14 septembre! Fericirea cuprinsă în aurul unui inel.

Se vor întoarce de la far cu inelele, se vor îmbarca şi vor pleca.

Ochii Olguţei revenind din viitor, întîlniră iar mărul căzut. Semn bun? Semn rău?

Zîmbi. Muşcă din el. Cum să fie semn rău un măr domnesc? Aprinse lumînarea, pregătind plicul pentru scrisoare. Îşi făcea singură plicurile pentru voluminoasele scrisori trimise lui Vania. Avea coli gălbui, cu ţesutul ca al pînzei de Olanda, din care făcea un fel de plicuri armonios dreptunghiulare, mai mari decît cele obişnuite, pe care, în loc să le lipească, le prindea jos la dreapta şi la stînga , cu cîte-o pecete de ceară colorată.

Olguţa avea o deosebită cochetărie pentru scrisori. Niciodată nu cumpăra cutii cu plicuri şi scrisori gata făcute. Avea mereu în biroul şi geamandanul ei tot felul de coli şi de blocuri pentru corespondenţă. Nu putea accepta să aibă o hîrtie tip pentru toată corespondenţa, după cum nu scria la fel tuturora. Îşi proporţiona singură forma şi mărimea hîrtiei, după conţinut. Niciodată, un plic de-al Olguţei nu dădea impresia de palton prea strîmt, după cum iarăşi, scrisorile ei nu păreau fiţuici din greşală strecurate într-un plic disproporţionat cu mărimea lor. O scrisoare de-a Olguţei era un armonios tablou grafic; şirurile drepte, împlinite ca formă, nu dădeau impresia de front soldăţesc încremenit la comandă, dar nici de ploaie torenţială, aspect caracteristic al scrisului femeiesc. Un fel de horă vivace, aproape relief prin fermitatea conturului, gata parcă să se desprindă de pe foaia plată, în şiruri dănţuitoare. Rotunde, literele aveau un mers elastic, cuvintele abia desprinse

unele de altele păreau că se ţin uşor de mînă, mergînd în vîrfuri, într-acelaşi ritm, şir cu şir.

Lui Vania îi scria pe coli de bloc, ceva mai scunde decît colile obişnuite, dar tot atît de late, ceea ce le sporea lărgimea, dînd o impresie de robust. Ochiul cetea frazele lung, prinzîndu-le amplu, fără acele ridicule viragii, impuse de scrisorile înguste, care dau ochiului senzaţia că se prăvăleşte pe scara unui pod cu un sac de nuci.

Aceste coli, îndoite în două, aveau plic proporţional mărimii lor şi mînilor lui Vania, mai ales. Mari, puternice erau mînile bărbăteşti ale lui Vania, mari trebuiau să fie şi plicurile destinate acestor mîni. Să nu fie plicul în ele furişat, clandestin ca fiţuica în mîna şcolarului care copiază, să nu-i dea lui Vania impresia minusculului, a derizoriului, a păpuşei ― ci dimpotrivă, să fie plicul în mînile lui, larg, spaţiat, întreg în simplicitatea liniilor drepte. Să-i placă să se uite la plicurile în care erau scrisorile Olguţei, cum îi plăcea să privească la ferestre, viaţa de afară.

Podoabele feminine ale acestor plicuri erau peceţile. Olguţa îşi închidea plicul cu două peceţi aşezate de-a dreapta şi de-a stînga marginei de jos, atîrnînd ca două

somptuoase zorele deschise pe un zid.

Alese bronzul. Bastonul de ceară încălzit la flacăra lumînării sfîrîi, revărsîndu-se moale cu palpitări luminoase, pecetea se formă larg ovală şi neregulată, scarabeul dăruit de Paşa îşi imprimă în lava de mozaic diavolul linear. A doua pecete apăru în cealaltă margine. Olguţa zîmbea copilăreşte la flacăra lumînării, în mirosul fierbinte, puţin aromat, de ceară topită. Îşi privi scrisoarea.

Ca şi ferestrele, oglindea căderea soarelui de bronz lichid.

Îi rîdea toată faţa acoperită de soare. Îl vedea pe Vania rupînd sigiliile de bronz cu degete de împărat care primeşte o scrisoare de la un alt împărat. Ar fi vrut să se întindă lung ca o pisică de Angora, pe lîngă el, în soare.

Se întinse, dîndu-şi capul pe spate. Cineva bătu la geam. Privi. Capul Oţelencei rîdea, ca un harbuz atunci desfăcut. Îi făcu semn să intre.

― Sărut mîna, duduie Olguţă, iar faci farmece?

Duduia casa subt paşii ei de ţărancă zdravănă şi la bătrîneţe.

― Ţi-am adus merinde.

Îi aşeză pe măsuţă o farfurie cu o bucată de fagur strălucitor ca o zale de soare, şi o strachină cu nuci şi prune brumării.

― Oţeleanco, îi semn bun cînd cade un măr?

― De undi-o căzut?

― De sus, de pe bîrnă.

Oţeleanca îşi duse mînile la gură, inundată de rîs.

― Ai să te măriţi, duduie Olguţă... Mănîncă să te faci frumoasă. Sărut mîna, că

mă duc la treabă, ardi-i-ar norocu de nepoţi.

― Cui seamănă?

― Cui? se îmbufnă Oţeleanca ― zărghitului!

Zărghitul era Gheorghiţă a Marandei, fostul aghiotant din Pitar-Moşu al lui Dănuţ, apoi ordonanţa lui în război, şi devenit după demobilizare vizitiu la Medeleni şi ginerele Oţelencei. Iute şi el, iute şi soacra, dar Oţeleanca îşi adora nepoţii, şi vrednic, Gheorghiţă în fiecare an mai adăuga unul la şiragul pus pe grumajii soacrei.

Oţeleanca plecă repede. În fiecare zi îi aducea Olguţei merinde; fructe, dulceaţă, pîne proaspătă cu unt. Ea, vechea prietenă a lui moş Gheorghe, în lipsa moşului, se socotea obligată să îngrijească de duduiţa din casa lui.

Olguţa mîncă prune, mîncă dulce şi amărui miez de nucă, muşcă din fagur, numără din nou scrisorile lui Vania ― le număra în fiecare zi ― le încuie într-o valiză pe care o aşeză pe vatră, făcu puţină gospodărie prin odaie, muşcă din nou din fagur. Plutea un parfum de fericire în odăiţa în care vibra soarele, îndesîndu-şi aurul. Ochii Olguţei se opriră deodată asupra sipetului braşovenesc. Ştia ce-i înăuntru, dar niciodată nu-l deschisese.

Acum cincisprezece ani, în copilărie, de cîte ori nu cercase să-l înduplece pe moş Gheorghe să-i arate ce-i în cufăr. Moş Gheorghe nu cedase. Singura rugăminte a duduiţei Moşului, neîndeplinită de moş Gheorghe; după moartea lui aflase ce-i în cufăr, dar nu cutezase să umble. Trebuia să asculte vorbele testamentului lui moş

Gheorghe. Să aştepte să iubească, ş-apoi să deschidă sipetul în care moşneagul adunase hainele de mireasă pentru ea.

Luă cheia sipetului cu o bătaie de inimă. Cheia era rece ca mîna lui moş

Gheorghe pe patul de moarte.

Mîna Olguţei tremura.

Avea impresia că moş Gheorghe-i în odaie şi că o priveşte, fără să-l poată

vedea.

Anevoie descuie încuietorile ruginite. Capacul greu fu ridicat.

Soarele cădea din plin, îndreptat parcă anume asupra gurii de trecut.

Îi năvăli deodată în nări un sfîşietor miros de vechi, uscat şi mort, strîngîndu-i inima. Deasupra era o scoarţă ţărănească măcinată de molii. O ridică.

Se prăbuşiră pulberi, jucînd în soare. Mătasa albă, atinsă de toamnă, îngălbenise. O ridică. Foşni uscat. Se rostogoli un val subţire, tăiat, destrămat, subţiat ca un paianjeniş. Muriseră toate mătăsurile. Luciul lor de sidef ondulat, se stinsese. Jucau pulberi de pod în razele soarelui, răspîndind miros de colb şi mucegai.

Mînile se opriră grele, deasupra veştedei răscoale. Impresia că umblă în racla cu moaştele unei sfinte, era atît de puternică, încît nu mai avu curajul să caute mai departe.

Aroma fructelor, parfumul florilor se întristară.

Se auzi un oftat, Olguţa tresări. Ea oftase. Strînse mătăsurile, c-un fel de

spaimă; aveau uscăţimea de epidermă scămoasă de lepros. Închise capacul, încuind. Scrîşnetul cheii în broaştele ruginite suna funebru. Mirosea a moarte. Şi razele soarelui tremurătoare de pulberi aveau ceva de moaşte înveştmîntate în aur.

Auzise o mişcare în sipet. Fugi afară. Respiră adînc, cu suflarea precipitată. Poate că erau şoareci în sipet. Intră din nou în căsuţă. Lumînarea stinsă fumega. Acelaşi miros de uscăciune, stăruitor răspîndit, domina aroma fructelor şi parfumul florilor.

Olguţa privi icoanele c-un zîmbet trist, de copil care nu ştie să plîngă, apoi scrisoarea lui Vania, cu peceţile de bronz aprinse de soare... Îşi trecu palmele reci peste obrajii reci.

Cu mîni tremurătoare aprinse candela de subt icoanele severe.

Zîmbetul luminei roşii se ivi pe feţele lor de umbră arsă.

― Olguţa! Olguţa!

Glasul lui Puiu o deşteptă ca dintr-un coşmar. Luă scrisoarea şi ieşi repede afară, încuind uşa. Puiu venise călare.