de toate cele, căci bucuriile Monicăi, ca şi genele ei grele, se-nvecinau cu lacrimile.
Atîta aur îi îmbrăca părul, încît părea luminat de soare ca acele cupole ale bisericilor avîntate care mai strălucesc încă atunci cînd tot oraşul e-n amurg. Poate de asta trupul părea mai nalt decît era, culminînd în aurul aerian.
Era frumoasă? naltă? zveltă? Nu-i erau palizi obrajii, turburi ochii? Naltă, ar fi vrut să fie, zveltă, dulce, limpede ca dragostea pe care i-o aducea lui Dănuţ după
trei ani de despărţire. Să-i fie trupul conturul şi iluminarea dragostei, cum pare cupa de cristal conturul şi iluminarea pură a apei care-o umple.
Dănuţ! Topit în buzele ei, numele drag nu era strigăt, ci tăcere îmbrăţişată. Îl iubea atît de mult încît numai de la el primea impresia multiplă a vieţii, zvîcnirea ei
caldă. Cînd se gîndea la Dănuţ, o dulce greutate i se cufunda în suflet, şi sub bătaia inimii, ultim inel deasupra unei cufundări adînci, ardeau comorile-ngropate în fluida imensitate a amintirii.
Era atît de real Dănuţ, depărtatul Dănuţ, încît toţi ceilalţi oameni pe care-i cunoştea, cu care trăia zilnic, păreau pictaţi pe pînze moarte, cu încremenită lor mişcare desuetă, cetiţi în cărţi prăfuite, cu voce tare; pentru Monica, tinereţea celorlalţi părea situată în istorie, ca tinereţea străbunilor, căci singurul contemporan al inimii ei era solitarul Dănuţ. Uşă al cărei mîner păstra întipărirea caldă a mînii lui Dănuţ, uşă prin care năvălea copilul mare cu vestea dragostei în ochi; fereastră
la care privea Dănuţ, cu bărbia în mîni, cum fîlfîiau albastre dealurile Iaşului, spre depărtata Monica; pernă, în care se îngropa capul lui Dănuţ, bucle şi parfum călduţ, ca un mănunchi de flori uitat de Monica pe divanul ei; carte în care ochii lui Dănuţ
descopereau ca-ntr-o oglindă fumurie de-nserare, zîmbetul Monicăi aplecat spre el
― sufletul Monicăi era tot ce putea fi în jurul lui Dănuţ cu duioşie şi cu bunătate.
Şi totuşi se ducea spre Dănuţ, venind de departe; vaporul mergea încet şi erau...
"A stat!" se încruntă Monica.
Nu stătuse. Tic-tacul bătea regulat. Cu domoală hărnicie de furnici urnind uriaşe greutăţi, clipele mişcau trupul de lăcustă moartă a minutarului.
Erau trei fără douăzeci... şi aproape cinci minute.
Minutare! Minutare!
Ochii Monicăi se opriră pe toate minutarele familiare ei. Mergeau toate? Nu se oprise nici unul? N-a rămas nici unul în urmă?
Minutarele ceasului din bucătăria de la Iaşi mergeau. Ceas nichelat, cu pîntece de darabană, proptit gimnastic pe patru picioare, cu casca de alarmă a clopoţelului deasupra. Rămînea totdeauna în urmă.
― De ce nu-s gata puii?
― Da i-aţi poruncit pi la opt!
― Sigur. Îs opt şi un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul academic.
― Di unde, duduie, numai şăpti jumatati-i la "riveiu" nostru, pi ochii mei, parcă ci-s chioară?
― Uf! Am să-l dau pe foc "riveiu" vostru.
― Nichelu-i incombustibil, mamă dragă, intervenea Olguţa.
Era nemuritor ceasul din bucătărie, "riveiu", cum i se spunea de servitori,
"crăcănel", cum îl poreclise Olguţa din pricina atitudinei de călăreţ cu patru picioare, "blindatul", cum îi spunea nu mai puţin nemuritorul Neculai, inventatorul cuvintelor nobile.
Trei fără douăzeci şi trei de minute.
În bucătărie, focul stins, călduţ încă. Bîzîie somnul natal al muştelor. Subt cuptor cloceşte găina preferată a "babii". Baba... Le scrisese doamna Deleanu că
baba se-mbată des, că slugile nu mai pot sta de răul ei şi că "dacă mai continuă, îi
dau drumul"...
Inima Monicăi se strînse. Dacă nu mai era baba, în bucătărie nu mai era piuit de puişori rotunzi şi aurii, nu mai erau pisici, cîni... Dacă nu mai era baba, amintirile cu foc de toamnă, măsuţa joasă, turtă-dulce, cucoşei şi mere coapte, din bucătăria de la Medeleni, rămîneau zvîrlite-afară, ca mîţişorii lepădaţi.
*
Trei fără douăzeci şi două de minute. Minuţioasa preciziune a cronometrelor!
Lumina lunii, de o intensitate solară, răspica pînă şi genele minutelor.
"Cucul" din sofrageria de la Iaşi. Cadranul negru, orele albe, minutarele aurii, cutia ca o căsuţă elveţiană: şi timpul e fermier în Elveţia. Două fetiţe cu şorţuri de şcoală, una brună cu fulgere albe de rîs şi fulgere negre de ochi, alta blondă, stînd cuminte pe scaunul grav cu perniţă, roşind cu genele plecate de cîte ori se aude cuvîntul "Dănuţ" oftat de doamna Deleanu, învăpăindu-se cu genele ridicate de cîte ori s-aude cuvîntul "Buftea", biciuit de Olguţa.
Un zgomot de resorturi, o uşiţă se deschise ca pentru o minusculă scamatorie, şi apare un cucuşor de lemn făcînd o reverenţă: "cu-cu" cîntă cucul şi dispare-n clămpănitul uşiţei urgente.
― Unu! exclamă domnul Deleanu, sorbindu-şi cafeaua şi consultîndu-şi agenda. Şi mi-i un somn!... Paa, copii!
Şi, ca şi cucul, dispare domnul Deleanu.
Cînta numai în trecut guşiţa cucului de lemn, căci numai amintiri veneau şi se sculau de la masa din sofragerie, scuturîndu-şi fărămiturile, în cadenţa complimentului automat, în miros de pîne, de tutun şi de cafea prăjită.
Lugubra pendulă antică din salon. De marmură neagră, masivă şi întunecată, ca insula mortuară a lui Bocklin4 în draperia rigidă a chiparoşilor. Toate orele sunate de ea aveau accentul cobitor al miezului de noapte. Sunet slab, stins, ca un vaiet de buhnă subtpămînteană. Şi cadranul ei era livid în piatra sumbră, ca o fereastră de biserică pustie în lumina lunii, prin care minutarele săgetau un zbor negru.
Trîmbiţile mobilizării în noaptea de august. Dănuţ venise în permisie de la Şcoala militară. Tuns, slăbit, timid şi taciturn, ca în copilărie, în uniforma grea de constrîngeri.
