ridice fruntea c-un aer sfidător.

― Dragă Monica, acum cincisprezece ani, în anul cînd Grigore ni l-a luat pe Dănuţ, te-am căpătat pe tine. Te-am crescut şi te-am iubit ca pe copiii noştri, şi singura noastră durere era că într-o zi vei pleca din casa noastră, cum pleacă toate fetele de la părinţi, măritîndu-se. Viaţa a hotărît să fim cruţaţi de această despărţire, căci nevasta lui Dănuţ nu poate să plece din casa părinţilor săi adoptivi. Iată de ce, astăzi, îţi spunem din nou, cu inima plină de o îndoită bucurie: bun sosit în casa ta.

Din nou, cupele porniră spre Monica.

― Şi acum, copii, urmă domnul Deleanu, să facem itinerarul viitorului...

Scoase din buzunar un mare plic galben. ...Am aici două paşapoarte: unul, pe numele Olguţei; celălalt, pe numele doamnei şi domnului Deleanu. Am anticipat puţin căsătoriei: nu vă supăraţi?

Un inel de zîmbete se formă în jurul mesei, închizînd mărgeanul oval al obrajilor Monicăi.

― Mai am aici o hîrtie de la Ministerul Instrucţiei, prin care se acordă Monicăi un congediu de un an de la catedră, pentru perfecţionarea studiilor... căsătoriei, vorbi domnul Deleanu cu nasul în hîrtie. Iată acum şi vederile noastre. Tu, Dănuţ,

nu te prea împaci cu profesia mea. Avocatura nu convine temperamentului tău.

Cred însă că o catedră la Facultatea de drept nu ţi-ar displace. Profesoratul se împacă mai bine şi cu temperamentul tău şi cu literatura. Din acest punct de vedere, noi toţi am dori ca după căsătorie să pleci cu nevasta ta la Paris, să-ţi iei doctoratul în drept, şi să-l laşi pe tata să-ţi găsească o catedră potrivită cu studiile şi preferinţele tale. Asta-i prima parte a programului; a doua o priveşte pe Olguţa...

Vorbi mai încet. ...Olguţa doreşte să plece în Franţa acuma, în septembre. O

rugăm, noi toţi, să amîne plecarea. Căsătoria lui Dănuţ va avea loc în noiembre.

Pînă atunci se vor face pregătirile necesare. Se poate să lipsească Olguţa de la căsătoria lui Dănuţ? Glasul devenise nesigur. După căsătoria lui Dănuţ, plecaţi împreună în străinătate, toţi trei. Fetiţa tatei, te rugăm cu toţii...

Privirile tuturora se îndreptară spre Olguţa. Pumnii îi năduşiseră subt masă; faţa-i era contractată. Dădu numai din cap aprobativ, izbutind să smulgă un zîmbet slab feţei palide.

Aclamaţii şi urale răspunseră gestului Olguţei.

Izbucnise cu zboruri un cer de primăvară în sufletele tuturora. Amînarea plecării Olguţei fu semnalul deplinei bucurii. Dispăruse o apăsare, încetase prezenţa unei melancolii. Era ca o nevoie de dans în toţi. Rîdeau de nimicuri, frămîntîndu-se pe scaune. Fiecare obraz avea aerul că aduce o veste bună. Cupe rămase pline fură deşertate dintr-o dată, şi din nou întinse spre sticlele de şampanie. Domnul Deleanu interpelă evreieşte pe servitori, o sărută pe Olguţa, şi dispăru, revenind cu două sticle negre, prăfuite.

― Ultimele, anunţă el. Cotnar roznovenesc de la 1843. Una pentru logodnici, alta pentru Olguţa.

Olguţa băuse şampanie, bău şi un păhărel de Cotnar. Obrajii i se rumeniseră.

Nu vorbea; zîmbea mereu cam somnoros.

Se făcuse fum în odaie şi anarhie pe masă. Cucoana Catinca declarase că Paşa-i un mare pictor, dar că portretul Olguţei era o regretabilă eclipsă. Paşa convenise.

Era atît de vesel, încît ascultase aprobînd mereu lecţia de portret servită de cucoana Catinca, oferindu-se chiar să-i facă un portret demonstrativ. Mircea îşi recăpătase verva, fraternizînd cu Puiu, admiţînd că avocatura e o profesie admirabilă, superioară tuturor celorlalte.

Toţi aprobau orice. Contradicţiile dispăruseră. Era o totală renunţare la asperităţile şi intransigenţele personalităţii. Stăpînea gestul sufletesc de-a face loc şi celorlalţi. Nici unul n-ar fi îndrăznit să tulbure prin ceva bucuria generală: toţi doreau s-o deservească, înteţind-o.

Abia pe la trei se sculară de la masă, congestionaţi, vociferînd şi gesticulînd. Se împrăştiară prin odăi, ducînd fiecare partea lui de bucurie. Dănuţ o însoţi pe Monica în odaia ei. Olguţa îi ajunse din urmă.

― Să trăieşti, Monica!

Îi dezmierdă obrajii, sărutînd-o lung.

― Şi tu, Dănuţ!

Îl sărută pe obraji.

Plecă.

Monica şi Dănuţ intrară în odaie. Tăceau. Jucau razele de soare aeriane mozaicuri galbene, atît de des, încît îţi venea să faci mişcări de înot prin valurile lor iluminate.

Se opriră în mijlocul odăii. Cu mînile întinse, amîndoi îşi priveau inelele lucind în soare.

― Intră, Olguţa!

Cu cafeaua şi păhărelul de coniac în faţă, răsturnat picior peste picior, în fotoliul biroului, domnul Deleanu fuma, privind plafonul cu expresia fericită a jucătorului de cărţi cînd dă pe faţă un abataj.

Olguţa se aşeză pe marginea fotoliului.

― Papa, prea mult fumezi!

Îi luă ţigareta din. gură, zvîrlind ţigara în scrumelniţă. Ridicîndu-se de pe marginea fotoliului, umblă în saltarul din dreapta, unde domnul Deleanu îşi ţinea uneltele fumatului, luă o andrea, vată, colonie, şi începu să-i şteargă ţigareta de chilimbar.

― Uite ce iesă, papa!

Vata se făcuse cafenie. Printre gene, domnul Deleanu îi vedea profilul aplecat deasupra ţigaretei. Cu mişcări îndemînatice, înşuruba vata în vîrf, o muia în colonie, cufundîndu-o energic în tubul de chilimbar. Repetă operaţiunea pînă cînd vata ieşi curată. Privi tubul în zare: nu se mai vedea nici o umbră cafenie.

Un uşor sforăit. Întoarse capul: domnul Deleanu adormise cu capul pe speteaza fotoliului.

Somnul îl îmbătrînea. Îl privi lung, îi alintă cu vîrful degetelor aburul mătăsos de pe tîmple şi ieşi în vîrfuri.

*

Mergea încet prin lumină spre căsuţa lui moş Gheorghe, în haină uşoară de vară, cu braţele goale şi capul descoperit.

Stăruiau în văzduhul toamnei zvonurile verii, nazal, ca zbîrnîitoarea unui zmeu depărtat.

Rîndunelele plecaseră, luîndu-şi arabescurile negre, lăsînd cerului, goală, culoarea tare, albastrul dur.

Întîlni un flutur alb. După cîţiva paşi fluturele devenise o amintire depărtată, ca palpitînd în lumina altor ani. Tot ce vedea, după ce rămînea în urmă, se îndepărta iremediabil în trecut. Nu întorcea capul. Mergea drept înainte. Ajunse lîngă prispa

casei numai cu umbra ei. O privi: umbra Olguţei. O lăsă în lumina galbenă a după-amiezei de toamnă.

Intră în casă. Închise uşa cu cheia.

Focul din vatră era pe sfîrşite; îl făcuse pe la douăsprezece Oţăleanca, subt privegherea Olguţei. Mai puse cîteva lemne. Se aşeză pe laviţă. Îi era inima grea ca o amforă umplută cu lut.

Ferestruicele căsuţei erau atît de mici, încît în lumină păreau două icoane îmbrăcate în aur, cu chipurile şterse, faţă-n faţă aşezate cu cele de pe părete, posomorite în umbra lor arsă.

14 septembre. La far, în faţa mării, logodna ei... Viaţa ei se isprăvea astăzi, 12

septembre. Zilele viitorului, rupte din viaţă, cîntară, căzînd în lumina lor depărtată.

La munte, printre culmile pădurilor de brazi, spre seară, brazii sînt negri; tăcerea, gravă; cerul, solemn.