Dănuţ ţinea ochii în jos.
Se auzi motorul unui automobil. Se oprise la poartă. Răsunară două semnale ale claxonului.
Aneta se precipită în odaie fără să bată la uşă.
― A venit domnul!
― Bine. Spune-i să aştepte.
Dănuţ îşi luă chipiul. Adina îl urmărea cu ochii rătăciţi.
― Dănuţ! Dănuţ!... Să păstrez casa pentru noi?
― Nu.
― Dănuţ... rămîi, Dănuţ drag...
Îl apucă de pieptul tunicei, ghemuindu-se în el, cu ochii iluminaţi ca de un tremur de fulgere.
Se auzeau paşi în curte şi voci.
Dănuţ se scutură.
― Scrisorile, Dănuţ...
― Arde-le.
Trecu în goană prin sofragerie. Aşteptă.
Nu mai putea aştepta. Ieşi afară. Trecu hotărît prin curte, prin faţa şoferului blazat. Trecu înainte, înainte.
Avea în nări parfumul Adinei, şi din haine parcă şi din mişcări i se pulveriza mereu.
― Ce murdărie! Ce murdărie!
Din toate părţile soarele, soarele curat subt cerul albastru. Zi limpede şi gravă
de april.
Monica! Monica!
Unde erau marile aripi de lebădă cerească ale îngerului dragostii lui? Unde? Se înăcriseră deodată, fleşcăite, ca o vulgară frişcă.
― Ce murdărie! Doamne, Doamne!
Mergea în goană, cu spinarea aplecată. Un clacson cîrîi aspru. Întoarse capul, se dădu în lături. Adina între Ioana Pallă şi Alexandru Pallă, ca o fetiţă adusă de la o înmormîntare. Amîndoi erau aplecaţi asupra ei. Limuzina trecu.
― Ce murdărie!
Se simţea netrebnic şi bătrîn.
O luă pe bulevard la deal, fără să vadă, fără s-audă mergînd, mergînd.
― Hei, tinere! Băieţaş! Numărul 432!
Întoarse capul.
― În ce clasă?
Se apropie, ducînd instinctiv mîna la chipiu.
― A! Dumneata eşti, Deleanu! Bine, Deleanu, ce Dumnezeu, nu eşti încă
student!
― Mă iertaţi, domnule director, eram preocupat...
― Bine, bine! Tot elev bun?
― ...Dă!
― Bună ziua, Deleanu.
― Vă salut, domnule director.
Făcu vreo cîţiva paşi. Se opri. Un zîmbet i se închega pe faţă. Bine că nu-l prinsese fumînd pe stradă!
Şi zîmbi, un zîmbet la care participau şi plămînii.
