în faţa bărbaţilor ca şi cum fiecare venea să le violeze, cu priviri înfipte în pămînt şi umbreluţe înclinate în faţa dispariţiei soarelui.

Descinseră de pe caprele trăsurilor şi de pe cai, şi cavalerii petrecerilor la ţară, purtînd cravaşe cu bot de cal şi de căprioară în carîmbul cizmelor, strangulaţi în cravate englezeşti de pichet sau olandă, cu noduri savant răsucite şi ace de cravată

cu potcoavă sau cap de cal, purtînd flori la butonieră şi batiste de mătasă în buzunarul de la piept, clocotitor înfoiate, călcînd crăcănat ca ofiţerii de cavalerie care şi descălecaţi poartă între picioare volumul unui cal, salutînd profund cu o înclinare marţială care descoperea luciri de cosmetic, pomadă şi briliantină.

Pleduri, cergi şi pături se desfăşurară pe iarbă.

Mirosul de baligă apăru; imediat şi vrăbiile, aceşti veşnici creditori înaripaţi ai cailor.

Mai strălucea o dungă solară, ca o acadea roşie în buzele mai puţin roşii ale zării.

Femeile vorbeau franţuzeşte cu accent moldovenesc, limba franceză topindu-se astfel ca untul în mămăliguţă caldă. Bărbaţii vorbeau lat şi zîmbitor moldoveneşte, cu acea satisfacţie jovială care precede mîncării.

Din rîndurile domnişoarelor se desprindeau gamele soprane ale piuitului de curci. Cuvintele "poetic" şi "sublim" afirmau contactul cu natura. Se auzi un hîrşcăit, apoi un gemăt, şi patefonul indispensabil tineretului care se distrează, debită hotărît un jaz. Cizmele şi pantofii de lac, perechi-perechi, intrară în epilepsie de salon. Feţele dansatorilor, pierzîndu-şi masca familiară, se concentrară inspirate, ca deasupra unei mese de spiritism, devenind în dans un singur trunchi cu patru picioare, patru mîni şi două capete.

Grupurile se formară. Femeile într-o parte, mai toate mame, evocînd valsul de odinioară, ticăloşirea slugilor moderne, emanciparea odraslelor şi reţete de mîncare; bărbaţii într-altă parte, servindu-şi mici aperitive anecdotice şi pornografice. Domnul Deleanu îşi formase grupul de pocher, nu departe de căldările cu sticle şi damigenele alineate.

Vînătorii porniră urmaţi de cîni, spre iazul tărcat de amurg.

Flăcările focurilor aprinse trezeau fosforescenţe de aur în ochii cailor dîndu-le straniul lucirilor de zale în vechi morminte de voievozi.

Se răspîndiră de-a lungul iazului, lăsînd în urmă focurile cu limbi roşii spre cer, şi zvîrcoliri de umbre negre pe cîmpie. Olguţa era însoţită de Alexandru Pallă.

Deasupra căderii soarelui, zarea deschise un gigantic evantai, carmin în unghiul de bază, înălţat în degradări de roşu aerian, cu portocalii pulverizări, în albastrul cerului încă iluminat, în timp ce zările de nord, sud şi răsărit se-ntunecau pur, cuprinse de umbră ca de-o amplă răcoare albastră, cu pete verzui pe cer.

Ţiuitul ţînţarilor, gemut parcă în depărtări, plesnea strune subţiri la urechea vînătorilor. Dinspre cîmp, trilurile greierilor răsunau ca scîncetul a milioane de

mîţişori lepădaţi. Iazul gîlgîia surd de glasul broaştelor. Acolo, tăcerea era ca o faţă

ciupită de vărsat; orăcăitul broaştelor găurindu-i tenul curat de înserare pe apă.

Fîşîitul trestiilor evoca mişcări de babe în rochii de mătasă, într-un salon cu luminile stinse.

Olguţa se aşeză la marginea iazului, pe un trunchi de salcie doborîtă, cu Paşa alături.

― Paşa, tu ai cunoscut-o pe Fiţa Elencu?

― Hm! Cine n-a cunoscut-o!

― Deşteaptă: nu?

― Prea deşteaptă pentru o femeie! Sluţenia Fiţei Elencu era expiatorie.

― Tu crezi că inteligenţa e un atribut masculin?

― În genere, da. Femeile sînt predestinate curbelor. Inteligenţa e arhitectură de linii drepte.

― Tu crezi că Fiţa Elencu n-a iubit niciodată?

― Ştiu eu?... Se spunea că în tinereţa ei... Nu cred să fi iubit pe cineva! Între ea şi viaţă erau numai raporturi de idei.

― Oare-a ucis?

― Hai, Paşa!

― Pe cine?

― Pe logodnicul ei, aici, în iaz.

― Nu ştiu. De ce să-l fi ucis?

― Fiindcă o înşelase.

― Accident...

― Ciudat accident!... Biata Fiţa Elencu! E îngrozitor, Paşa, să iubeşti şi să fii urîtă, respingător de urîtă!

― Să iubeşti şi să fii bătrîn, e mai teribil! Răsărise o stea strălucitoare pe zarea colorată a apusului.

― Oamenii bătrîni au nevoie de melancolie, Paşa. Asta-i cochetăria lor: a doua, după ce le-a albit părul. Dar gîndeşte-te, Paşa, cînd aveai douăzeci de ani, să fi iubit pe cineva şi faţa ta să fi fost respingătoare!... De altfel, bărbaţii n-au nevoie de frumuseţă. Sluţenia unei femei e un acord fals; sluţenia unui bărbat adevărat rupe acordul, îl depăşeşte, creînd o disonanţă care subjugă prin puterea ei... Fiţa Elencu a suferit mult. Între ea şi viaţă, înainte de-a fi raportul de idei de care vorbeai tu, a fost sluţenia. Un om şi-a bătut joc de ea. E cea mai odioasă crimă a unui bărbat să

joace comedia dragostei unei femei urîte! Gîndeşte-te, Paşa, cît era de dezarmată

această fată care învăţase viaţa în biblioteci! Slută şi deşteaptă, învăţată şi lucidă.

Dragostea nu exista pentru ea. Într-o zi privirea unui om i-a dat conştiinţa că şi ea e femeie. Închipuieşte-ţi, Paşa, că unui lepros cu faţa mîncată, i-ar întinde cineva o oglindă mincinoasă, în care, în locul feţei de cadavru, ar apărea o faţă de om. Va mai exista altăceva pe lume, pentru acel lepros, decît oglinda care-i redă imaginea

omenească? Logodnicele înşelate de logodnici, plîng. Fiţa Elencu a ucis. A sfărîmat oglinda mincinoasă... Răsunau pocnete de puşcă şi lătrat de cîni. Treceau umbre repezi, pictate cu tuş chinezesc pe zarea apusului. Broaştele tăcură. Se auzea numai palpitaţia lichidă a iazului.

― Tu ai ucide, Paşa?

― Nu! E oribil.

― E oribil. Eu am ucis.

― Tu?... Pe cine?

― O broască, Paşa, dar am avut senzaţia că ucid. Omorul e mai mult o stare subiectivă decît un fapt în sine. Cei care ucid în război n-au senzaţia crimei. Eu am avut-o, împuşcînd o broască fioroasă, tot aici, pe iaz. Ţăranii pretindeau că-i sufletul Fiţei Elencu, reîncarnat. Niciodată n-am văzut o broască atît de mare!

Şedea pe un trunchi de salcie, şi cînd orăcăia, celelalte broaşte tăceau. Un sunet de guşat, aproape lătrat. O uram ca şi pe Fiţa Elencu, fiindcă-mi era frică de ea. Am ochit-o lung...

Olguţa tăcu. Nu se mai auzeau pocnete de puşti. Pe nesimţite, răsărită într-un colţ de cer, luna aşteptase împlinirea nopţii; şi o dată cu întunecarea zărilor, lumina ei intră în noapte ca o spadă în teaca de catifea.

― ...Am ucis-o. Un pîntec alb, găurit, şi două labe ridicate-n sus. Gest de blestem. Coşmarul copilăriei mele. În zeci de nopţi am visat labele broaştei, ridicate spre mine, ameninţîndu-mă... Paşa, ce umilitor lucru e laşitatea! Am stat de vorbă cu tine şi n-am tras nici un foc, numai ca să nu ridic puşca în faţa acestui iaz.

― Ce faci?

― Încarc puşca, zîmbi Olguţa, ridicîndu-se brusc.