Acolo erau toate prăjiturile şi acadelele copilăriei. Deasupra, balconul Jokey-Clubului: nu căzuse încă. Subt ploaia de toamnă avea aerul nehotărît al sinu-cigaşilor în clipa cînd privesc prăpastia.
Iaşul era strîmb! Da, era strîmb cum sînt gîndurile asupra somnului.
La deal ― Copoul; la dreapta ― strada Lăpuşneanu. Piaţa Unirii...
În afară de precupeţele lipovence, grase ca un dîmb, cu pata de soare a tulpanului galben pe cap, Dănuţ era singurul trecător fără umbrelă. Deşi era dimineaţă de tot, treceau pensionari cu galoşi transatlantici şi pălării arhaice, adăpostind sub clopotniţa umbrelor panerul din care ieşeau cozi de zarzavaturi, vîzdoage portocalii şi colţul rumen al pînii alături de sulul Universului.
Strănutau în batiste vaste şi oftau vorbind singuri.
Tropăi de frig. Grăbi pasul. Coti pe strada Coroi, intrînd în cartierul eminescian al "Junimei". Totul era cenuşiu, şters, mort, ud. Stinse erau zările albastre cu faldul ceresc al dealurilor. Zidurile, dărăpănate. Străzile, pustii. Grămezile de frunze, moarte.
Monica! Monica!
Naltă şi de aur pur, Monica, singură flacără în oraşul de cenuşă, fum şi abur ud.
*
― Domnul avocat se repauzează dumineca.
Dănuţ, ud în faţa uşei, zîmbea picurînd. Neculai, hieratic în redingota cenuşie, îl privea de sus.
― Neculai...
― Domnule Neculai, rectifică Neculai, domn prin atitudine şi casa impunătoare pe pragul căreia se afla
― Iacaaa! Sărut mîna, conaşule! chiui Sevastiţa din capul scărilor, lăsînd să-i scape covoraşul din mînă.
― Nu-i fi cuconaşu Dănel?
― Ba chiar eu, Neculai... Lasă, Neculai!
Dar Neculai nu se lăsă. Frînt în două, sărută mîna lui Dănuţ.
― Dorm toţi, Sevastiţo?
― Dorm, numai duduia Monica-i trează.
― Unde-i duduia Monica?
― În odaia 'mneaei.
― Unde-i odaia?
― Nu ştii mata odaia lui "cocuţa Dănel"? interveni Neculai. Of, of, of, mi-o ajutat Dumnezeu să te văd mare!
Fără cruţare pentru covoare, Dănuţ urcă scările, trei cîte trei. Îşi mai aducea aminte de foasta odaie a copilăriei lui. Bătu la uşă.
― Intră, Sevastiţa, răsună, neverosimilă pentru Dănuţ, vocea Monicăi.
Bătu din nou.
― Intră Sevastiţa, răsună acelaşi glas, grav şi blînd.
Auzi paşi. Uşa se deschise. Monica apăru în cadrul uşei, cu lung halat albastru peste cămaşa de noapte, în papuci mici, cu gîtul gol, cu cozile spînzurînd pe tîmple, icoană înălţată a Monicăi din copilărie. În odaia ei ardea focul, jucînd suluri de aur pe covor. Leila se ivi.
― Monica!
Monica îşi lipi mînile una de alta, privindu-l cu ochi măriţi.
― Eu sînt, Monica.
― Dănuţ! Tu?
Îi pipăia faţa ca o oarbă, faţa udă de ploaie. Dănuţ îşi simţi gîtul încolăcit de două braţe luminoase. Plîngea. Monica îi sărută pe rînd ochii. Dus de ea, reintră în odaia copilăriei. Lipiţi unul de altul, tăcură, tăcură. Se auzea numai focul, torsul Leilei şi picurul ploii la ferestre.
― Dănuţ! Dănuţ!
Şi iarăşi focul, Leila, ploaia.
Era cald în odaia Monicăi şi plutea parfumul tinereţii deşteptate din somn.
― Dănuţ! De ce-ai venit, Dănuţ?
Îi tremurau atît de tare buzele pure, încît vorbea cu trudă, avînd ceva înduioşător pe toată faţa. Îi întinse scrisoarea mototolită din buzunar. Monica recunoscu scrisul lui Dănuţ pe plic. Îl rupse.
"Te iubesc, Monica.'"
Obrajii Monicăi albiră, înnegrindu-i ochii, carbonizîndu-i.
