prin vitralii asupra lespezilor e pură ca prin pădurile de brad, dar în loc să fie aromă

de răşină, e culoare. E ca un potir al primăverii, moscheea tinerii sultane, cînd soarele trece prin largile vitralii verzi.

Poate că Persia nălţase undeva pe orizonturi, enorme vitralii verzi cu cedri şi cu pini, şi umbra lor se revărsa pe tot Bosforul, de vreme ce atît de persan verde era marea, c-o dungă de albastru şters în Insulele Princhipo.

În faţa Stambulului, casele de lemn din Scutari aveau cenuşiul mugurului de salcie, aproape argint, aproape spuză de jăratec, ceva din culoarea nourilor nehotărîţi în apus de lună, şi a vîrtejurilor de colb în început de toamnă. Vîntul le clădise mai mult decît mîna omului, căci etajul al doilea, care dă unei case masivitate, acestora le dădea mişcarea rotundă a sînilor opulent dominatori deasupra taliei cînd se apleacă. Iar ferestrele lor, cu gratii de lemn bombat, curbe împletiri, deveneau treptat pînze de păianjen, în care soarele îşi aduna lucirile de sidef, de purpură, de ametist, de roz sanghin, de mahon, de perlă, de mărgean. În acele ferestre îşi expunea soarele bijutăriile de sultană a tuturor orienturilor.

Vania mînca banane.

În clipa cînd soarele atinse orizontul, tunul de la Top-Hane, arsenalul marinei, bubui. Răsunase glasul lui Dumnezeu? Toată viaţa încetase. Vîslele bărcilor căzură, forfota corăbiilor încremeni, lanurile de maci ale fesurilor se opriră, fluviul

Carachioiului stătu.

Şi o dată cu bubuitul tunului, şi pasul roş al soarelui pe pămîntul turc, moscheea Baiazedieh înflori rotat cu mii de crizanteme: arteziana grădină a zborului unui norod de hulubi de zeci de ori mai numeros decît ceî al Pieţei San-Marco din Veneţia. Albastru, cerul mahometan îşi avea îngerii.

În acea clipă de tăcere, cele şapte coline ale Stambulului, cu braţele de marmură şi piatră ale minaretelor spre cer, se înălţară deasupra veacurilor.

Şi cea dintîi, moscheea Sfintei Sofia, din veacul al şaselea, cîntă:

― Allah... El Allah... El rasul Allah...

Allah e dumnezeul nostru, el e singurul Dumnezeu...

― Allah...

Şi după ce aprindeau toate ecourile zărilor, cuvintele înalt tărăgănate cădeau din nou. Cantilene de vaiet dulce, uşor nazale, răsunînd pierdut cu toate penumbrele sunetului, muzică a gîndului mai mult decît a glasului, sunet abia desprins din marile tăceri ca pîrtia lui Venus pe mare.

Din veacul al şaisprezecelea, moscheea Baiazedieh, reluă dulcea melopee, recadenţîndu-i lung silabele.

Apoi moscheea Osmanieh, apoi Suleimanieh... Colindînd din veac în veac, moscheele celor şapte coline, coborînd din cer şi din trecut, spre marea topită-n umbre, sunetele veneau cu înserarea tot atît de triste, cu vaierul lor de veacuri duse şi de stele stinse...

Şi cînd cel din urmă muezin, înălţat în minaretul giamiei Jeni Validé, cu palmele făcînd portal sunetelor, cîntă ultimile silabe ale cîntecului prelins prin întristarea veacurilor ― tăcerea şi marea fură pustii.

Vania privise alături de el: gol. Nimeni, nimeni! Singur în faţa veacurilor triste, cu o coajă de banană în mînă.

Jeni Validé Giami era lîngă moscheea sultanei tinere.

O amintire? O presimţire? O speranţă?

Zvîrlise numai coaja bananei în mare.

*

Dezmierdă capul Olguţei. Venise noaptea. Cădea mai deasă ploaia deasupra lugubrului oraş.

― La Constantinopol, Olguţa, vom merge la Jeni Validé Giami.

― Jeni Validé Giami, murmură Olguţa silabele muzicale, neştiind că-şi murmura numele în faţa căruia îngenuncheau anii nomazi.

II

Înainte de-a cădea galben cu frunzele, toamna se înalţă în lumină. Văzduhul verii e orbitor ca jocul de argint a milioane de iatagane ― sclipire de trăsnete albe

― subt un soare metalic, într-un cer prăfuit de galopul luminii în zale.

Văzduhul toamnei e luminos, subt cerul religios albastru. Dimineţile şi amurgurile sînt procesiuni de odăjdii în fum albăstrui de tămîie; amiezile aprind mari policandre galbene; iar nopţile declinului de august trec, purtînd în mînile cu largi mîneci de umbră, luminările aprinse ale stelelor căzătoare, lăsînd foşnete lungi, uscat mătăsoase. La Medeleni, întîile ferestre deschise pe această toamnă a luminii, premergătoarea celeilalte, fură pînzele lui Alexandru Pallă. Lucrase toată

vara peisagii româneşti, ocolind, ca şi în cele pariziene, viaţa omenească. Erau româneşti nu prin costumele ţărăneşti, hore, crîşme, care cu boi, ci prin altceva.

Găseai în ele senzaţia de românesc pe care o ai cînd treci fruntaria, venind din străinătate, văzînd numai cerul şi gesturile pămîntului, înainte ca oamenii îmbrăcaţi ţărăneşte să afirme naţionalitatea priveliştei. Era în ele mirosul satului românesc, privirea luminii româneşti. Nourii peticiţi în funduri de zare, în aur şi rubin de soare, aminteau ceva din şatrele ţigăneşti, misterios poposind dincolo de sate; armoniile culorilor aminteau vag ţesuturile costumului ţărancelor, ca o vastă şi nebuloasă geneză a portului românesc.

Spre deosebire însă de cenuşiile privelişti pariziene care erau un fum şi o cenuşă a vieţii duse, golul unei definitive mistuiri, acestea, tot fără de viaţă

omenească, erau o aşteptare, cînd abătută, cînd izbucnitoare ca inima şi ochii celui care pîndeşte la fereastră apariţia femeii iubite. Fereastra acestei aşteptări era mare ca un cer: se vedeau păduri prin ea, largi lanuri de grîu, lungi alei de plopi, şi neţărmuritele lacuri deşarte ale luminii cu vînătorile de lebede ale soarelui, în fund.

Într-un tablou, subt un cer înnourat, în clipa de tăcere jilavă din preajma întîilor picături, un lan de livănţică de un albastru des şi amar, avea o singură culoare istovitor tare: un mac. Şi toată priveliştea devenea ca o adîncă posomorîre de ochi albaştri, după o nebunească bătaie de inimă.

Într-un alt tablou porneau şi veneau spre toate zările drumuri lungi de argint, prin gloria luminii de vară. Toate candelabrele soarelui erau aprinse. Vroia parcă

lumina, adîncindu-şi străveziurile, lărgindu-şi zările în orbitoare rotiri, să întîmpine pe cineva. Şi atît venea, dinspre zările aşteptării: un vîrtej de colb stîrnit de vînt. O

senzaţie de pustiu în soare, pe care nici toamna, nici iarna n-ar fi dat-o.

Era în toate peisagiile lui Alexandru Pallă, ca un gest de orb uriaş care-ar fi strîns mereu alte privelişti în braţe să găsească apariţia pe care o caută, negăsind-o nicăieri. Lanurile, cîmpiile, drumurile, pădurile, cerul, lumina erau pustii.

Apoi venise toamna.

Într-o zi Paşa lucra în livadă, alături de vechiul nuc. Avea ceva jupiterian capul

său în revărsarea albă a bărbii ondulate, şi-a părului argintiu ca un mesteacăn, descoprind trăsăturile unui profil de o amplă frumuseţă luminos conturată.

Acolo îl descoperise Monica. Alături de el, căderile de nuci băteau cîte o fugară

toacă pe bancă şi pe masă. În fund, peste cîmpii şi peste dealurile albastre lumina se pierdea în zarea cerului, ca în oglinzi abia viorii, oglindind parcă surîsul unui fura de cetini. Silueta lui Paşa proiectată pe cer, mişcările de vînt din păr şi gesturile lui aveau ceva de incantaţiune în faţa luminii.

Monica se apropiase, privise peste umărul lui Paşa tabloul, ridicase capul, privise lumina, privise iar tabloul.

― Paşa, ai chemat toamna!

Părea într-adevăr vrăjitoreşte adusă şi-n lumină de penelul lui.

După ce simţeai privirea tabloului, vedeai toamna în văzduh, privindu-te. Îţi venea să-ţi acoperi cu mînile inima grea.

Asupra veseliei de vacanţă zilnică de la Medeleni, privirea acestei toamne începu să apese. Mesele în comun erau tot atît de voioase: sosirea lui Herr Direktor mai adăugase un instrument de veselie orhestrei de pînă atunci. Dar spre seară, asupra culcării, în toate odăile începură gîndurile de sfîrşit de vacanţă şi noaptea, visurile de sfîrşit de vacanţă. Se apropia un nou an de muncă şi de viaţă, aducînd fiecăruia grijile şi preocupările lui. În miezul vacanţelor şi la începutul lor, toţi oaspeţii unei moşii, sau toţi cei care într-o vilegiatură oarecare formează o societate, un grup de veselie, spre seară, cînd se culcă, nu părăsesc grupul de vacanţă din care fac parte. Gîndurile şi proiectele care le vin în izolarea patului, sînt în legătură şi se răsfrîng asupra întregului grup, asupra acestei societăţi de vacanţă, solidarizată de gîndul petrecerii în comun. Excursia cu ceilalţi, farsa proiectată cuiva din familia veseliei de vacanţă, flirtul sau idila cu cineva din acest grup, haina de îmbrăcat a doua zi, în legătură cu ziua care se anunţa senină sau ploioasă ― sînt îndeobşte gîndurile care creează, şi în absenţă, solidaritatea acestor vremelnice grupări, menţinînd prin aceasta, mereu, senzaţia vacanţei, nume al libertăţii, al aerului curat, al lipsei de grijă, al revenirei unui fel de copilărie, numai în timpul acestor luni de vară reîntîlnite de oamenii mari, şi care dispare o dată cu apariţia lui septembre, redînd omului matur gravitatea grijilor de sfîrşit de vacanţă.

În aceste zile premergătoare sfîrşitului vacanţei, cînd bucuria se converteşte în melancolie, şi noaptea grijile individuale apar dînd fiecăruia un viitor izolat de-al celorlalţi ― petrecerile în comun devin frenetice şi puţin artificiale. Dorinţa comună de-a ucide preocupările nemărturisite, de-a alunga obsesia surdă a sfîrşitului vieţii în comun, creează o preocupare de veselie, care dovedeşte că

veselia a fugit. Societatea vacanţei simte nevoia să fie mereu împreună: e o mobilizare necontenită a tuturora. Fracţiunile acelei societăţi, care formau grupuri mai intime, uneori răzleţite de ceilalţi, se alipesc grupului mare. Glumele, chiar proaste, sînt primite cu bunăvoinţă, şi asistate generos de rîsul general. Fiecare