Lumina zorilor în nouri şi ploaie fu de culoarea scuipatului, lumină totuşi, după

o noapte de neant. Pe ferestre şi înăuntru, formele realităţii apărură din nou, mahmur concrete. Ca nişte pelerini ai ploilor, stîlpii de telegraf răsăriră, lungi, de o ascetică slăbiciune, înclinaţi în mers. Cîmpiile, ca nişte foaste bălţi, din zare în zare îşi înşirau tipsiile de glod şi ploaie sură. Apărură gări pămîntii, ca scoase din etuvă.

Lipovenii, cu ample bărbi de culoarea vulpii, căzînd pe cămeşile ruseşti, încinşi cu frînghie sau curea, cu cizme nalte, hirsuţi şi fioroşi, priveau trenul cu ochi

albaştri ca cerul pozelor cu îngeri, ridicind în ploaie nasuri de copil cîrn, cu faţa turtită la fereastră. Priveliştele se-nşirau atît de identic plane, cu ploile încîlcite de cerul lor scămos, încît, privindu-le, aveai impresia că stai locului. Şi cerul, şi ploaia, şi cîmpiile aveau culoarea bătrîneţii şi a vetrelor stinse în frig de iarnă. O

rază de soare, căzînd în mijlocul lor, ar fi izbucnit în plîns, frîngîndu-se...

În această lumină, pasagerii cu feţele mîncate parcă de molii, începură să

clipească, frecîndu-şi ochii. Popa îşi suflă nasul ― un fel de cor de cucoşi ― într-o vastă batistă în care ar fi încăput măcar un kilogram de colivă ― dînd semnalul deşteptării. Conductorul apăru, cu felinarul aprins, colectînd biletele celor care rămîneau la Bălţi.

Trenul se oprise în faţa unui loc viran. Mai încolo, un grup de birjari bărboşi ca nişte patriarhi, aşezaţi pe capra unor trăsuri minuscule, cu spetează joasă, un fel de sănii cu roţi ― gesticulau cu biciuştile. Ciudat! N-aveau aer de birjari. Toţi păreau călugări deghizaţi în birjari.

Olguţa coborî din tren cu valiza în mînă, dar nevăzînd gara, crezu că s-a înşelat.

― Aici e Bălţi, domnule? întrebă ea pe moşneguţul cu miros de usturoi.

― Bălţi, Bălţi, dădu el energic din capul de păpădie. Aci forte mult bălţi este.

― Aici e gara Bălţi? repetă Olguţa întrebarea către conductor.

― Nu e gară, da e mai aproape de oraş, răspunse el flegmatic. Gara a făcut-o un boier, pe vremea ruşilor, da o făcut-o pentru daraverile lui. Dac-o făcut-o din punga lui!

Porni spre trăsură. Făcu trei paşi, şi deodată îşi simţi piciorul din urmă prins, smuncit şi aspirat ca măseaua de un cleşte dentar. Trase. Piciorul se uşurase straniu. Privi: pantoful dispăruse. Întoarse capul şi abia avu vreme să-l mai găsească. Glodul acesta era viu. Respira ca acele fioroase flori carnivore, care-şi închid grasele petale în clipa cînd insecta a intrat; glodul Bălţilor îşi închidea buzele negre asupra pantofului desprins. Un birjar se precipitase, venindu-i în ajutor. Se rezemă de umărul lui ― mirosea a ţol plouat ― şi, sărind într-un picior, izbuti să ajungă la trăsură. Fără să pregete, deschise valiza, scoase papucii de noapte. Celălalt pantof zvîrlit de mîna Olguţei fu oferit ofrandă glodului care-l înghiţise şi pe întîiul. Între timp, birjarul Olguţei făcea semne disperate, vorbindu-i pe ruseşte. În clipa cînd pantoful al doilea porni, birjarul se şi precipitase, cu o siluetă de scafandru. Se întoarse îndărăt aducînd în fiecare mînă cîte un animal inert şi inform, asemănător cu godacul tăvălit prin glod. Metamorfozaţi de glodul Bălţilor, pantofii Olguţei, uitîndu-şi trecutul, căpătaseră dimensiuni de opinci cu obielele în ele. Forma lor de odinioară faţă de cea de acum era ca o seminţă alături de monstruosul şi guşatul dovleac răsărit din ea.

― Hotel, hotel.

Celelalte trăsuri nu plecaseră din cauza Olguţei. Ridicaţi în picioare, plini de exclamaţii şi comentarii ruseşti, pasagerii priviseră scena cu pantofii, mîncînd

seminţe.

Ca la un semnal, toate trăsurile porniră deodată, c-o aprigă smuncitură ― glonţ.

Călugării de pe capre se metamorfozară fulgerător în dervişi urlători. Gesticulînd cu biciuştele, îndemnîndu-şi caii cu chiote învăţate în caverna preistorică, cu hăţurile agitate-n mînă, se năpustiră în goană. Era surprinzătoare viteza dementă a acestor vehicule şubrede şi murdare, trase de gloabe osoase. Coamele cailor se zburliseră, cozile fluturau. Şi-n jurul trăsurilor, ca dancii de ţigani pe drumurile Moldovei, cu tumbe, salturi, gesticulări, glodul juca în falduri şi în stropi. Viteza glodului însoţea viteza trăsurilor. Nu mai era subt roţi, ci la dreapta, la stînga, înaintea şi-ndărătul trăsurii, ca o fluturare de perdele prin care treceai, simţindu-le cu obrajii ciucurii graşi, catifelaţi şi aderenţi. Pe amîndouă scările trăsurii, glodul era prezent ca bocancii sentinelelor cînd însoţesc, cu un picior pe scară şi altul în trăsură, pe arestatul de la mijloc. Hlubele trăsurii erau de glod, nu de lemn.

Îndemnaţi de bici, de chiote şi îmbătaţi de nechezatul şi sforăitul cailor următori, caii aveau un galop isteric, cu nările crispate într-un rînjet diabolic, dînd trăsurilor ritmul şarjelor nomazilor străbuni, cu lancea şi cu arcul împungînd zările.

Nu fugeau: atacau. Tot ce era în faţa acestor cai dezlănţuiţi era duşman. Simţeai în făptura lor bicisnică şi-nnebunită dorinţa de-a muşca, de-a lovi cu copitele. În aceste trăsuri, în acest decor şi-n aceste chiote, mergeai pe urma hunilor, împotriva civilizaţiilor albe.

Cu batista-n mînă, ştergîndu-şi mereu de pe faţă stropii de glod, Olguţa zîmbea.

Subt cerul sinistru şi ploile sure, pe acest pămînt care sugea viaţa cu buze de mormînt, în această viteză de groază evadată şi duşmănie-nnebunită, regăsea parcă

unele ritmuri ale muzicei ruseşti. Nimic din ce vedea şi ce simţea nu-i era necunoscut. Regăsea, recunoştea echivalenţele reale ale ritmurilor trăite cu degetele pe claviatură.

Răsunară lugubre goarne militare. Undeva era un cîmp de manevre. Zările ascundeau parcă o vastă înmormîntare în pămîntul ud. Primele case apărură, pămîntii ca satele ţigăneşti, fără grădini, fără culori, în ploaie şi glod. Apărură şi case mai mari: aveau obloane verzi închise. Nici o floare, nici o verdeaţa. Aspectul ţigănesc de la periferii era treptat înlocuit spre centru cu aspectul de mahala evreiască: amplificare în mai trist a Tîrgului Frumos sau a Podului Iloaiei.

Cu toate că ploua mereu, un tremur de abur fin pulverizat, care dădea văzduhului înfăţişare de tuberculos neras, trecătorii nu purtau umbrele. Toţi aveau cizme şi galoşi legaţi cu curele. Mergeau împovăraţi de glod ca cei cu lanţuri de picioare. Deprinderea de a trăi în ploi necontenite le dădea atitudini gîrbove, aplecate, ca o bătrîneţe impusă tuturor vrîstelor.

Toate ferestrele aveau zăbrele penitenciare. Nu numai casele particulare, dar chiar şi dughenile erau ursuze, întunecate, retrase în vizuina umbrei lor. Gestul colorat şi decorativ al vitrinelor ― care în magazinele oraşelor dă o impresie de

grădini subt ferestre mari ― aici era posomorît, fără viaţă. Vitrinele acestor magazine păreau ferestre de cavou, în care se veştejeau culorile hăinuţelor şi jucăriilor unor copii morţi.

Ceaiul înlocuise soarele. În faţa paharelor de ceai, oamenii şedeau privindu-le lumina caldă, ca la nişte ferestre de spital.

Trăsura se opri, sculptată-n glod, ca o machetă de lut a "trăsurii", în faţa unei case, mai mult han decît hotel. O firmă de tinichea, cu front enorm de litere albe, o proclama "Hotel".

Olguţa intră în papuci, cu valiza-n mînă, urmată de birjar. O săliţă întunecată ca o încăpere spiritistă. O masă pătrată la intrare acoperită c-un ziar rusesc, un sfeşnic de tablă, un ceainic de porţelan, ţanţoş ca un curcan. Pe păretele din stînga o tabelă

neagră, acoperită cu inscripţii de cretă. În fund, o căldare strîmbă, o oală de noapte şi o farfurie cu lapte linsă de o pisică roşcată ca susanul covrigilor.

― Hei, hei!

Birjarul tropăia din cizme. Pisica fugi privindu-i cu ochi de pipermint iluminat.

După multă aşteptare recalcitrantă, apăru o femeie cu cîlţi suri de fotoliu spart zburliţi pe tîmple şi pe frunte. Avea aspectul serviabil vrăjitoresc al ghicitoarelor de mahala, cu bufniţă împăiată pe dulap şi pisică neagră pe masă, care dau în cărţi, caută-n palmă şi cetesc în drojdie de cafea.

În camera Olguţei era mirosul precedentului pasager. Storurile pe jumătate plecate, obloanele pe jumătate închise, o ploşniţă ierborizată pe părete şi o cafea neagră băută, garnisită cu mucuri de ţigări, pe masa din mijloc, ovală, strîmbă, acoperită cu ziare ruseşti.

Olguţa se repezi la ferestre. Călătoria în trenul Iaşi-Bălţi o familiarizase cu această mişcare. Birjarul supraveghea, oprit în prag cu glodul cizmelor înalte.

Aburul de afară intră în odaie. Olguţa plăti camera, lăsă şi valiza şi porni din nou cu birjarul după cumpărături. Se reîntoarse, după ce devenise nemuritoare în amintirea magazinului de ghete de unde-şi cumpărase o pereche de pantofi care reprezentau ultima modă din Paris la Bălţi, şi moda de acum trei ani din Polonia, în realitate, şi pe deasupra şi o enormă pereche de galoşi, stil Bălţi, cu curelele de rigoare, care transformau picioarele într-un fel de submarine. Mai aducea şi un uriaş lighean care alarmă tot personalul hotelului. Lighenele hotelului cu smalţul de mult dus, erau ceva mai mici decît o farfurie de supă, subt robinetul de samovar al dulapului-lavabo.

Dar alarma băştinaşilor crescu atunci cînd Olguţa reclamă apă. Dintîi i se aduse un pahar cu apă, apoi o sticlă cu apă, apoi un ceainic cu apă, apoi un tălmaci.

― Apă, domnule, apă de spălat.

Urmă traducerea, răspunsul în ruseşte şi tălmăcirea pe româneşte.

― Este apă la spălător, explică omul arătînd cutiuţa telefonică a dulapaşului.

― Spune, domnule, că-mi trebuie apă multă.

Iarăşi traducere, uimire indignată, răspuns, tălmăcire.

― Cucoana întreabă dacă sînteţi bolnavă.

Evitase cuvîntul "rîie", propus de patroana hotelului.

― Nu, domnule, vreau să mă spăl, sînt sănătoasă. Urmă un dialog lung pe ruseşte, la care participă lateral tot personalul hotelului.

― Cucoana spune că-i frig, o să căpătaţi junghi!

― Spune că-i mulţumesc pentru sfat, dar că eu am făcut şcoală la nemţi, am învăţat să mă frec cu omăt.

Traducere.