Acel "cineva m-aşteaptă acasă" e un alt miracol întins de Dumnezeu inimii omeneşti, un alt miracol ticăloşit de om. Între casă şi om se interpun cafeneaua, berăria, clubul ― apoi casa altora. Casa ta, treptat, devine casa de care fugi mai tare.

Pe Vania-n viaţa lui nimeni nu-l aşteptase acasă, şi acum îl aştepta.

Plecase, spunînd Olguţei că va lipsi o jumătate de oră, fără să-i explice absenţa.

Îl însoţise pînă afară în ploaie, strîngîndu-i mîna tare, tare, cu ochii în ochii lui, şi zîmbetul în zîmbetul lui. Şi fugise-n casă, ca un mănunchi de garoafe, smuls din inima lui, cu tot parfumul lor ameţitor.

Îl aştepta!

Trecuse pe străzi cel mai grăbit om din lume, un om cu sufletul fluturînd îndărăt. Intrase într-o băcănie şi cumpărase tot ce se pricepe să cumpere un om mare unui copil răsfăţat. Se-napoiase c-un pachet sub braţ, tot repede, cel mai grăbit om din lume.

Şi se oprise în mijlocul drumului, dezolat ca o biserică devastată.

Uitase să cumpere pîne.

Alt drum mai grabnic, altă înapoiere, mai precipitată.

Şi se oprise-n mijlocul drumului, înclinat ca turnul de la Pisa.

N-avea tacîmuri, şervete, faţă de masă, pahare... Casa în care locuia Vania aparţinea unui prieten al tatălui său, care plecase în străinătate, închizînd tot, lăsînd într-o bucătărie pustie o babă surdă.

Porni din nou. Era atît de distrat încît soluţia trăsurii nici nu-i trecu prin minte.

Cumpără o faţă de masă, tacîmuri, şervete, pahare, înşelat de negustorii care-l vedeau grăbit şi nepriceput în astfel de cumpărături. Trecuse mai bine de un ceas de cînd plecase.

Cineva îl aştepta acasă...

Şi pentru a treia oară se opri din drum. Uitase ceea ce nici un bărbat de profesie nu uită: să aducă o floare. El era plin: uitase. Porni iar, cutreierînd dughenele ursuze, întrebînd mereu. Spre norocul lui, o trăsură, gata să-l calce, îi aminti de existenţa trăsurilor. Se urcă în ea şi descoperi la o dugheană de coroane mortuare, boboci galbeni de trandafir şi cîteva garoafe într-o încăpere cu miros de clei şi flori artificiale grupate laolaltă într-un lighean.

Era atît de grăbit s-ajungă, încît ţinea un picior pe scară, lăsîndu-l în bătaia glodului, privind înainte peste hlube, cu bustul aplecat. Ajunse. Plăti. Intră.

Ascultă. Şi nu mai luă drumul uşei, ci al ferestrei, în vîrfuri. N-o mai auzise cîntînd pe Olguţa din 1916. Trecuseră şase ani de la noaptea cînd Olguţa îi cîntase întreaga partitură a lui Boris Godunov. Ascultase atunci talentul unui copil viu şi ager, supunîndu-se indicaţiunilor date de Vania.

Un copac la care te uitai cu capul în jos, tu, omul, mai mare decît el ― să-l priveşti cu capul răsturnat pe spate, sus în cer, cu vaste crengi împletite-n vînturi...

Pianul era vechi, reacordat de cînd venise Vania, cam hîrbuit, dar degetele care-l cîntau erau vecine cu energia vînturilor şi calmul dominator al cerului.

Dificultăţile tehnice dispăruseră ca nourii, lăsînd sunetelor albastra lor puritate; impresia uriaş delicată pe care ţi-o dă cerul deasupra piscurilor nalte, unde uraganul fără nouri, fără gesticulări demente de păduri, pur ca lumina, titanic ca oceanele, trece-n trombe nevăzute, subt un cer suav ca o petală, neclintit în uragan, zîmbet de ochi albaştri deasupra unei prăpăstii cu lei. Cînta poemul Saint François marchant sur les flots20 al lui Liszt.

Era un cald orgoliu pe faţa lui Vania, oprit la geam cu pachetele subt braţ. El uriaşul, călca pe valuri pacificate, alături cu Sfîntul din Asiza, cu ponderea miracolului muzical.

La Marsilia, într-o sală cam goală, după magistrala execuţie a unei simfonii de Beethoven, de sus de la galerie, pornise un aplauz formidabil ca un bubuit de 20 Sfîntul Francise mergînd pe valuri (fr.)

furtună pe un vîrf de munte. Sala tresărise, întorcînd capul. Deasupra tuturora, în fundul galeriei, mînile hamalului din port dădeau glas şi aripi entuziasmului, exact în clipa ― nehotărîtă pentru cei mai mulţi ― cînd ultimul acord încetase. Şeful orhestrei se înclinase, cu ochii la Vania, împăratul entuziasmului care devenise general. Braţele şi mînile acestui om nu precupeţeau, ca braţele şi mînile delicat snobe de pe marginea lojilor, această singură răsplată pe care spectatorul o poate da talentului.

Olguţa era să aibă dovada aceluiaşi omagiu. Cînd ultimul acord tăcu, braţele lui Vania zvîcniră-n lături, pachetele căzură-n glod, mînile porniră, şi se opriră...

Olguţa apăruse la fereastră, cu un rîs de fragi pe toată faţa.

Era atît de mare, atît de copleşitoare bucuria că-l vede din nou, încît luînd, fără

să-şi dea seama, florile furişate de Vania pe marginea ferestrei, i le oferi lui Vania ca şi cum ea i le-ar fi adus.

*

Un dejun voios ca o masă de lucrători. Lugubrul birou se înveselise. Faţa de masă cumpărată de Vania era aşa de prăfuită încît trebuiseră s-o scuture ca pe un covor. Apoi, făcuseră toaleta paharelor şi-a tacîmurilor în odaia de baie, altă ruină

cu faianţele sparte, aţe de păianjen, mozaicul sfărîmat, miros muced de pivniţă, cu fotografiile enorme ale ultimilor ţari, surghiuniţi acolo din salon.

Samovarul prezidase această masă în doi. N-ar fi mîncat nimica Olguţa, bucuria o făcea inaptă pentru apetit, dar fiecare pacheţel era un dar de la Vania. Le acceptase pe toate. Apetitul se născuse, robust. Ceaiul era şi supa, şi vinul, şi apa, şi şampania acestui alegru festin.

Olguţa cunoscuse bucuria de-a servi, pentru întîia oară în viaţă. Vania fusese nevoit să cedeze: două mîni, lăsate pe umerii lui, îl imobilizaseră pe scaun. Olguţa împărţea, ducea şi aducea farfuriile, indica ordinea mîncărilor. Era un zîrnbet în jurul acestei mese, ca inelul luminos, apărut în jurul creştetului sfinţilor care se-nchină.

După dejun, fără să-i aştepte rugămintea, Olguţa se aşezase la pian.

Era în friguri ca şi cum şi-ar fi dat prin surprindere întîiul şi supremul concert.

N-avea note. Îşi făcuse programul mintal, nu la întâmplare, căutînd să-i dea un sens armonios ― aşa cum şi l-ar fi făcut pentru primul ei concert public.

Vania era alături de ea, ca un public întreg, contopit într-o singură fiinţă.

Era aşa de emoţionată, încît întîrziase mult cu batista în mînile reci şi febrile, dînd răgaz emoţiei să se convertească în elan.

Începuse cu Preludiul şi Fuga în mi bemol, pentru orgă, a lui Bach, cîntîndu-le cu sobră putere, dînd sunetelor înălţimi de cor în catedrală, şi iradierea sulurilor de lună prin vitralii. Faţa ei căpăta o concentrare chinuită, care-i sculpta o mască de

singurătate dură, relief în frunte, adînc în ochi. Muşchii feţii neclintiţi, cum rareori îi au pianiştii. Nici un tic al obrazului, nici o încreţire a frunţii, nici o crispare sau mişcare a buzelor. Toată puterea trupului era în braţe şi în mînile flexibile, dominatoare şi severe.

Acordurile pline erau aduse cu mîni de papă care ar încorona o frunte de împărat.

Cu ochii strălucitori, respiraţia adîncă şi inima strînsă, Vania, alături de ea, privind profilul chinuit de această fuziune armonioasă de metale arzătoare ― în clipa cînd vroi s-o roage să mai cînte o dată aceeaşi bucată, îşi dădu seamă de cruzimea celui care bisează. Tăcu. Nu aplaudă. Nu vorbi. Dar palmele lui cuprinseră tîmplele fierbinţi, cu-atît de ocrotitoare adorare, încît Olguţa mai cîntă o dată ― pentru aceeaşi răsplată.

Era fericită. Anii ei de muncă aspră îşi aveau deplina justificare. Pentru aceste clipe, muncise cîte zece ceasuri pe zi la Paris, timp de trei ani, găsind numai în acea muncă puterea să aştepte imposibilul ― pe atunci Vania, pentru ea, era mort

― şi să creadă prin muzică, nu prin minte, în acel imposibil, cura prin religie ai crede în miracol, respirîndu-l nevăzut. Pe atunci mintea ei acceptase moartea lui Vania. Dar munca ei de trei ani la Paris ― muncă stăruitoare în epoca de cea mai mare deznădejde, muncă prin care îşi amplifica şi înfrumuseţa talentul tocmai atunci cînd îi devenise inutil din cauza morţii lui Vania ― dovedea că dincolo de minte, ceva din sufletul ei profund, credea, spera, aştepta.

Această nemărturisită aşteptare, această înălţare dincolo de orizont, exterioară

parcă sufletului, deşi nutrită cu cea mai pură şi mai vie substanţă a sufletului, îi dăduse energia celor trei ani de muncă.

Şi toată această epocă o retrăi, cîntîndu-i lui Vania Nocturna în do minor a lui Chopin. De cîte ori nu ascultase Paşa în salonul de la Paris această nocturnă

deznădăjduită, scrisă cu gemetele sufletului, ca un pămînt fără cer, sumbru pămînt de morminte, din care coralul înalţă o bucurie stranie şi suavă ca un răsărit de lună

nu din cer, ci spre cer, din pămîntul mormintelor. Cîntă această nocturnă cu sufletul de atunci. Îl pierdu pe Vania cîntînd, şi după ce isprăvi, regăsindu-l, zîmbi cu ochii în lacrimi: pe atunci, la Paris, ochii ei n-aveau lacrimi. Abia acum plîngeau ochii de-atunci.

Stătu multă vreme cu capul rezemat de umărul lui Vania.

Fruntea dominatoare deasupra muzicei devenea umilă pe umărul lui Vania, fiindcă era fericită. Aceste tăceri fericite erau răsplata anilor de zbucium în muzică.