― H-h-hai, bă, că e tîrziu!
― Unde, Tonel?
― L-l-la vernisaj, bă!
― Care vernisaj?
― L-l-la Ateneu, mă! P-p-pallă, mă, ă-ă-âla cu p-palatu!
― Ce cauţi tu la expoziţii de pictură, Tonel? Te interesează?
― Ce-ce-ce, mă? Tonel e civil, mă? M-m-mă crezi m-moftangiu! A-a-am un rendez-vous c-o damă şic! M-m-mergi, bă?
― Aşteaptă-mă.
Vernisajul expoziţiei lui Alexandru Pallă! Marele eveniment artistic al sezonului! Uitase! De cinci ani Alexandru Pallă nu mai făcuse expoziţii în ţară.
Ţinea s-o vadă. Făcu în treacăt o legătură între ceea ce-i spusese Gheorghiţă şi deschiderea expoziţiei Pallă. În timpul lipsei lui din Bucureşti, venise Anetta cu o scrisoare din partea Adinei, întrebînd unde-i Dănuţ. Gheorghiţă cercase, fără
succes, să obţie scrisoarea. Înciudat, răspunsese că Dănuţ a plecat la Iaşi şi că nu se mai întoarce... Vra să zică tot mai există Adina Stephano! Oare Ioana Pallă
izbutise? Evident, da. O dată cu venirea toamnei o expediase pe Adina de la Sălcii?
Probabil. Poate că o trecuse cumnatului ei... Ce putea să-i scrie lui, Adina Stephano?
Porni împreună cu Tonel spre Ateneu.
― Piciule, ţi-am văzut d-dama! Şic, mă! A-are limuzină!
― Care damă, Tonel?
― E-e-ec!
― C-c-cîte ai, bă?
― Nici una, Tonel.
― Ce braşoave, bă? A-a-aia de la Gara de Nord. C-c-cînd aţi f-facut voiaj dă
nos!
― Ce Gară de Nord, Tonel?
― M-m-măăă! Mă crezi fraier?! Pare rău... Ş-ş-ştiu de la Anetta, mă! M-mă
faci să comit i-indiscreţii!
― De unde-o cunoşti tu pe Anetta?
― O-o p-pasadă, mă! P-pontam şi eu d-dama, d-d-da nici servanta nu-i rău!
A-a-are crupă, mă!
Dănuţ rîdea ca într-o grădină de zarzavaturi.
― P-piciule, n-o lăsa! S-stă bine, mă! P-palatu lui Pallă, bă! Ş-şi casă cu chirie!
― Aha!
Tonel îi făcu din ochi, dîndu-i o sfîrlă peste burtă.
― T-t-trai, 'oţule! Aţin'te!
Se opriră în faţa uşei laterale a Ateneului. Intrară din plin soare în umbră de coridor rece. Erau mai multe expoziţii, vizitate numai de cîte un student cu hainele periate şi părul lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de şcolăriţe înghesuite în tablourile pe care n-aveau voie să le pipăie, deşi culorile erau atrăgătoare ca ale bomboanelor în borcanele vitrinei, şi de pictorul expozant, fumîndu-şi britanic luleaua în faţa artei proprii şi a profanilor calici.
O sală numai, răspîndea zvonul de piuituri şi foşnet de mătăsuri ale seratelor dansante. Se îndreptară într-acolo. Întîia impresie era că nu se invită atîta lume într-o sală atît de mică. Înghesuială de tramvai ducînd publicul la curse, dar elegantă. Predominau femeile. Expoziţie de parfumuri mai mult decît de pictură.
Tonel intră salutînd publicul cu o bătaie de pinteni, ca un sublocotenent de jandarmi venit să facă o discretă arestare în "lumea mare".
Dănuţ rămase la uşă, desolidarizîndu-se de Tonel. Mătăsurile vorbeau franţuzeşte, intercalînd necontenitele exclamaţii admirative, care alcătuiesc vocabularul exclusiv al femeilor în faţa picturii. Pereţii ardeau de culori orgiace, ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul zării de apus dus în galop de valuri verzi, din orizont în orizont. Se desprindea parcă un vînt fierbinte din culorile în care aceeaşi inimă puternică şi pasionată bătea.
Ochii lui Dănuţ străluciră. Deşi era în afara uşei, se descoperise. Puterea şi fastul mitologic al culorilor îl cucerise deodată. Nu amănunţise nici un tablou în parte ― era şi greu cu atîta forfotă de lume ― dar pereţii iluminaţi îi împrejmuiseră
sufletul ca un vîrtej, dîndu-i un ritm nebun de bacanală. La fel îl tulburase muzica lui Wagner.
― Ce idioţi!
Apostrofa îi scăpase. Violenţa sîngelui dezlănţuit prefăcuse gîndul în vorbă.
