregătesc un vin negru, mai bun decît doctoriile.

Papa."

... De la iaz pînă la paharul cu rom din odaia babei, întîmplările nopţii se refăcură fulgerător, zvîcnind în migrenă.

Îşi privi trupul cutremurată de spaimă. Să fugă din el... Capul se ghemuise sperios între umeri. Nu îndrăznea să facă nici o mişcare. Respira iute. Şi deodată, celălalt gînd, acoperit pînă atunci, se ivi: Vania!

Căscă gura larg, lăsînd să ţipe tăcerea, respiră înecat, ochii se acoperiră de ceaţă, capul i se prăbuşi în palme, şi fără sunet ― ca fîşîitul spumei de val solitar pe mare calmă ― plînse.

Tîrziu, în aceeaşi tăcere, îşi trase palmele de pe obraji. Faţa apăru istovită, ca bătută de grindină. Îşi rezemă tîmpla de părete, privind lumina cu vidul ochilor.

Cucoşii cîntau, din timp în timp, ridicînd luminii semne de hotar. Începură

printre crengi glasuri de argint mărunt. O dîră roză ca zeama de zmeură, coloră

pervazul ferestrei, apoi podelele.

Se auzi un scîrţîit de care, mugete de vite.

Începea viaţa... pentru alţii.

*

Nu se deşteptase încă nimeni. Îşi răcorise obrajii cu apă rece, se îmbrăcase încet, cu gesturi de plumb, ca un om foarte bătrîn.

Intră în biroul domnului Deleanu în vîrful picioarelor. Mirosea a tutun şi a piele. Se aşeză la birou. Luă o hîrtie de scrisoare cu en-tête-ul profesional al

domnului Deleanu, şi scrise, imitînd slova bărbătească. Osteneala mişcărilor apleca şirurile, încovoia greoi literele, dîndu-le o fizionomie bătrînească.

Iscăli: "Iorgu Deleanu".

Luă un plic. Începu să scrie adresa:

"Monsieur Richard Mass

Professeur à la Faculté de Médicine..."

Şi o podidi plînsul cu şiruri atît de dese, încît, lăsînd adresa neisprăvită, îşi aplecă fruntea îndepărtînd-o de birou, deasupra covorului, lăsînd să curgă lacrimile în voie, cum sîngerează căprioarele împuşcate în cap, deasupra izvorului.

III

Nici unul dintre copii nu era pus la curent cu complotul celor bătrîni. Era în ochii bătrînilor un zîmbitor mister, ascuns subt priviri grave, şi ca o presimţire de sărbătoare în casă. Semnalul tainicelor uneltiri fusese sosirea domnului Deleanu de la Bucureşti, încărcat de pachete şi plin de şoapte strecurate la urechea doamnei Deleanu, a cucoanei Catinca şi a lui Herr Direktor. Şi Paşa fusese informat, cu obligaţia solemnă de-a respecta secretul.

Domnul Deleanu sosise la amiază. Dacă Olguţa n~ar fi fost atît de distrată în timpul vizitei obişnuite în biroul tatălui ei, ar fi observat desigur frămîntarea domnului Deleanu, de copil care deţine un secret eruptiv. Şi l-ar fi aflat. Dar Olguţa nu-l întrebase nimic.

Cu braţul în jurul gîtului tatălui ei, mai mult privindu-i părul alb, decît ascultîndu-l, auzise vag cronica bucureşteană. În faţa spectacolului vieţii, domnul Deleanu avea încă prospeţimea reacţiilor copilăreşti. Nici o blazare, nici o amărăciune, nici o oţetire. După viaţa tihnită de la Medeleni, cele patru zile de septembre, petrecute la Bucureşti, îl înfierbîntaseră ca pe copii întîia seară

petrecută la teatru. Văzuse tot. Ştia tot. Pe deasupra, fusese angajat într-un spectaculos proces de fraude militare, care-l pasiona. După o simplă lectură a Ordonanţei definitive, cu creionul roş în mînă şi zîmbetul în ochi, mai expresiv decît ochelarii, aflase întregul mecanism al procesului, găsind şi soluţia juridică de cîştig.

Ziua trecuse, dominată de verva descriptivă a domnului Deleanu.

Seara, la masă, doamna Deleanu anunţase pe convivi că a doua zi dis-de-dimineaţă se făcea mare grijitură, rugîndu-i pe toţi să se scoale mai devreme şi să

dispară de acasă pînă la ora dejunului.

― ...La unu fix vă chem cu clopoţelul.

― Şi eu, tante Alice? întrebă Monica, nevăzîndu-se exceptată.

Doamna Deleanu abia izbutise să-şi stăpînească năvala rîsului.

― Şi tu.

― Şi eu? nu se putu ţine domnul Deleanu.

Rîs general din pricina accentului şcolar al întrebării domnului Deleanu.