Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scîrţîit de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni deghizaţi. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întîia oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mînă cu o bucată de mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie înmărmurit ca la căpătîiul unui mort.
Răsunau numai ordinele militare, această brutală telegrafie verbală. Mulţimea tăcea: vorbele se înapoiaseră în sate, de la barieră, ca nişte mînji pe lîngă carele şi căruţele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bătrîn.
Cineva cînta nazal şi tînguitor dintr-un fir de iarbă. Mai exista iarbă, primăvara?
Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările mulţimii.
― Tu eşti, Olguţa?... Pe cine cauţi? vibrase deodată noaptea, bărbăteşte.
Îşi făcuse loc, înlăturînd cu mînile două grupuri, şi răsărise în faţa ei.
Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în şoaptă răspicată:
― Am venit, Vania... am venit... să-ţi spun... să te întorci sănătos.
O clipă, mînile Olguţei fuseseră în mînile lui Vania: izvor în vad de fluviu.
Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă într-un ungher de gară, aşteptase, aşteptase, fereastră pustie cu noapte şi stele, pînă tîrziu, mult după miezul nopţii, cînd trenul pornise.
Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi şi negre zvîcniri,
apoi vagoane, vagoane nenumărate, cu tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini...
În urma trenului...
Şi nu-i mai văzuse faţa.
*
Vania Dumşa era un simplu soldat printre sutele de mii. În tot timpul războiului, geamandanul, cascheta şi paltonul lui Vania îl aşteptaseră în odaia Olguţei.
Abia în 1919, în ajunul plecării la Paris, Olguţa umblase în geamandan. În compartimentul "garderobă" erau hainele, cam sărăcăcioase fără de forma puterii stăpînului lor.
În compartimentul bibliotecă, domneau cărţile de matematică. Puţină literatură
rusească, Les opinions de Jérôme Coignard, un volum de Kipling, Kim, şi Baladele lui Villon.
La fund tocmai găsise cele cinci caiete care-i cutremuraseră mînile. Cinci caiete de cifre, formule şi semne matematice. Singura urmă vie a celui dus era inaccesibilă şi enigmatică pentru Olguţa, ca aurul astronomic al constelaţiilor.
Tîrziu, noaptea, Olguţa umpluse la loc geamandanul şi, după ce privise lung pe fereastră pustiul întregii lumi, aşezase în geamandan cascheta englezească şi paltonul, care pînă atunci, scuturate şi periate zilnic, stătuseră afară.
Şi totuşi plecase, trăise. Viaţa ei din ultimii ani nu avea gestul crengilor rupte.
Îşi pierduse poate exuberanţa de odinioară. Ca obrazul adolescenţei de pescar crescută pe mare, energia ei devenise mai gravă, mai concentrată, de o amploare sobră în mişcările ei. Apoi muncise.
Ceas cu ceas, zi cu zi, ultimii trei ani petrecuţi la Paris erau ogor arat de mînile ei, cu toată puterea braţelor şi încordarea trupului. Muncise cu severitate, despuiată
de orgoliu. Sîngele de cal arab al mînilor ei se răzvrătise la început, constrîns de disciplina monotonă a gamelor şi a exerciţiilor zilnice. Îl stăpînise. Deget cu deget, muşchi cu muşchi, mişcare cu mişcare, îşi refăcuse mînile.
Erau perfecte, dulci şi dure, suple şi fierbinţi, cu-ncheietura braţelor flexibilă, şi fiecare deget stăpîn pe strălucirea lui distinctă în armonia celorlalte, ca stelele în constelaţii. Puteau scoate din claviatură sunetul pur, care-i lumină-n nopţile cu lună
plină, şi armonie dominatoare în Beethoven; sunetul grav, care-i privire în ochiul lui Dumnezeu şi armonie solemnă în Bach; sunetul fraged, luceafăr în calea magilor din Bethleem şi radioasă armonie în Mozart; sunetul stins, care-i prelungul gol al oglinzilor istorice în muzeele pustii şi armonie mistuită în Chopin.
Putea smulge gloria, cum smulsese împăratul corsican coroana împărătească
din mînile papei. Îşi pregătise mînile în umbră, şi le călise în apa vie a sufletului.
De ce?
Pentru cine?
Era singură ca perfecţiunea acalmică a mării pe care plutea. Moartea lui Vania îi cruţase viaţa, lăsîndu-i intactă energia elanurilor, răbdarea înfrumuseţării lor ―
dar îi luase dragostea.
Monica îl iubea pe Dănuţ; toate camaradele ei iubeau. În toate vibra un clopot, trist sau vesel, dar vibra. În ea nimic. Îşi pierduse sonoritatea esenţială a vieţii. Nu mai putea iubi. Ş-abia acum îşi dădea seama că Vania murise. Nu crezuse pînă
acum. Mintea ştia că Vania murise, cum ştii că Dumnezeu nu-i; totuşi, te închini, şi absenţa-i o prezenţă.
Nu şi-l putuse închipui pe Vania mort. Un mort e galben, cu mînile inert încrucişate pe inima oprită. Sufletul ei nu-l putea răsturna în moarte. Ca un clopot, care la gestul răsturnării răspunde aprig, tot mai aprig din cerul lui de bronz, mai viu îl vedea pe Vania, pe măsură ce-l credea mort.
Se pregătise pentru el, deşi îl ştia mort. Dar îl aştepta. Muncise, se adîncise, devenise frumoasă, aprig frumoasă, ca un acord fără pedală. Pentru cine?
"Mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite."
Ştia că murise Vania, fiindcă abia acum vorbele doctorului Mass, cu prevestirea lor lugubră, se prefăcuseră în cenuşă uşoară.
Calmă, se ridică din chaise-longue. Alexandru Pallă adormise cu bărbia în piept. Învăluit în vasta pelerină neagră, cu barba luminoasă, părul alb în ondulată
