Porniră alături. Tăceau amîndoi. Ceva trist îi despărţea. Pe Calea Victoriei fură
întîmpinaţi pas pas de saluturi plecate, la care Adina răspundea distrat, şi Dănuţ
jenat. O luară la vale, pe strac Sfîntul Ionică.
Trecură dincolo de "Enescu".
― Vreau să-ţi dau scrisorile tale, Dănuţ...
Nu îndrăzni să-i spună iarăşi "sărut mîna, doamnă", fiindcă văzuse tremurul lacrimilor în gene şi în glas.
Traversară bulevardul şi, pe rînd, străzile cunoscute ale celei dintîi iubiri de tinereţă apărură lui Dănuţ, aceleaşi, fără bătaia de inimă de atunci.
Se simţea ca la înmormîntarea unei rude indiferente. Tonul "sărut mîna, doamnă" îl ofensa prin odiosul convenţionalism teatral, şi altă soluţie nu găsea.
Nu-i spunea "Adina", fiindcă pentru el nu mai era "Adina", şi era obligat să fie artificial faţă de Adina, care era ― sau părea ― naturală în "rolul trist".
Mergeau încet, cu o cadenţă agreabilă cînd te plimbi pe o alee de toamnă, răscolind straturile de frunze veştede cu piciorul, dar incomodă cînd vrei să ajungi undeva şi să isprăveşti mai repede.
Revăzu vitraliul albastru şi tăbliţa:
MICHEL STEPHANO
Căpitan
din Marina Comercială
De ce-o mai păstra?
Adina sună. Apăru Aneta, cu un zîmbet iscoditor.
Mirosea a pustiu în casă. Mobile împachetate, paie pe jos: dezordinea începutului de mutare.
Intrară în ietac. Numai ietacul mai continua să trăiască în clădirea moartă.
Stăruia încă parfumul Adinei. Într-un vas erau tufănele. Pe măsuţa de noapte, într-un medalion, o fotografie de-a lui Dănuţ în costum de patinaj.
Adina îşi scoase toca din cap, se aşeză pe marginea patului, îl privi pe Dănuţ, apoi încăperea.
Ochii i se umplură de lacrimi.
Deschise buzele, le închise. Faţa-i era palidă ca lumina prin care a căzut o pasăre ucisă. Se ridică. Umblă în dulap, scoase un cofret de fildeş adus din Italia...
― Dănuţ... aici... aici... scrisorile tale...
Marele suspin al plînsului o cutremura toată, dîndu-i o respiraţie învălmăşită.
Lăsă cofretul pe un scaun şi căzu pe pat plîngînd cu faţa în aşternut.
Ochii lui Dănuţ se aburiră. Era atît de deznădăjduit plînsul Adinei şi trupul ei zguduit în casa cu trecut împachetat, încît jalea îl birui, grea şi deodată asupra lui.
Plîngeau alături amîndoi, pe acelaşi pat al iubirii lor. Şi, ca împotriva unui îngheţ nemilos, trupurile lor se alipiră, căutînd adăpostul căldurii omeneşti.
Plîngeau strînşi unul în altul, umăr lîngă umăr, tîmplă lîngă tîmplă.
Cu ochii închişi, ca prin somn, Adina cuprinse cu braţele capul lui Dănuţ, cufundîndu-şi faţa în părul lui. Plîngea şi-l săruta. Buclă cu buclă, şuviţă cu şuviţă, îl săruta ca pe un cap de mort iubit, îmbrăcîndu-i tîmplele în jilava căldură a buzelor şi-a lacrimilor.
Dănuţ îşi răsuci capul îngreuiat de o vibraţie de întuneric opac. Buzele lui întîlniră buzele Adinei, ude, calde, arse. Se sărutară lung, lacomi, flămînzi,
ciocnindu-şi dinţii, muşcîndu-şi buzele, îndurerîndu-se dînd sărutării ţipătul sîngelui. Braţele se cuprindeau, se încleştau, dezmierdau, dezbrăcau, smulgeau, chemau, ademeneau, porunceau, luptau ― flăcări aiurite.
― Adina!
― Dănuţ!
Răsunase vechiul gemăt.
Zbor nebun deasupra unei prăpăstii cu vîrtejuri mohorîte şi fulgere orbitoare.
― Dănuţ!...
Prăvălire rănită în prăpăstii fără fund. Deznădejdea vertiginoasă a fericirii vertiginoase...
Dulce ca o tînguire de vioară în cerul pierdut: "Dănuţ"...
Muţi, palizi, devastaţi, erau unul lîngă altul, străini ca doi morţi în raclele lor.
Îşi aşezară hainele, tăcuţi, ca prin întuneric.
