Şi închise ochii. Şi-i deschise zîmbind. Iubea. Era aşa de simplu încît îşi pipăi mînile, îşi pipăi faţa, să vadă dacă într-adevăr exista ea, Olguţa ― nu Vania.
*
Venea din Rusia. Pleca pe front. Războiul era pentru el o nouă călătorie, o inedită experienţă. Avea ochi verzi, mici, rotunzi, de un verde atît de tare uneori că
părea sonor. Era îmbrăcat ca un trunchi de copac. Hainele păreau coaja lui robustă.
Nu erau nici elegante, nici sărăcăcioase, nici clasă socială n-aveau. Îl vedeai pe el, nu hainele, care altminteri erau necălcate şi de lucrător mai degrabă, de muncitor manual.
Făcuse, în treacăt, în anii din urmă, tîmplărie. Mai fusese profesor de
matematică la un liceu din Petrograd şi deţinut "pentru idei prohibite" şi profesate din întîmplare tocmai în ora de matematică.
Evadase şi venise cu geamandanul la Iaşi, să asculte puţină muzică înainte de a trece pe la cercul de recrutare să afle ce-i, unde-i şi itinerarul. Ascultase cu neclintită seriozitate ― de om care respectă mîncarea ― în timpul mesei, discuţiile curente asupra războiului. Mai erau invitaţi la masă. Mînuia furculiţa şi cuţitul cu delicateţa oamenilor puternici, pentru braţul cărora arma cea mai grea e uşoară.
Obrajii celorlalţi purtau palori convalescente alături de obrajii lui, bătuţi de vînt şi arşi de soare. Nu era nici frumos, nici urît: puternic. Ca tăcerea unui clopot de bronz printre cristale, făptura lui făcea fragilă şi soprană făptura citadină a celorlalţi.
Dintre toţi comesenii era singurul care pleca pe front. Părea totuşi singurul impermeabil pentru moarte. Metalic. Mîncase copios. Nu era congestionat.
La liqueur-uri, discuţia alunecase peste Nistru, venind de la Verdun, via Ardeal. Invocarea "marei noastre aliate" stîrni un entuziasm unanim.
― Blinî, zîmbi Vania, jovial, cu o voce gravă prin timbrul ei.
Şi explicase că "blinî" e echivalentul slav al clătitelor moldoveneşti. Adică: o foaie de clătită, rotundă ca un talger de aluat, bine muiată în unt, pe care presori icre negre. Apoi îi pui capac o altă foaie, bine muiată în unt, pe care aşezi sardele.
Apoi o acoperi cu o foaie identic tratată, pe care torni smîntînă; vine la rînd alta, pe care o pavezi cu mezeluri. Şi tot aşa, foaie cu foaie, treaptă cu treaptă, suie toate categoriile de mîncări imaginabile: de preferinţă cele mai indigeste. În sfîrşit, o ultimă foaie are rolul acoperişului pe o clădire. Peste ea torni unt proaspăt topit, mult, din belşug... Şi imediat înghiţi o felie, mori, bei un pahar de vutcă, învii, înghiţi alta, mori, reînvii cu vutca, şi mori iar cu blinî. [...]
*
Obştescul oamenilor, cînd sînt acasă, se aşază comod pe scaun, canapea sau pe divanuri, rezemîndu-se de speteze ori de păreţi.
Vania şedea mereu lîngă ferestre. Se profila pe cer, ca stejarii solitari. Prezenţa lui nu era durabilă; într-o încăpere dădea impresia provizoratului, ca trupul paserilor de pradă cînd stau. Iminenţa pornirii parcă îi avînta masivitatea trupească, dîndu-i elasticitate, tăiuş şi vîrf.
Cioplit oarecum în substanţa puterii, ca pietrele şi trunchiurile, voinicia lui părea involuntară şi permanentă ca a corpurilor grele. Aveai impresia că o mînă de-a lui lăsată pe umărul cuiva l-ar fi îndoit cu un gemăt; că pasul lui avea soclu, ca al statuilor. Aşa că zîmbetul acestui om era o delicată surpriză, ca prezenţa unei flori luminos întîmpinînd de-a dreptul din stîncă.
Zîmbea rar.
Dar zîmbise Olguţei.
Natural, Olguţa îi cîntase din Boris Godunov. Adică i-l cîntase în întregime.
Partitura o căpătase de la Vania, în 1914.
Trecuse miezul nopţii. Toţi se culcaseră. Nici Monica nu mai era în salon. Ea ştia bine preţul unei ultime nopţi, cînd unul dintre cei doi pleacă pe front. Şi mai ştia, tot atît de sigur, că Vania era "al doilea".
Vania şuiera. Nu şuiera aproximativ partitura, urmărind mai ales melodiile, cum fac în genere amatorii de şuierat, care de îndată ce un pian sau o orchestră
începe, fixează o stea, un tablou sau plafonul, şi, cu aerul inspirat al unui robinet comuni-cînd direct cu luna şi privighetorile, îşi dau drumul în sus. Şuiera ca unii şefi de orchestră pasionaţi şi afoni, care exprimă prin şuier toate glasurile pădurii instrumentale ai cărei animatori sînt. Apoi, şuieratul lui Vania nu era siropos, nici cu un singur registru. Dulceaţa glasului de femeie şi vîrtoşenia glasului de bărbat, devenite şuier, supleţă şi vigoare, cum şarpele e deopotrivă braţ de titan lovind şi trup de Salomee ondulînd ― şuieratul lui Vania, izvorît din buzele cărnoase, avea intensitatea tăcerilor din catedrale, gravitatea orgei şi a violoncelului şi puritatea soprană de emisiune a guşelor cu aripi numite privighetori.
Auzise la Petrograd, pe cînd se numea Petersburg, Boris Godunov cu Şaliapin, cîntăreţul întunecat ca o grotă marină, în care vîjîitul vîntului şi elegia undei ar fi cîntecul gemut de glasul lui Satan.
Îi vorbise de Şaliapin, pe care Olguţa nu-l auzise, situîndu-l faţă de Carusso, al cărui glas curgea prin toate pîlniile gramofoanelor, ca ploaia prin uluce. În Carusso vibra sensualitatea meridională, exprimată în literatură de d'Annunzio. Glasul lui Şaliapin, ca şi gîndul lui Ibsen, era răzvrătire şi singurătate.
Lumina electrică se stinsese la unu, înlocuită cu lumînări.
Vania explica textul, traducînd abrupt din ruseşte. Curgea parcă Nistrul între cuvintele celor două limbi, care-şi smulgeau una alteia asprimile, blestemele, durerile, ca o luptă călare, la lumini de torţi, prin aprigul hotar al apei.
La începutul fiecărui act, evoca decorurile, sculptînd cu mîna scorbura neagră a unei ferestre deschise pe noaptea ţarului, aruncînd acolo spaima unui candelabru cu limbile vîlvoi, dincolo clădind fastul sinistru al tronului uzurpatorului împărat.
Astfel decorurile aveau iluminarea fragmentară, dură, zvîcnitoare a luminilor de fulger.
Lîngă Vania nu puteai concepe somnul. Viaţa curgea prin el fluvial, ca o mulţime în mers, văzută noaptea, fragmentar în lumină, fragmentar în lumina cu mii de feţe, gesturi şi glasuri, îmbulzită la poarta unei cetăţi: era şi poarta, şi mulţimea.
Salonul dispăruse, ca toate odăile în care trăia el, mistuit de decorul pe care-l impunea evocarea lui.
Boris Godunov, în noaptea aceea de septembre, murise în palatul ţarilor, cu
străji neclintite ca marile buhne, cu scări atît de vaste, că parcă aşteptau să le suie pasul refluxului oceanic, cu acoperişuri pe care fîlfîie înfipt destinul ca un steag mortuar, deasupra întregii împărăţii de coruri, de blesteme, de biserici şi de temniţe.
*
A doua zi, dis-de-dimineaţă, dispăruse, lăsîndu-şi geamandanul şi paltonul.
Olguţa nu se mişcase de acasă toată ziua, cu ochii la fereastra dinspre poartă.
Spre seară se înapoiase, în haină de recrut care izbutea să fie ridicolă fără să-l facă
şi pe el. Haină de postav verzui, rigidă ca un carton păros, cu mîneci scurte şi umeri normali de strîmţi faţă de amploarea celor care-o purtau; pantaloni lungi cu şireturi, corcitură de izmene cu şalvari; bocanci mopşi, care imprimă ritm de scafandru picioarelor, dîndu-le sunetul lat al potcoavei de cal normand; şi capelă
