― Sînt fericită, Monica!

O sărutase şi plecase repede. Cîteva zile Olguţa o evitase.

Era convinsă că Olguţa iubea. Vedea în mişcările ei acea somnolenţă

luminoasă pe care-o dă trupului baia de soare, şi sufletului, dragostea. În 1914, şi-n 1916, cînd Vania trecuse pe la Iaşi, aşa era Olguţa: atunci parcă mai febrilă. Acum era calmă. Dar toate mişcările ei rîdeau lung, ca o creangă înainte de-a înflori, cu florile în ea. Pentru cine această primăvară ascunsă? Apoi drumurile călare la gară?

Se ducea zilnic. Apoi stabilitatea la Medeleni. În copilărie, Olguţa era incapabilă să

stea într-o odaie; zburda, aproape simultan, în toate. Mai tîrziu, acest neastîmpăr luase proporţii interjudeţene. Medelenii pentru Olguţa nu erau decît o răspîntie de direcţii, mereu parcurse călare sau în automobil. Anul acesta, exceptînd aşa-zisa călătorie la Iaşi, nu se mişcase de la Medeleni. Singurul ei drum era spre gară, dar şi acesta tot în legătură cu Medeleni, readucînd-o zilnic la Medeleni, mai adine zîmbitoare. Şi, în sfîrşit, ridicarea căsuţei lui moş Gheorghe la rangul de odaie de lucru a Olguţei! De la moartea lui moş Gheorghe, casa lui, lăsată prin testament lui Dănuţ şi Olguţei, fusese nelocuită. Olguţa o păstrase aşa cum era pe vremea lui moş Gheorghe, îngrijind să fie reparată, văruită şi curăţită în fiecare vară. În timpul iernii, vechea prietenă a lui moş Gheorghe, Oţeleanca, făcea foc în cele două odăi nelocuite, împiedecînd umezeala şi paragina. Ea ţinea şi cheile casei. Într-o zi, Olguţa i le ceruse, păstrîndu-le. De atunci, zilnic petrecea cîteva ore în fosta căsuţă

a lui moş Gheorghe.

― Ce faci acolo, Olguţa? o întrebase doamna Deleanu, văzînd-o că porneşte într-acolo cu toate cele trebuitoare scrisului.

― Scriu un roman!

Între timp, Monica fusese numită profesoară de franceză la liceul de fete din Iaşi. Tînărul doctor în litere căzuse victima unui banchet. A doua zi, după acest banchet, Olguţa se înapoiase de la gară, agitînd cu mîna un pachet. Toţi erau adunaţi în pridvor, aşteptînd dejunul.

― "Domnului Dan Deleanu, scriitor", ― cetise Olguţa de pe cal, cu glas tare adresa, ca o proclamaţie.

― Volumul lui Dănuţ! jubilase glasul doamnei Deleanu.

Înconjurat de curiozitatea tuturora, Dănuţ desfăcuse pachetul. Monoclul lui Herr Direktor apăruse în orbită, ochelarii celorlalţi ― pe nas. De-a valma, corul glasurilor descifra titlul întîiulul volum al lui Danuţ, în stadiul de corecturi în pagină. Dar cel dintîi care descoperi dedicaţia fu Herr Direktor:

― Bravo, Dănuţ! Vra să zică beneficiarul e Monica. Bravo, Monica!

Obrajii Monicăi ardeau. Genele-i tremurară îndreptate spre numele ei tipărit pe

întîia foaie a volumului, într-această atmosferă de logodnă zîmbitoare, glasul lui Herr Direktor răsunase din nou.

― Ei, acuma mai lipseşte încă un volum cu dedicaţia de rigoare. Aşteptăm simetria.

Obrajii lui Mircea se împerecheaseră cu ai Monicăi. Domnul Deleanu şi Paşa priviseră stăruitor titlul volumului lui Dănuţ. Ceilalţi zîmbeau deschis. Numai Olguţa era calmă. Tăcerea devenise penibilă, zîmbetele jenate, în faţa Olguţei, care n-avea de loc aerul să priceapă gluma.

Dar Herr Direktor urmase cu hotărîre.

― Olguţa, tu ce gînduri ai pe la toamnă?

Olguţa şovăise o clipă numai. Ridicase puţin fruntea, privind ochii tuturora.

― Plec în străinătate.

De-atunci începuse toamna.

*

Căsuţa lui moş Gheorghe nu era depărtată în spaţiu numai de curtea moşiei Medeleni, ci mai ales în timp. Cincisprezece ani o despărţeau de casa boierească.

Străvechi pendul cu minutarele de ani oprite la o oră a trecutului, căsuţa lui moş

Gheorghe îşi oprise viaţa cu cincisprezece ani în urmă, cu un ultim cuvînt al inimii lui moş Gheorghe: "Duduiţa moşului". De atunci copiii crescuseră mari, lăsînd căsuţa lui moş Gheorghe în urmă, cu copilăria lor şi cu un plisc de cocostîrc deasupra, proiectat spre cer.

Şi iată că duduiţa moşului venise iarăşi, mare şi frumoasă, cum o vedeau în viitor ochii lui moş Gheorghe atunci cînd îi făcea scrînciob pentru joacă, strîngîndu-i pe ascuns cu mîni de slugă şi suflet de bunic zestrea în sipetul braşovenesc.

Nimic nu se schimbase. Icoanele erau la locul lor, sipetul braşovenesc la locul lui, măsuţa cu bucoavne subt icoane, cu ochelarii lui moş Gheorghe întăriţi cu sfoară, şi o cutie de tutun Bectimis, cu cincisprezece ani în urmă adusă de Olguţa moşneagului pentru luleaua lui care tot mahorcă arsese, de vreme ce cutia de subt icoane era plină cu tutun blond cu miros de altădată.

Albă pe dinafară ca părul lui moş Gheorghe, căsuţa lui, cu icoane, sipet plin de daruri şi parfum uscat de busuioc, o împresura pe Olguţa cu umbră, cu evlavie şi trecut, ca şi sufletul moşneagului dus dintre vii. Îndrăgostită, Olguţa luase drumul cel mai dulce al copilăriei. În locul moşneagului, o întîmpina casa lui. Intra pe uşa scundă pentru ea, trecea prin tinda mică, intra în odaia veche, se aşeza la masa joasă şi rotundă, ― şi-acolo, într-o tăcere îndepărtată de viaţă şi oameni, începea o poveste pe care moşneagul nu i-o istorisise. Acolo îi scria lui Vania zilnic, cu inima ca un cuib de rîndunele. Împodobise odăiţa cu fructe şi cu flori, pentru

hramul marei bucurii. Pe bîrnele de sus rîdeau mere galbene şi roşii, în şiruri dese, cu aromele candide, cum îs zugrăviţi, numai cap copilăresc şi aripi albe, îngerii roind în unele icoane în jurul Fecioarei Maria cu pruncul sfînt în braţe. Din oale, mari bujori albi şi roşii, îşi trimeteau petalele bombate să zboare leneş. Garoafele de jar ardeau arome pipărate. Aşezată pe un lăicer cu dungi galbene şi roşii, cu picioarele încrucişate ca ţigăncile care dau în ghioc, aplecată pe măsuţa rotundă, Olguţa scria cum rîde un copil în soare: iubirea ei era numai lumină. Mîna îi era uşoară ca şi cum ar fi ţinut o rază de soare. Nu mai era plecată deasupra unei foi de hîrtie ci deasupra întregului pămînt care-şi rîdea primăverile subt mîna ei. Avea cerul deasupra foarte aproape, de vreme ce-şi ţinea capul îndoit să nu-l atingă.

Pletele-i cădeau negre, de-a lungul obrajilor rumeni. Fruntea înclinată, sprîncenele porneau departe întîlnind tîmplele cu vioria undă a vinelor, genele aplecate prelung ca umbrele, ochii luminoşi negri, buzele abia cărnoase şi roşii în tăcerea lor, ca în parfum garoafele îmbobocite.

În odăiţa scundă şi întunecoasă a unei căsuţe de ţară, cu armonii naive de culori tinere, viaţa zugrăvise acest tablou, regăsind culoarea şi mişcarea penelului străvechilor călugări, cînd aplecaţi cu soarele şi luna într-o chilie, pe foaia unei biblii, sau pe lemnul unei icoane, pictau cu singurul meşteşug al credinţei, icoane hărăzite inimii lor şi artei veacurilor viitoare.

*

Un măr căzu de pe o bîrnă, pocni compact sărind pe jos şi se rostogoli pînă

alături de Olguţa. Tresări, privindu-l cu ochi întrebători. Era atît de fericită încît devenise superstiţioasă. Vaietul cucuvaielor, pisicile negre, aţele de păianjen şi toate mişcările întîmplătoare ale lucrurilor neînsufleţite o impresionau ca nişte semne ale destinului, care trebuiau descifrate. Căzuse un măr! Semn bun sau rău?

Scrisoarea lui Vania fixa şi ziua plecării: 14 septembre. Inima Olguţei era o foaie de calendar cu cea mai roşie sărbătoare a lumii: 14 septembre.

Vaporul pleca seara; a doua zi ajungeau la Constantinopol. Jeni Validé Giami...

Vania era sănătos. Formalităţile moştenirii erau îndeplinite. Tratativele vînzării moşiei erau pe sfîrşite. Obţinea un preţ mai bun decît sperase.

Asta însemna şi o oprire în Italia. Scrisorile lui Vania aplecau cu o putere solară două umbre asupra Europei, unite de pronumele plural "noi". Scrisorile lui, ca şi scrisorile Olguţei, ocoleau întrebuinţarea lui "eu", abuzînd de "noi". Acesi

"noi" revenea mereu în scrisorile lor cum revine un cuvînt abia învăţat în toate frazele unui copii. Şi cum deocamdată, în prezent, fiind despărţiţi unul de altul, fiecare era "eu", îşi scriau aproape exclusiv în viitor, ca mereu să-l poată

întrebuinţa pe "noi".

Isprăvise scrisoarea prin care-i răspundea lui Vania că pînă la 14 septembre va

fi gata de plecare. Va sosi la Constanţa cu trenul de Bucureşti în ziua de 14

septembre. Să n-o aştepte la gară. Se putea să fie însoţită de cineva de acasă.

Sufletul ei dorea ca Vania să fie mort pentru toţi; numai pentru ea să existe, cum existase de-a lungul anilor trişti.

Se vor întîlni la Constanţa în ziua de 14 septembre, după amiază, între patru şi cinci, la capul farului, fie ploaie, fie vînt, fie orice.

"..acolo ne vom logodi, Vania, înaintea plecării. Marea ne-a adunat pe amîndoi astă primăvară, în faţa ei vreau să schimbăm inelele. Să nu zîmbeşti. Nu e un capriciu poetic. E o superstiţie. Vreau să ne legăm în faţa mării. Să nu pierzi bendiţa de hîrtie: e măsura degetului meu. Verigele să fie subţiri. Pe una să

gravezi «Vania ― 14 septembre», pe cealaltă «Olguţa ― 14 septembre». E întîiul şi singurul inel pe care am să-l port şi de care n-am să mă despart niciodată..."

Scrisese atît de mult încît îi erau degetele reci. Soarele aplecat înspre apus îi îmbrăca namile în aur. Le lăsă întinse în lumina soarelui. Aşa va fi cînd Vania îi va pune inelul. Auzea bubuitul valurilor izbite în stînci, simţea mirosul mării.