Văzu.

Şi ca un vînt, inima-i aplecă obrazul fulgerat de fericire, pe pervazul ferestrei.

Odaia era mare ca un salon de recepţie, şi, pe cît de mare, pe atît de întunecoasă. Pe jos, parchet grupat în rozace, demult nelustruit, ştirb. În fund un pian negru. Lîngă un părete un pat de campanie acoperit c-o pătură cenuşie.

Alături, un scaun cu spetează naltă de nuc sculptat, şi căptuşeală de catifea verde, decolorată şi spartă, cu telurile atîrnînd pe dedesubt ca semnul istovit al unei maternităţi grele. Pe o masă ovală, viaţa de lumini şi abur a unui samovar de aramă, cu murmur nazal. Păreţii erau nalţi, goi, decoraţi cu tapet întunecat de culoarea lemnului, pe-alocuri rupt, jupuit, atîrnînd ca nişte limbi de spînzurat. În mijlocul plafonului atîrna solemnul ciorchine de aramă poleită al unui candelabru, pătat de muşte, cu becuri în formă de lumînări, înnegrite ca apa de Vichy în vin alb. La păretele din faţa ferestrei de unde privea Olguţa, se desfăşura un birou de lemn de păr lustruit negru, atît de vast încît două persoane ar fi putut dormi pe el, lungite alături. Mobilă tragică, pe care vedeai parcă înclinîndu-se o faţă palidă de ţar, iscălind condamnări la moarte, ştiind că destinul i-a iscălit-o şi pe-a lui.

Cîteva teancuri de cărţi nu izbuteau să dea nici dezordine, nici viaţă acestei mari suprafeţe rigide, acoperită cu muşama neagră.

Scaunul acestui birou, respectînd concepţia enormului, avuse desigur proporţii de tron. Dar dispăruse, în timpul războiului pesemne: dat pe foc. Toată încăperea purta urme de devastare. În faţa biroului, aşezat pe un scaun cu fund de paie ― din acelea care se închiriază pentru oratorii întrunirilor publice ― şedea Vania. Scria.

Fără surtuc, fără jiletcă, într-o cămaşă albă cu guler moale, descheiat. Te mirai că

un astfel de scaun poate susţine un astfel de trup. Statura celui aşezat la birou îl domina, dominînd şi tot pustiul vastei încăperi, ca trupul unei statui de piatră

meditînd cu fruntea în palmă, în declinul toamnei şi al înserării amare a unui parc părăginit. Şi-n fund, la fereastră, viaţa de luceafăr tînăr a Olguţei, privind umerii laţi şi capul înclinat.

De cîţi ani, desprinsă din cer, căzută-n pămînt şi înălţată din pămînt, crescuse acolo, la fereastră, tăcerea fericirii cu ochi mari? Uitase vorbele, cum stelele şi florile le-au uitat. Uitase mişcarea, cum au uitat-o rădăcinile copacilor şi tulpina plantelor. Crescuse acolo, dintr-o seminţă semănată, pînă la fereastră, înălţînd un zîmbet.

În faţa ei era un om, pe care îl privea, şi-n lumea clopotelor suna un nume, pe care nu-l putea rosti, căci toate clopotele lumii i-ar fi acoperit glasul, cum îi acopereau tăcerea.

Nu auzea nimic?

Spinarea neclintită ca un scut înfipt, ascundea orice mişcare. Dar tăcerea era atît de mare, încît se auzea ca un ţîrîit de greier depărtat, vîrful peniţei alunecînd pe hîrtie.

*

Mîna încremenise, cu condeiul în ea.

Se auzea samovarul şi ploaia.

O mişcare înceată înălţă capul lui Vania, aducîndu-l treptat cu profilul spre fereastră. Inima Olguţei o îndemnă să fugă. Rămase, cu fuga inimii în ea, respirînd iute.

Ochii Olguţei se dilatară, faţa i se întunecă, fruntea înaintă, grea. O lacrimă se prelingea de-a lungul nasului puternic, căzută din ochii verzi. Era îngrozitor de tristă singurătatea acestei lacrimi, căzînd pe liniile de stîncă abruptă deasupra munţilor, a acestui profil cu dur avînt.

Braţele Olguţei avură o mişcare, o tresărire.

― Va...

Îi amuţi silaba în buzele deschise, căci într-un salt de formidabilă mînie, cu pumnii încleştaţi, statura uriaşului răsucindu-se fulgerător, dădu să se precipite cu faţa crîncenă şi umerii încordaţi. Capul Olguţei zvîcni îndărăt ca-n faţa prăvălirii unui munte.

O văzu, şi păru că i s-a prăbuşit din braţe un vas mai mare decît el.

O privi, o privi, braţele-i căzură, fruntea se înclină.

Plînsese. O singură lacrimă, dar ca s-o găsească durerea scurmase adînc faţa de piatră.

Ridică din nou ochii spre ea. O privi, o privi, o privi...

Mari, clare, tremurătoare, în şiruri, şiruri, lacrimi se prefirau pe obrajii Olguţei, din ochii rătăciţi. Şi ploaia era deasupra ei.

Nu mai vedea nimic. Se simţi smulsă ca de vînt, înălţată pe sus, cuprinsă de două braţe aprige, strînsă, şi rămase cu ochii închişi, în întuneric, lipită de viaţa unui piept vast, ca o pasăre care-ar simţi că stejarul în crengile căruia şi-a făcut cuibul, în loc să se năruie cu ea, în clipa trăsnetului, şi-ar strînge crengile ca s-o ocrotească.

Tîrziu, foarte tîrziu, lipită de pieptul lui, Olguţa deschise ochii negri, limpeziţi, şi-l întrebă, în şoaptă furişată:

― Plecăm, Vania?

Cu o mişcare tot atît de impulsivă ca şi aceea care o înălţase pe Olguţa în odaie, smunci colile scrise de pe birou şi le făcu bucăţi.

― Plecăm.

*

Primăvara e un miracol, dar periodicitatea lui anuală şi literatura au făcut din

primăvară un fapt divers, subordonat vieţii sociale. Dacă o dată cu primul zarzăr înflorit într-un oraş, în aceeaşi zi, se va sinucide un mare bancher pe pragul falimentului, ediţia specială a ziarelor locale nu va anunţa înflorirea zarzărului, ci moartea senzaţională a bancherului. Şi de asemenea, cetăţenii vor discuta decesul omului finanţei nu zîmbetul pomului primăverii. De altfel nici un ziar din România şi Europa n-a anunţat vreodată înflorirea întîiului pom al primăverii. Doar în Japonia, înflorirea cireşilor în fiecare an e o sărbătoare tot atît de profund zîmbitoare, cum pentru creştinătate a fost o singură dată naşterea în ieslele Bethleemului a copilului Isus. Dar dacă primăvara, în loc să vie în fiecare an, ar veni la cincizeci de ani o dată, întîiul zarzăr înflorit ar face să plîngă în zîmbet ochii tuturor bătrînilor lumii şi să rîdă cu alte stele ochii a zeci de generaţii tinere care văd întîia oară povestea spusă de bătrîni, pe care cine ştie dacă vor mai revedea-o.

Astfel şi cu femeile. O femeie iubită, intrînd pentru întîia oară în odaia unui bărbat, e un miracol de împrimăvărare. Dar cîte femei n-au intrat în odaia unui bărbat şi cîte nu vor mai intra!

Prea multe buchete de flori au fost în odaia bărbatului, culoarea de întîmpinare şi gestul ei. De prea multe ori inima a bătut în preajma sosirii, pe cînd ochii priveau pe fereastră şi pasul neliniştit alerga. De prea multe ori prezenţa prelungită a acelei femei a fost simbolul umilitor al saţului trupesc. Şi-ncet cu-ncetul, femeia iubită nu mai intra în odaia bărbatului, ci numai în patul său.

În odăile locuite de Vania, niciodată nu intrase o femeie ― cum ai spune, la Polul Nord, niciodată n-a răsărit o floare. În odăile locuite de el, sordide îndeobşte, erau cărţi, un pat oarecare şi strictul necesar de mobile. Uneori, numai, rareori, cum alţi singuratici cresc un cîne, o pisică sau o pasăre, el aducea un pian închiriat cu sacrificii. Nu ştia să cînte. Cu degete nedibace, surd, căuta acordurile muzicei înalte. Pentru el pianul era un tovarăş care nu venea din viaţă, ci din altă parte. Un tovarăş mut, care nu putea să-i povestească, dar care văzuse acea ţară de minuni în ceaţă şi de libertate în vînturi, spre care bîjbîind ca orbii Vania se îndrepta în clipe de grea singurătate.

Dacă acest pian, tovarăş al lui Vania uneori, într-o noapte ar fi început să cînte singur, să-şi istorisească singur marile poveşti ― miracol ar fi fost.

Era mai mare pentru Vania miracolul prezenţei Olguţei în odaia lui. Viaţa începuse să cînte singură, lîngă el. Această încorporare în armonia muzicei, deşi era om, nu sunet, această senzaţie de muzică văzută, în odaie, dincolo de pianul închis, dădea un necontenit straniu fericirii, făcînd-o mereu incredulă. O privea pe Olguţa cu un zîmbet timid, cu prea multă insistenţă, cu ochi în care îndoiala şi triumful puneau o dureroasă palpitaţie de umbre şi lumini. Trecuseră clipe, fără ca vorbe să răsune. Sumbrul salon devenise o grădină cu mirarea necontenitelor înfloriri. Fiecare

clipă a prezenţei Olguţei era altă Olguţă care înflorea nouă, în ochii celui care privea cum se desfac în clipe alte flori. Acest uriaş recăpăta ochii şi gesturile iluminate de bucurie ale copiilor. Vîrsta dispăruse ca un nour, lăsînd sufletului şi feţii candoarea unui străvechi cer de april.

Acele întrebări fireşti revederilor ― "Cînd ai venit? Cum ai venit? Cît stai?..."

― deveniseră inutile.

Acolo, în odaia lui, în faţa lui, alături de el, ca o lumină de primăvară într-un văzduh de primăvară, ca un vînt de primăvară, şi ca tot ce-i imponderabil şi nevăzut în primăvară, care-ţi dă dorinţa să strîngi în braţe ceva ce nu-i, era cu obraji îmbujoraţi, cu ochi şi plete negre, şi subţire trup, o fiinţă care-l privea zîmbind. Era în faţa lui, prezenţă vie, ceea ce-i dureroasă absenţă, sfîşietor gol, în frumuseţea iluminatei primăveri.

Cum să nu strîngă braţele, braţele de-atîtea ori întinse în zadar?

Se strînseră luminoşi de întîia sărutare, ca în visul somnului unui zeu tînăr.

*

"Cineva mă aşteaptă acasă"...

E gîndul care te face să-ntorci capul cînd pleci de-acasă, şi să ridici fruntea, grăbind pasul, cînd te-ntorci acasă. Acolo, acasă, a rămas cineva care-ţi deşteaptă

în inimă un tremur de stea, de nimeni văzută.

E un copil acasă, care te-a însoţit la plecare culegîndu-ţi grav un fir de aţă de pe pulpana paltonului; e o femeie care-n prag, cînd ai plecat la muncă, ţi-a alinat fruntea încreţită; sau e un simplu cîne, care bătînd din coadă îţi sare-n piept cînd te întorci, lăsîndu-ţi petele de glod ale solicitudinei canine cu labe-n loc de braţe.