― Domnie fericită?
― Uite-te şi tu...
Toţi trei zîmbiră. Monica era roşie în haina întunecată de şcoală.
Olguţa se înclină adînc în faţa Monicăi, ţinîndu-şi şorţul în mînă.
― Măria-ta, în faţa posterităţii, adică în istoria scrisă a Medelenilor, voi fi plecată damă de onoare a măriei-tale. Dar pînă atunci rog pe măria-ta să-mi încheie şorţul, să toarne ceaiul şi să-mi spună ce-avem la istorie.
V
TÎNĂRUL ROMANCIER
Cele mai frumoase zile de primăvară nu le aduce april, firească lună de primăvară, ci uneori numai octombrie, gravă lună a toamnei.
Subt albastrul înăsprit al cerului, sînt zile de căldură aurie, limpezi pe pămîntul dur al toamnei, cu parfum de soare printre copacii morţi în picioare şi vrăbii gălăgioase, a căror veselie robustă are accentul rîsului copilăriei omeneşti.
Cînd vin aceste zile, copiii şi vrăbiile se joacă pe străzi; moşnegii se aşază pe scaune în faţa casei, cu paltonul pe umeri şi capul descoperit; femeile, primăvăratece în haine de toamnă, îşi scot mănuşile ca să-şi alinte şuviţele de pe tîmple; bărbaţii simt nevoia să fie tineri; tinerii, nevoia să fie frumoşi; servitoarele care scutură covoare prin ogrăzi, se opresc, privind cerul, şi oftează surîzînd olteanului cu zarzavaturi, fercheşului sergent de zi sau rîndaşului care fumează cu mînicile suflecate; găinele cotcodăcesc gutural ca vara, cînii se tăvălesc pe jos, rămînînd cu picioarele în sus; pisicile se-ntind pe-acoperişuri, lăsînd vacant locul de lîngă sobă; şi liceenii fug de la şcoală, chiar dacă n-au întîlniri sentimentale, ca să se plimbe "în tunică".
Dănuţ îşi lua ceaiul pe terasă. Toate mişcările-i erau mirate în soarele cald, care-l ademenise pe terasa condamnată pînă atunci din pricina frigului şi a ploilor.
Se deşteptase ca de obicei la şapte şi zece, deşi ora duminecă. În schimb, se lenevise în pat cu geamurile deschise şi storurile ridicate. Se deşteptase în acordurile unui lied visat, fredonîndu-l:
"Die Rose, die Lïlie, die Taube, die Sonne..."
Îşi făcuse baia cîntînd. Îmbrăcase o uniformă, pusă numai de vreo două-trei ori astă-primăvară, de postav cenuşiu închis, bine croită, care-l arăta zvelt cum era; îşi prinsese părul în reţeaua de cap şi ieşise pe terasă, poruncind lui Gheorghiţă să-i servească ceaiul acolo.
Mai avea un an de şcoală şi isprăvea cu o epocă în care întîrziase. Era decis
să-şi facă universitatea la Iaşi. Nu-i era greu să-l convingă pe Herr Direktor că
înscriindu-se la Facultatea de drept, practica simultană, pe care ar fi făcut-o în biroul tatălui său, îi era necesară, întregindu-i învăţătura teoretică. Vorbise în această privinţă cu doamna Deleanu, cîştigată mai dinainte pentru acest proiect.
Se ducea la Iaşi pentru Monica şi pentru el. Nu-şi simţea nici o aptitudine pentru drept şi avocatură. Era hotărît să scrie, nu să înveţe. De ani de zile acumulase un material bogat pe care nu-l folosise. Vroia să debuteze în literatură
cu un roman al cărui personaj principal să fie copilăria. În acel roman să răstoarne tot conţinutul "turbincei lui Ivan". Dorea să-l construiască pe două planuri: unul, cel dintîi, de realitate direct şi concret prezentată; al doilea, presimţit mai mult, de lirism înnăbuşit, care să dea lectorului, în timp ce urmăreşte acţiunea primului plan, impresia de muzică în vis. Toate siluetele realităţii să fie dublate de o lumină
care să le dea conturul halucinant de precis, ireal totuşi, al copacilor şi caselor în orbitorul vifor neclintit al lunii pline. Poem şi roman mereu suprapuse. Contopire de viaţă şi basm. Să aibă lectorul mereu impresia miracolului posibil, ca în epocile evanghelice, deşi acţiunea să fie situată în realitatea contimporană. De altfel, asta-i copilărie. Copiii n-au cretinismul beat şi serafic pe care li-l atribuie literatura confecţionată în cofetării. Realitatea există pentru copii mai violent decît pentru omul matur, blazat de ea. Copilul n-o evită, o înfruntă mereu. Omul matur cearcă s-o uite, să scape de ea, copilul o caută, o caută şi în poveşti. Dar realitatea conţine, pentru copii, miracolul inexistent pentru omul matur.
Dacă scaunul de lemn din biroul omului matur ar înflori deodată, supunîndu-se poruncii de primăvară a fraţilor săi din livadă, sau dacă în ietacul omului matur, în noaptea Crăciunului, ar intra Moş Crăciun, fără ca uşi să se fi deschis sau paşi să fi răsunat, sau dacă în noaptea Învierii, întorcîndu-se de la biserică, ţinînd în mînă
luminarea ar întîlni un înger care şi-ar aprinde luminarea de la el, spunîndu-i:
"Hristos a înviat", omul matur ar înnebuni, ar consulta un doctor de boli nervoase sau ar deveni idolatru.
Copiii nu sînt nici nebuni, nici îngrijoraţi de echilibrul minţii lor, nici idolatri.
Sînt fiii omului matur, carne din carnea lui, dar omul matur nu mai e copil, şi ei sînt. Lucizi, înregistrează realitatea aşa de clar şi de amănunţit că dacă n-ar fi distraţi şi uituci ― copii ― ar fi cei mai acerbi filozofi. Nebunii cred toate miracolele posibile, şi poeţii le văd aievea, deşi nu-s. Şi mai au copiii ceea ce numai adevăraţii poeţi ai lumii au în rarele clipe cînd sînt: mirarea. Dar copiii o au mereu; inconştienţi de valoarea ei şi dezinteresaţi, o trăiesc, n-o exploatează.
De aceea, romanul copilăriei trebuie să aibă realităţi precise, enigmatice totuşi, prin ceva lăuntric, invizibil lectorului, cum sînt şcolarii în vrîsta ingrată cînd poartă
o dragoste adorabilă subt uniforma de liceu, care-i sluţeşte mai tare. Să fie o senzaţie de dragoste, de îndrăgostire, în atmosfera romanului, fără ca micii eroi să
iubească.
Eroii să se joace mereu. Să fie într-o continuă recreaţie. Să nu-i amestece în nici o dramă a părinţilor sau a altor persoane mari. Nici o tragedie matură să nu le impuie gesturi de liliputani actori. Să-i vadă lectorul mereu jucîndu-se ―
profesionişti ai capriciului într-o vacanţă ca toate vacanţele copilăriei, normală
prin tot. Din cînd în cînd numai, viaţa, care treptat se adună în jurul lor, să fie vizibilă prin ceva: o melancolie, o durere. Atunci acea simplă prezenţă a vieţii să
arate sfîşietoarea vremelnicie a copilăriei ― care să capete prin aceasta o umbră de moarte ― şi exactele ei dimensiuni de sătuleţ la poalele unui vulcan.
Trebuia să scrie acest roman. Vroia să retrăiască amănunţit dragostea lui pentru Monica, de atunci de cînd liniile de zare ale îndrăgostirii abia se limpezeau în sufletul lui de copil. Vroia s-o iubească din nou din clipa cînd o cunoscuse. Şi dragostea lui ca un vînt să-i aducă viul parfum al copilăriei. Simţea că numai cînd va isprăvi acest roman va fi copt, avînd într-adevăr vrîsta lui, schimbînd anotimpul sufletesc. Ca să-l scrie, însă, avea nevoie de prezenţa Monicăi. Numai ea îl aduna, îl lămurea şi-i da exaltarea folositoare scrisului. Monica era singura fereastră
deschisă pe sufletul lui. Visul lîngă Monica era energic şi devenea creator.
Prezenţa ei îl limita, dîndu-i intimitate. Monica era pentru el ca o hrubă în care visurile se închegau statui. Lîngă ea scrisese Alunele veveriţei, lîngă ea, Troiţa, lîngă ea va scrie Medelenii, corabie pe care venea dragostea în alaiul copilăriei.
Totuşi, nu putea numi inactivitate timpul petrecut la Bucureşti. Lungile convorbiri cu Mircea erau un fel de pregătire a romanului viitor. Dănuţ se îndoia dacă o va putea realiza pe Olguţa.
― Olguţa, în scris, va fi neverosimilă. Cînd eram copil nu mi-o puteam închipui dormind pe Olguţa. Era într-o continuă efervescenţă. Avea ceva frenetic.
Ea ducea toată casa. Pe mine mă prostea după cîteva clipe de emulaţiune, care mă
consumau. Cred că-i imposibil s-o redau pe Olguţa. Şi decît s-o falsific, decît să-i încetinesc ritmul, prefer să renunţ la ea.
Mircea susţinea că în romanul lui Dănuţ, Olguţa va fi un suveran ordonator al întregei atmosfere. Ca soarele, ea va da umbrele şi luminele romanului. Fără de ea, moş Gheorghe va fi un personaj inutil şi convenţional. Fără de ea, Monica nu va mai fi Monica. În sfîrşit, fără de Olguţa, Buftea va părea energic şi odios tiran al Monicăi. Mircea vedea în Olguţa însăşi inima romanului...
