Doamna Deleanu oftase, ridicînd din umeri, dezolată ca şi cum totul s-ar fi descoperit.

A doua zi de dimineaţă, după cafea, subt controlul doamnei Deleanu şi al cucoanei Catinca, toţi fură expulzaţi, cu interdicţia formală de-a reveni pînă la unu.

Numai domnul Deleanu fu sechestrat în birou; doamna Deleanu îl socotea incapabil să păstreze un secret mai mult de douăsprezece ore.

Plecară cu toţii în livadă: Paşa cu pelerina pe umăr, şi uneltele pictoriceşti; Herr Direktor, cu un teanc de ziare; Puiu cu un dosar şi un vraf de literatură juridică; Mircea, cu mînile goale; Monica şi Dănuţ cu mormanul de corecturi al volumului lui Dănuţ ― scrupulos, şi cuprins de panica debutanţilor faţă de cele mai neînsemnate greşale de tipar, Dănuţ era la a patra corectură.

Numai Olguţa lipsea. Pornise cu maşina lui Dănuţ. Din ziua vînătorii de raţe, nu mai încălecase. Făcea zilnic aceleaşi drumuri la gară, dar cu automobilul, automat: dusă de motor.

*

Există un surîs unic al feţei omeneşti, pe care-l au părinţii bătrîni cînd întîmplător evocă amintirea unui copil al lor, plăpînd şi copilăreşte înţelept, care-a murit de menengită la şase sau la şapte ani. Copiii morţi de menengită sînt cele mai sfîşietor de luminoase chipuri ale copilăriei.

Durerea acelor bătrîni e veche, s-a ros; le-a rămas uneori melancolia. Au descoperit într-o casetă o şuviţă de păr a copilului lor, sau şi-au amintit o vorbă de-a lui, abia glumeaţă. Îl revăd jucîndu-se liniştit pe covor, cu fruntea gravă şi minutele potolite ca ale înţelepţilor. Nu e zvon de rîsete, nici gamă de vorbe subţiri, amintirea acelui copil: e mai mult o tăcere, o pată de soare. Părea mereu preocupat, ca cei care joacă şah. Era blînd şi concentrat. Nu supăra pe nimeni. Se pregătea parcă să intre în mormînt, cu faţa lui solemn copilărească, şi mînuţele lui mici, încă

de pe atunci ostenite de viaţă, ca aripele pasărilor care-au trecut marea.

Bătrînii surîd; îl văd copil, îl ştiu mort. La fel surîdea şi copilul lor, cînd se juca pe covor.

Acest surîs al feţei omeneşti îl avea dimineaţa de septembre. Şi cerul, şi soarele, şi frunzele, şi iarba, strălucind blînd de aceeaşi lumină, îşi aminteau de-o altă lumină a unui april de mult dus, copil rămas în amintire, cu hainele de floare

albă, şi ochii lui gravi de prea mult soare.

Activităţile celor din livadă erau lipsite de concentrare, distrate, diluate în dimineaţa de toamnă. Paşa privea mai mult decît picta. Herr Direktor, întins pe iarbă, cetea fumul ţigării mai mult decît slova ziarelor. Puiu făcea baie de soare, cu ochii închişi şi capul rezemat pe două coduri. Danuţ şi Monica, aşezaţi la masa de subt nuc, renunţaseră la corecturi; cu ochii pe sus, Mircea se plimba. Peste două

zile trebuia să plece de la Medeleni. Sfîrşea vacanţa cu suflet apăsat. Era numit conferenţiar la Universitate. Primise vestea de curînd, fără entuziasm. Viitorul devenise greu pentru el. Nebuneasca speranţă că e iubit de Olguţa îi dezechilibrase viaţa altfel decît la optsprezece ani, cînd renunţarea la Olguţa îi dăduse, pe lîngă

melancolie, orgoliul puterii lui. Pierduse acest orgoliu tineresc. Simţea covîrşitor nevoia gestului concret de a-şi rezema fruntea pe o mînă, de a-şi rezema capul pe un umăr ― şi singura mînă, şi singurul umăr, pe care fruntea şi capul lui le căutau, erau veşnic depărtate de el, ca o zare de altă zare. Întîia osteneală a tinereţei. Vid împrejur. Gustul amar al vieţii, care face pe bătrîni să-şi întoarne capul spre trecut, şi pe tineri să-şi aplece fruntea în faţa viitorului, cerîndu-i parcă mai curînd pacificarea bătrîneţii.

Simţea ca o adversitate a vieţii împotrivă-i, o voinţă de a-l micşora, de a-l umili. De cînd era în liceu, dorise o viaţă limpede, cu linii sobre şi precise, ferită de promiscuitate şi echivoc. La optsprezece ani, o dată cu dragostea, paralel cu marele ei elan, apăruse, cu obscurităţi subterane, sexualitatea. Cedase, tulburîndu-se adînc.

Prima lui metresă fusese o servitoare, oroare, servitoarea Olguţei: Sevastiţa.

Atunci se desprinsese întîiul gest ostil al vieţii. De-atunci îşi dăduse seama, prin el, că sexualitatea e o putere care nu poate fi ignorată, nici considerată cu dispreţ patriotic, aşa cum era tratată Germania, în timpul neutralităţii, de presa francofilă.

De-atunci plătise tributul acelor tineri care neştiind, sau neputînd să joace comedia sentimentală ca să obţie prin ea gratuitatea actului fiziologic, recurg la procedeul comercial: cumpără. Cumpărase deci ceea ce-i accesibil pungii unui băiat sărac, al cărui ban, numărat, e destinat în primul rînd cărţii.

După ce revenise, însă, din Germania, problema comercial rezolvată pînă

atunci, luase altă înfăţişare. Mircea nu mai era nici student la Bucureşti, nici doctorand în Germania. Era profesor în oraşul Iaşi. Nu se putea înjosi pînă acolo încît să frecventeze noaptea ― cu penibila clandestinitate a funcţionarilor sluţi şi burlaci, a capilor de familie făţarnici şi vicioşi, şi a elevilor de liceu, lubrici cum sînt cînii primăvara ― acele lugubre încăperi, adevărate closete publice ale sexualităţii urbane.

Întîmplarea, nu prudenţa, îl făcuse să descopere soluţia oamenilor prudenţi: metresa, nu profesionista.

Un anunţ în ziarul ieşan Opinia oferea seria complectă a scrierilor lui A. D.

Xenopol, cu preţ modest. Se dusese la adresa indicată, unde făcuse cunoştinţă cu tînăra văduvă a unui profesor de istorie, mort în război, care dorea să desfacă o bibliotecă inutilă pentru ea, şi împovărătoare pentru gospodărie, de vreme ce zilnic ar fi trebuit să scuture praful unor cărţi necitite. Casă curată, cu podele ceruite, plăcută ochiului.

Cu părul ei lucios castaniu descoperind o ceafă luminoasă, cu ochii ei maliţioşi, zîmbetul ei cărnos şi pufos pe buza de sus, şi neastîmpărul ei robust, care dădea o tresărire trupească vorbelor, văduva părea mai degrabă o şcolăriţă de timpuriu împlinită la trup, purtînd uniforma pensionatelor de călugăriţe. Îi oferise dulceaţă, cafea. Cumpărase volumele lui Xenopol, dar biblioteca mai avea şi alte volume interesante. Invitat, revenise. Între timp, văduva se informase despre Mircea.

Testamentul defunctului îi interzicea o nouă căsătorie, subt sancţiunea pierderii averii de la el rămasă: casa, un pămînt răzăşesc şi pensia. Respectase testamentul, căutînd aceeaşi soluţie sexuală pe care o căuta şi Mircea, deopotrivă de dificilă

pentru amîndoi. Mai întreprinzătoare însă decît Mircea, şi gospodină ordonată pe deasupra, izbutise să-l ducă şi să obţie în ietac, ceea ce apropierea ei îi sugerase lui Mircea în birou.

Raporturi clare, hotărnicite la cele două ore săptămînale de pat. Practică, şi totodată puternic femeie, văduva găsise exact ce-i trebuia: un băiat tînăr, care să n-o exploateze, nici să n-o compromită.

Acum, însă, Mircea se simţea incapabil să mai aibă raporturi cu această femeie.

Nu mai putea disocia dragostea în două. Actul sexual îi devenea odios, atîta vreme cît se mărginea la contactul fiziologic dintre două trupuri; nu-l mai putea accepta ca pînă atunci cu titlul de laxativ seminal.

Vedea deschizîndu-se în faţa lui ani grei şi tulburi. Dispărea din el privirea dreaptă; începeau priviri piezişe. Un dezechilibru din care se naşte blazarea timpurie, sau viciul.

Simţea dorinţa vieţii de a-l îndoi sau usca.

De ce?...

― Mircea!

Alexandru Pallă, cu barba în vînt şi pelerina atîrnînd pe jos, prinsă numai de un umăr, îl ajunse din urmă, suflînd greu.

― ...trist anotimp e bătrîneţa! Lucram la o lumină de toamnă. O desprindeam uşor ca fumul din pipă. Ei şi?... Ş-am zvîrlit penelul.

*

Pe la douăsprezece se auzi clacsonul maşinei lui Dănuţ. Monica îl ascultă

atentă, ridicînd ochi întrebători şi îngrijoraţi. Mai trecu multă vreme pînă cînd Olguţa apăru pe poarta livezii. Monica-i urmări mersul încet, cu capul aplecat. De

cîtăva vreme, de cîte ori o surprindea pe Olguţa singură, cînd nu-şi supraveghea mişcările, i se strîngea inima.

Plecă ochii din nou pe corecturi. O auzi apropiindu-se.

― Tot corecturi, Monica?

Glasul era aton.

Se aşeză pe bancă, între Monica şi Dănuţ, punînd mîna pe gîtul Monicăi.

― Ce ai, Olguţa?

― Nimic.

― Ţi-s mînile îngheţate.

― M-am spălat. Unde-s ceilalţi?

― Prin livadă.

― E frumos... Dănuţ, cînd apare volumul?