În anul acela nu plecaseră la Medeleni. Olguţa era la Govora cu domnul Deleanu, Dănuţ la Şcoala de artilerie din Bucureşti. Mai apăsător ar fi fost pustiul la Medeleni decît la Iaşi.
Noaptea de august, cu privirea ei de căprioară gonită... Se plimbase cu Dănuţ
4 Arnold Bocklin (1827―1901) ― pictor elveţian, autor de tablouri mitologice, alegorice şi de peisaje (Insula morţilor, Tărîmul celor fericiţi ş.a.).
pe străzi lăturalnice, unde nu erau agenţi de-ai comenduirei, nici coşmarul galonat, care-i dădea lui Dănuţ spasmul salutului.
Rătăciseră amîndoi în ţinutul de stele şi umbrare al Sărăriei, din care pornesc străduţe laterale spre vale, ca nişte vîsle putrezind în voia apei unui port părăsit.
Erau îmbrăcaţi aşa cum se sculaseră de la masă: Monica cu capul gol, Dănuţ fără
capelă şi fără sabie. Se coborîseră pe scări, trecuseră prin ogradă, ieşiseră pe stradă
mînă-n mînă, ca îndrăgostiţii de la ţară, şi porniseră prin Iaşi ca printr-o odaie familiară, cu stelele pe cer ca o sulfină pe dulap, cu siluetele caselor întunecate ca nişte mobile de nuc şi de stejar, cu luminile potolite şi blajine ca luciri de candelă
subt iconare.
― Dănuţ, să ne-ntoarcem, ne aşteaptă tante Alice...
O lăsaseră cîntînd la pianul din salon.
În preajma casei sub bolta unui castan... Cădeau şi acuma-n sufletul Monicăi stelele nopţii de august cu tot şiragul cerului desprins de cutremurul sărutării care-i răsturnase capul în imensitatea respirată cu gura şi bătută cu genele a cerului care-i lăsase pe frunte umezeala şi înălţimea.
Doamna Deleanu cînta.
― V-aţi plimbat, copii?
Se roşiseră cu gura pecetluită de aceeaşi sărutare, gravi.
― Hai să ne culcăm, e tîrziu!... Ce s-aude?
Trîmbiţele. Sunetul lor spart în tăcerea Iaşului.
Clopotele, grele, colosale, ca potcoavele unui cal apocaliptic pe lespezi de metal.
Uralele mulţimii. Se aprindeau lumini pretutindeni. Pendula neagră bătuse de douăsprezece ori, şi se oprise, mută, fără tic-tac, cu minutarele drepte, ca şi cum moartea şi-ar fi ridicat degetul în faţa vieţii.
Doamna Deleanu se rezemase de pian. Monica încremenise cu mîna pe tîmplă.
Şi-n tăcerea rănită din care cad lacrimile, toată tinereţea lui Dănuţ îmbătrînise întrun zîmbet şi se prăbuşise în umerii plecaţi.
― S-a declarat războiul, mamă...
*
Toate luminile-s stinse, numai fereastra odăii lui Dănuţ e palidă, deşi storul e tras şi deşi lampa de la birou e cu abatjour.
Dănuţ scrie. Iar a băut cafea neagră. Iar nu doarme. Iar lucrează cu fereastra închisă, în fum de tutun, cu mucurile de ţigări morman în scrumelniţa de lîngă
caiet. Nu bate la uşă. Intră de-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate.
N-o aude. Tresare. Obrajii lui sînt în mînile ei.
Doamne! Tîmplele lui Dănuţ zvîcnind în mînile Monicăi, în mînile care de trei
ani fac gestul rugăciunii atît de fierbinte că parcă n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde tîmplele vii ale lui Dănuţ.
Doamne! Prăbuşita respiraţie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra şi intră-n odaie ― noaptea, noaptea Iaşului, tăcerea Iaşului, parfumul Iaşului, respiraţia Iaşului, şi Dănuţ e alături, viu, în afară de Monica... şi-i tîrziu...
Auzi cum bate, auzi, deasupra Iaşului, de patru ori, clopotul Mitropoliei, solemn, vast, cu bronzată cadenţă, în preajma zorilor.
― Dănuţ, Dănuţ, sînt patru! Eşti palid, Dănuţ. Ţi-s obrajii reci. Vezi!...
Zîmbesc, ochi în ochi, căci Monica e rumenă, obrajii ei sînt calzi.
Şi se stinge, muzicală, ultima bătaie a clopotului Mitropoliei.
― Noapte bună, Dănuţ!
...Oftă adînc prin zîmbetul feţei în care se stingea ultima bătaie a clopotului ieşan.
Minutarele cronometrului arătau abia trei jumătate. Şi iar zîmbi. Lumină de lună pe genunchii ei, sufletul Monicăi era lumină de zori la fereastra odăii lui Dănuţ, în care niciodată nu intrase decît casta ei închipuire.
*
Cînd luna-i plină, umbra marilor castele feudale se plimbă pe aleile parcurilor pustii, pînă departe, unde pasul turnurilor, în ascuţită încălţăminte de cavaler în armură, descălecat, se opreşte medieval, cu veacurile, printre lăncile plecate ale crenelelor.
Pe vastele şi albele alei ale mării, nici banca de piatră goală, nici joc de ape amuţit, nici secate bazenuri şi nici umbră de castel pornită lung.
