cad singure ca portretele din cuie şubrede.

Dese opriri. Te uiţi crezînd că ai ajuns la o gară. De unde! Alte raţiuni, care-ţi scapă, determină aceste opriri. Ai impresia că faci parte din convoiul mortuar al unui om politic, staţionînd în faţa tuturor monumentelor şi clădirilor oficiale, pentru discursuri şi prohod. Dar aceste opriri în noapte şi tăcere, de la o vreme iau un caracter straniu: vîntul şuieră, stele nu-s, oameni nu-s, întuneric e... Poate că se oficiază un sabat nocturn. Mai că-ţi vine să intri din nou în compartimentul basarabean. Dar trenul porneşte. Rămîi pe culoar.

Încetul cu-ncetul, mergînd, oprindu-te, legănîndu-te, cutremurîndu-te, suflat de vînt, bătut de ploaie, cuprins de somn, rezemîndu-te de pereţi bolnavi de friguri, nu mai ştii: dormi, eşti treaz? Eşti în tren sau trenul e în tine? Eşti în convulsiunile opace şi obscure ale metempsicozei. De cînd ai plecat? De unde ai plecat?

Încotro?... Trenul se opreşte. Simţi că se întîmplă ceva jovial. Auzi un nume: Foleşti, făcut parcă din sonorităţi culinare. Vezi agitaţie. Călători adormiţi se deşteaptă şi pornesc zburliţi şi buhoşi cu paltoanele pe umeri, cum se duc în plină

noapte, prin ogradă, cei care au closetul în curte. E un flux general spre ceva.

Colectivitatea călătorilor te mînă spre scopul necunoscut.

O baracă de scînduri, cu miros de bucătărie şcolară. Pasagerii răsar de acolo ducînd în mînă, cu precauţiuni înduioşate, un fel de prunc liliputan în pelinci de hîrtie.

Aha! Pîrjoale!

De asta s-a oprit trenul. Adică s-a oprit la gară, dar gara Foleşti nu-i decît pseudonimul ceferist al pîrjoalelor de la Foleşti. Dacă nu-s gata cînd ajunge trenul, fochistul aşteaptă pînă cînd apar. Căci pîrjoalele de la Foleşti nu-s ca cele de la Paşcani, Mărăşeşti sau Făurei. Ţi le dă fierbinţi, fumegînde, nu în farfurie ―

farfuria e o profanare a pîrjoalei ― ci în hîrtie. Pîrjoalele de la Foleşti nu-s numai delectabil aliment, ci şi un calorifer. Ţii în mînă porţia de pîrjoale, cum ai sta la foc, dezmorţindu-te. Abia după ce şi-au isprăvit oficiul caloric pîrjoalele de la Foleşti, a căror grăsime ţi-a uns palmele, păşesc spre gură. E o fericire generală, o înfrăţire întru pîrjoale. Cînd trenul porneşte, un cor de clefăiri miloase ―

asemănătoare cu fleaşc-fleaşcul galoşilor prin glod moale ― glorifică pîrjoalele de la Foleşti. Iar feţele celor care dorm, cu pîrjoalele în ei, zîmbesc unsuros ca bălţile în soarele de april şi ca bucătăresele mame în a opta lună. [...]

*

Mirosul de cizme, usturoi, mahorcă şi sudoare era atît de dens, atît de materializat, încît îţi venea să-l dai la o parte cu mînile ca pe o perdea înnăbuşitor de grea. Mîncatorii de seminţe, spărgeau şi scuipau. Fumătorii fumau. Fereastra ―

închisă. Astfel, ploaia, în loc să intre direct, se prelingea. Pasagerul din faţa Olguţei

ofta a somn. Trecuseră de Ungheni. Olguţa ocupa colţul dinspre culoar. Flăcările de chibrit, sperios dilatate, îi familiarizaseră ochii cu feţele tovarăşilor de călătorie.

Pe banca din faţă, lîngă fereastră, un popă basarabean invoca vicleşugul lui Ulysse cu calul troian, cel mai mare cal de lemn al lumii, încălecat de cel mai ghiduş

zîmbet al antichităţii, în pîntecele formidabilei jucării, în loc de tărîţe, o armată

întreagă ducea în Troia gloria lui Ulysse. Astfel şi popa. Plătea un singur bilet, dar în pîntecele său călătoreau desigur preoteasa, dascălul şi diaconul. Un antereu de postav cenuşiu, îmbrăca enormele forme. Pe piept, legată cu un lanţ de argint, un fel de frînghiuţă metalică, îi atîrna o cruce masivă ca o ancoră. O barbă cu dimensiuni de lopată, în flacăra chibritului, strălucea arămiu ca un samovar. Cîrn, popa avea fălci proeminente ca şoldurile fetelor precoce. Un ten de salam şi o duhoare de rachiu arătau efectul rachiului şi cauza tenului. Adormise imediat, cu genunchii crăcănaţi, proptindu-şi burta. Sunetele dominante ale somnului său erau un "hoor" formidabil de orgă într-o catedrală, şi un "fiss" uşurel ca dezumflarea unui pneu de bicicletă. Se nemeriseră trei rusnaci zdraveni, pe aceeaşi banchetă cu ecleziastul, dar, alături de el, deveneau pigmei, ca vapoarele româneşti alături de un transatlantic.. Somnul suveran al feţei bisericeşti părea tot un fel de slujbă

ortodoxă, căreia ceilalţi îi dau smerită ascultare, căci treptat, renunţînd la seminţe şi ţigări, din căscat în căscat, din sucire în sucire, din mîrîit în mîrîit luaseră şi ei calea somnului, intonîndu-i liturghia pe nas.

Mirosul de usturoi era vecin cu Olguţa. Aparţinea respiraţiei unui moşneguţ al cărui cap părea ţesut din pufuri de păpădie. Fumuriu, plin de lumini neliniştite, te mirai că nu circulă prin compartiment, dezagregat în particule de puf călător. Cîtă

vreme lumînarea lipită pe marginea ferestrei arsese, zîmbind serviabil şi complice tuturor pasagerilor, scosese un carneţel soios, cu foile împărţite-n pătrăţele violete, şi un ciot de creion, aşa de mic, încît îl prindea cu buricul a trei degete! Degetele deveneau creionul, iar creionul dispărut devenea un vîrf de grafit răsărit din împreunarea celor trei degete. Scria cifre scărpinînd şoriceşte hîrtia, în timp ce faţa lui făcea cu ochiul, zîmbea sfredelitor, avînd aerul că trage pe sfoară pe cineva foarte mic ascuns în carneţel. Avea degete neastîmpărate. După ce se stinsese lumînarea, ochise un chibrit lepădat pe marginea ferestrei alături de cascada îngheţată a spermanţetei, şi începuse să-şi sfredelească urechea. Adormise cu chibritul între degete, proiectînd poate o societate pe acţiuni pentru exploatarea cerumenului ocnaşilor şi al clerului ortodox.

În somnul general, numai Olguţa era trează. O fericire gravă în adîncul sufletului, ca o peşteră pentru solitară închinare, bătută de valul viu al inimii; şi o veselie şcolărească în ochi şi pe obraji. Pe Dănuţ călătoria într-un astfel de compartiment l-ar fi făcut să sufere; pe Olguţa o distra. Realităţile cele mai supărătoare îi păreau jucării făcute pentru hazul ei. Ceea ce o determina pe Olguţa să urmeze regulat tratamentul unei măsele cariate, de pildă, nu era atît cochetăria

sau grija de sănătate, cît anticamera, odioasă pentru majoritatea pacienţilor, pe care o făcea la dentist. Niciodată nu-şi lua cărţi de cetit. Privea şi asculta. După trei zile de anticameră, în care răstimp descifrase toate ticurile, particularităţile şi slăbiciunile tovarăşilor de suferinţă, devenea confesorul lor, convorbind cu fiecare în stilul lui; cu unul clătinînd din cap în faţa infernului dantesc al periostitei acute, pe care pacientul îl invocă măgulit într-o măsură de această suferinţă numai de el cunoscută; cu altul, filozofînd asupra leacurilor băbeşti superioare celor inventate de doctori, de vreme ce ierburile şi buruienile de leac sînt date de Dumnezeu, pe cîtă vreme doctoriile sînt fabricate de mizerabilii exploatatori ai durerii umane, farmaciştii, complicii medicinei; cu altul spăimîntîndu-se de imoralitatea copiilor de azi.

Mirosul compartimentului, însă, era şi el distractiv, dar mai puţin decît restul.

Se pregăti să iasă, punîndu-şi mănuşile. O intervenţie neaşteptată o reţinu.

Pasagerul de peste drum, de cum adormise, se lăbărţase posesiv, cu cizmele în chip de praştie uriaşă. Se vede însă că avea somn neliniştit. Călărită de un diavol nevăzut, o cizmă săltă căzînd greu pe banca din faţă, alături de Olguţa. Diavolul descălecă, lăsînd-o în mînile Olguţei, care o apucară de vîrf şi de călcîi, o săltară, lepădînd-o în şanţul obscur dintre banchete. Boc! făcu cizma căzînd. Dar pasagerul nu se trezi. Avea un somn ermetic, încuiat, ferecat şi oblonit. Ar fi putut să-l radă

bărbierul complect, barbă, musteaţă şi tidvă, fără ca să-l deştepte.

Din nou acelaşi diavol călăreţ de cizme adormite încălecă cizma. Hop! Căzu alături de Olguţa, în acelaşi loc. Cu pieptul zguduit de rîs, Olguţa-i făcu vînt. Un nuc pe care-l scuturi n-ar rămînea mai placid decît pasagerul cu cizme saltatorii.

Lupta dintre diavolul iuftului şi mînile Olguţei dură cîtăva vreme. Din nou, cizma epileptică, fidelă aceluiaşi parcurs, săltă alături de Olguţa. Lupta devenise monotonă. Olguţa medită o clipă, luă cizma de bot şi de călcîi, şi o aşeză alături între genunchii vecinului cu suflare usturoiată. Acolo cizma se stabili, ca un corn căzut de pe fruntea celui adormit cu nasul spre ea. Olguţa se ridică, bîjbîi cu mîna deasupra, descoperi o caschetă rusească, o luă şi decoră cu ea botul cizmei calmate.

După această ispravă ieşi pe coridor.

Ivan Turbincă din povestea lui Creangă este invitat de un boier să-şi petreacă

noaptea într-o casă blestemată, sălaş de diavoli împieliţaţi şi de duhuri necurate.

Optimistul Ivan se duce, se dezbracă, pune turbinca subt pernă şi dă să doarmă.

Deodată perna fuge. Trosc, răsună o palmă pe obrazul lui Ivan, ca şi cum noaptea, căpătînd subit braţe, ar fi devenit agresivă. Poc, un scaun cade. Pîrr, un dulap sare.

Mesele ţupăie, scaunele saltă, dulapul se zbate, oghialul lui Ivan devine o furtună, patul un galop; podelele duruie; soba strănută; plafonul scuipă; păreţii ghiontesc...

Pii!

"Paşol na Turbinca!" se supără Ivan şi, absorbiţi de năzdrăvana turbincă, diavolii şi duhurile necurate se năpustesc în ea, să le arate el Ivan cît îi de sfîntă

bătaia lăsată de Dumnezeu în pumnii creştinului. Olguţa n-avea turbincă, şi coridorul turbase. Vîntul era în ploaie ca panica într-o mulţime de femei despletite şi desculţe.

Îmbulziri, ropote repezi, şuiere lungi, oftări, gemete, cutremurări. Ploua în coridorul vagonului ca într-o clopotniţă ruinată. În cadenţe, repezi şi stăruitoare coborau picături. Un tic-tac, tic-tac, umed şi înfiorat. Era chinuitoare această

picurare monotonă, ca o obsesie ritmică din care nici o melodie nu se desprinde.

Afară, uuitul vîntului şi foşnetele sfîşiate ale ploii, prin întunericul opac, dădeau un fior de pustiu polar. Nu puteai să-ţi închipui că-i vară, nici toamnă, nici iarnă.

Ploaia, noaptea şi frigul umed te izgoneau într-o eternitate dincolo de anotimpuri, prin care mişcarea trenului părea ceva subpămîntean, un fel de exod de sicrie, legate cu lanţuri, pornite în sabat dement prin miezul pămîntului.

Podelele tresăltau, pereţii tremurau ca zguduiţi de hohote de plîns, roţile păreau ale sughiţului nu ale trenului, uşile clănţăneau, încheieturile trosneau, ferestrele cu bufnituri şi zăngăniri hîrbuite cădeau, pulverizînd săgeţile apoase ale ploii. Nimic nu era sigur. Toate corpurile solide pe care pasul le calcă şi de care umerii şi mînile se reazămă bălăbăneau gata să sară, ca lemnele căzute pe o apă umflată de ploi.

Olguţa era îmbrăcată subţire; un pardesiu de voiaj peste bluza de vară. Tremura pe coridor, făcînd paşi repezi de-a lungul, atentă la piedicile aritmice ale mersului hurducat. Se lupta cu ferestrele. Se pasionase vînătoreşte.

Zang!

Căzuse.

Se repezea, prindea mînerul de jos, în timp ce ploaia-i izbucnea în faţă, înţepătoare ca un lan apos de ovăz, trăgea în sus cu toată puterea, şi dibuind la noroc, ajungea să-l stabilizeze.

Zang!

Altul căzuse.

Trecură şi Foleştii, cu pelerinajul pîrjoalelor. Coridorul se umplu cu bucăţi de pîne şi hîrtii uleioase. Viaţa adormi din nou în compartimentele de întuneric, cu stomahul plin. Se înşirară iară, de gemăt, negură şi ploaie, orele lungii nopţi. Îţi venea sa aprinzi un chibrit, ca, pipăindu-te la lumină, să te asiguri că exişti; sau să-ţi vorbeşti singur, ascultîndu-te, cum suni o monedă de argint să vezi dacă nu-i falsă.