Porni spre viaţă cu umerii plecaţi.

EPILOG

Mircea se deşteptă trist. Prin somn se oprise alt suflet asupra lui, muzicalizîndu-l, lăsîndu-i ca o moarte de acorduri dulci şi ca dispariţia unei suflări de primăvară.

O visase pe Olguţa, sau poate-şi visase sufletul care-o iubise pe Olguţa. Vibra încă o atingere a inimii lui, dînd sunetul straniu al instrumentelor de coarde, demult necîntate.

Urmă o senzaţie de pustiu, de îndepărtare, de exil ― şi se deşteptă de-a binelea în ietacul conjugal.

Era atît de ireal delicată mîhnirea pe care i-o lăsase somnul ― fior de stea desprinsă ― încît tot ce-i văzură ochii îi păru grosolan şi brutal. Zîmbi mirat şi amar, cu tulburarea copiilor cînd le vine să plîngă din senin.

Dacă o ciocîrlie transformată prin metamorfoză în raţă, şi-ar aminti de un zbor în soare, pe cînd era ciocîrlie ― la fel s-ar mira, privind în jur decorul familiar.

Mirosea a oţet de trandafiri, acrit în căldura de ietac ermetic închis, cu storurile trase.

Răcise cu o zi înainte la o întrunire politică. Se înapoiase afon, terorizat de aprehensiunea unei pneumonii, plin de exagerări pesimiste.

I se acoperiră obrajii de roşeaţa ruşinii, gîndindu-se că se alintase ca un copil răsfăţat, care pentru o simplă tăietură la deget sau un inofensiv gutunar, exploatează afecţiunea alarmată a părinţilor. Pe cînd trăia cucoana Catinca, n-ar fi îndrăznit niciodată să joace rolul copilului răsfăţat. Mama lui îl iubea, dar cu o

energie spartană, care excludea diminutivele şi în vorbă şi în faptă.

Şi la Berlin, în timpul doctoratului, trăise izolat, îngrijindu-se singur de cîte ori era bolnav, cu un optimism întotdeauna robust, bărbăteşte.

Viaţa conjugală îl transformase. Bărbat în viaţa socială, devenea treptat mai copil, în viaţa de acasă.

Se căsătorise după moartea mamei lui, cu văduva profesorului de istorie, demult metresa lui. După moartea Olguţei o părăsise. Trecuseră cîteva luni.

Primise într-o zi o scrisoare stîngace şi tristă, umilă şi discretă, care-l înduioşase. În timpul cît o cunoscuse ca metresă, nu-i bănuise nici o aptitudine pentru melancolie.

Veselia ei era veşnicul ei neastîmpăr, cum rîsul stupilor nu-i decît răsunetul activităţii albinelor. Scrisoarea ei îi semnalase prezenţa unui suflet, acolo unde văzuse numai un trup. Îşi reluase vizitele, sărbătorit ca un stăpîn. Treptat le îndesise, prelungindu-le. Moartea Olguţei îl debilitase, dîndu-i nevoia răsfăţului feminin. Acolo îl avea.

După moartea cucoanei Catinca ― a doua moarte ― se îngrozise de singurătatea casei lor.

Cîtăva vreme, dormise dincolo, în casa văduvei. Apoi se căsătorise, aducîndu-şi soţia în casa lui. Marieta Balmuş era tot atît de activă şi bună gospodină ea şi cucoana Catinca. Mircea trăia exact în aceleaşi condiţii de curăţenie ordonată, confort substanţial şi hrană moldovenească, ale copilăriei şi adolescenţei lui.

Trupeşte, Marieta Balmuş era soţia lui, dar sufleteşte era mama lui, sentimentul maternităţii, nesatisfăcut în această femeie normală, înlocuindu-l pe acel al dragostii, inaccesibil în puritatea lui înaltă, acestei femei perfect echilibrate, calme, practice, lipsită de orşice romanţiozitate. Dar această tardivă maternitate, deviată

spre un bărbat, mai puţin neliniştitoare decît iubirea, era mai învăluitoare, mai adormitoare, făcînd din Mircea vasalul suveranităţii ei. În casa lui, era copilul soţiei lui. Pe nesimţite devenise "Puiule" în gura nevestei lui, în inima ei, în casa lui, şi la urmă, în atitudinile lui din viaţa intimă. Ea ţinea banii, dîndu-i cît îi trebuia. Ea îi cumpăra cămeşile, crăvăţile, ciorapii. Cu ea se ducea la croitor, cînd îşi comanda haine. Jumătate din personalitatea lui era tutelată, cu deplinul lui consimţămînt şi spre profunda lui satisfacţie. Avea sentimentul că nevasta lui se sacrifică exclusiv pentru el, asumîndu-şi grijile mărunte ― cele care ostenesc mai meschin sufletul ― cu un devotament care-l înduioşa. Suma acestor înduioşări zilnice, exaltate de recunoştinţă, îi dăduse lui Mircea, de la o vreme, credinţa că o iubeşte.

Jumătatea de suflet autonomă era gata să accepte tutela. Pînă atunci, Mircea, care în viaţa casnică se supunea orbeşte bunului-simţ şi spiritului practic al soţiei lui, n-o consulta niciodată asupra activităţilor lui publice. Continua să facă politică

ţărănistă, lucra la Universitate cu studenţii lui, şi publica studii acerbe în Viaţa contimporană.

Într-o zi, după un dialog avut pe dormeza din ietac, spre seară ― Mircea şedea întins cu capul pe genunchii nevestii lui ― Marieta îi zdruncinase credinţa în ţărănism.

Marieta era o veche abonată a Universului. Ţărănismul era tratat în consecinţă, dar de gura unei femei eu trup pietros, care adoră capul de pe genunchii ei, dezmierdat după fiecare vorbă, sărutat după fiecare rudiment de revoltă verbală.

Marieta îi arătase că hoţi sînt în toate partidele politice, dar că fiecare partid politic are şi un egal procent de oameni oneşti, care doresc fainele ţării pe căi mai paşnice decît acele indicate de partidul ţărănesc. Intrînd la liberali, Mircea şi-ar fi putut valorifica altfel decît pierzîndu-şi sănătatea în întruniri judeţene, inteligenţa şi cultura lui; ar fi putut ajunge deputat, poate ministru, şi binele pe care niciodată nu l-ar fi putut face într-un partid de veşnică opoziţie, l-ar fi putut realiza avînd un rol efectiv în organizarea socială. Pe lîngă aceasta, devenind liberal, viitorul lor ar fi căpătat alte perspective: un voiaj în străinătate, tot felul de înlesniri materiale etc...

După cîteva luni de astfel de convorbiri, Mircea era din nou înduioşat ― şi altfel decît pînă atunci ― de solicitudinea Marietei pentru viitorul lui. Înscrierea la liberali devenise fapt necesar ca o răsplată a Marietei. Fusese felicitat pentru această înscriere de atîţia oameni care-i preziceau un viitor strălucit, încît Mircea îşi dădu seamă că oamenii nu sînt atît de răi cum par, şi că e mai agreabil să trăieşti între prieteni, găsind şi-n afară atmosfera de acasă, decît să stai mereu la pîndă

printre duşmani, venind zilnic acasă, ostenit, frînt, amar.

Liberalii îl numiseră profesor universitar. Sărbătoriseră în doi acest succes al Marietei.

― Marieta, uite un volum care merită să fie înjurat. Ce spui?

― De cine-i, Puiule?

Îi spunea numele autorului. Marieta se informa. Dacă autorul n-avea rude sau prieteni care-ar fi putut îngreuia cariera lui Mircea, recenzia crîncenă apărea.

Altfel, Mircea tăcea, alegîndu-şi alt subiect. Această vamă prealabilă, devenise automată.

Treptat, Mircea părăsea realităţile artistice, literare, sociale şi politice, acut contimporane, îndreptîndu-se spre idei generale şi principii, dezindividualizate.

Rărise raporturile cu menajul Dan Deleanu. Atitudinea lui coincidase cu a Marietei, deşi cauzele erau deosebite, înlăturînd astfel explicaţiile penibile. În atmosfera Monică şi a lui Dănuţ, de la sine, fără nici o indelicateţă din partea cuiva, Marieta-i devenise străină. Acest sentiment îl apăsase cu prilejul întîii vizite.

Ei trei, Monica, Dănuţ şi Mircea, erau legaţi printr-un trecut comun, şi printr-o înrudire intelectuală, care-i făcea egali. Reţetele de gospodărie şi preţurile le-gumelor în piaţă, vorbite de Marieta în acea atmosferă, sunaseră ciudat, cu toate că

Monica abundase în sensul Marietei.

După cîteva zile, Mircea simţise o profundă umilire, mai ales din cauza reacţiei

lui de-atunci, defavorabilă Marietei, atribuind Monicăi şi lui Dănuţ aceeaşi reacţie

― natural, ascunsă ― ceea ce crea între ei trei o complicitate involuntară şi tacită, împotriva Marietei.

Pentru Marieta, Monica era prea frumoasă şi prea "doamnă". N-o umilise Monica prin nimic, dimpotrivă, dar o umilise propriul ei sentiment de jenă deferentă, parcă servilă, faţă de Monica.

De-atunci se vedeau rar.

Uneori numai, cînd Mircea îl întîlnea pe Dănuţ la redacţia Vieţii contimporane, sau pe stradă, vorbeau cu aceeaşi prietenie. Odată, trecînd din întîmplare prin faţa casei Deleanu, singur, Mircea fusese poftit înăuntru de doamna Deleanu. Întîrziase cîteva ore în casa cea scumpă amintirilor lui. Marieta nu ştiuse nimic. Mircea fusese din nou umilit. Întîlnirile cu Dănuţ sau cu ceilalţi luau treptat un caracter clandestin, culpabil, în ochii lui. Le evita, pentru comoditatea conştiinţei.

Proeminenţa Marietei creştea şi se afirma, zi cu zi. Mircea devenise prizonierul fericit al devotamentului ei. Între ei, discuţii aprinse nu existau, decît atunci cînd Mircea dorea s-o vadă cu ochii mai aprinşi şi obrajii mai coloraţi. Zîmbea lung.

Discuţiile se terminau prin sărutări. Altfel, Mircea ceda necondiţionat. Se simţea iubit cu solidă onestitate de o femeie tînără şi frumoasă în ochii şi braţele iui.

Formulele: "casa mea"; "nevasta mea"; "nevastă-mea spune"; "nevastă-mea face";

"s-o întreb pe nevastă-mea"; "cum o hotărî nevastă-mea", începură să apară des în vorbele şi gîndurile lui Mircea, c-un fel de mîndrie ocrotitoare şi ocrotită. O considera egală cu el, nu numai în faţa patului şi a vieţii mărunte, ci şi în faţa sufletului. Devenise camarada lui, interlocutorul lui preferat. El îi vorbea cu capul pe umărul sau pe genunchii ei, ea îi alinta fruntea şi obrajii, pronunţîndu-se hotărîtor asupra tuturor problemelor de ordin practic sau cu contingenţe practice.

De cîteva ori, cuvîntul "fericire" venise pe buzele lui Mircea. Se simţea fericit. Era în el un echilibru, plenitudinea unei stabilităţi, care-i dădeau încredere în viitor şi în viaţă.

Lucra sistematic. Marieta era foarte cumpătată în cheltuieli. Îşi făcea cu mînile ei abile rochiile şi lenjeria, avea o singură servitoare, şi totuşi era bine îmbrăcată, şi casa de o minuţioasă curăţenie. Astfel, din leafa lui de profesor universitar, şi din onorariile primite pentru articole şi studii, Mircea putea să-şi umple biblioteca, ţinîndu-se la curent cu tot ce se scria în apus. Marieta îi respecta cu sfinţenie odaia şi orele de lucru. Niciodată nu-l importuna cu vreun zgomot, cu vreo confidenţă

futilă, cu vreo întrebare casnică, sau cu înţepate chemări la masă. Cînd ieşea din birou, masa era gata, Marieta veselă, atentă, plină de solicitudine, niciodată rău dispusă, cicălitoare sau enervată, revărsînd asupra lui răsfrîngerea neajunsurilor incidentelor casnice. În casa lui, cum se spune "totul mergea pe roate".

Căsnicia era cea mai mare surpriză pe care i-o rezervase viaţa. Nu-şi închipuise niciodată că fericirea poate avea acest aspect cotidian, cu un mecanism atît de