simplu, atît de la-ndemînă tuturora, fără să ceară nici exaltare, nici eroism, nici sacrificii. Se simţea fericit în oraşul lui, în profesia lui, pe strada lui, în casa lui.

Calmul acestei fericiri sedentare îl îngrăşase puţin, îndulcindu-i vigoarea agresivă, pe care i-o dăduse războiul. În gesturi şi în unele inflexiuni ale glasului, cînd era cu Marieta, începea să samene cu conu Mihăiţă Balmuş.

După moartea Olguţei se deprinsese să fumeze. Nu se mai putea dezbăra de tutun, dar Marieta îi raţionase fumatul: zece ţigări pe zi. Cu ochi atît de umezi îl rugase să facă acest sacrificiu pentru ea, încît îl făcuse, respectîndu-l. Această

dovadă de voinţă, de stăpînire de sine, îi devenise tot atît de necesară ca şi cele zece ţigări cotidiane.

Aprinse o ţigară: a unsprezecea.

Mirosul de oţet îi stăruia în nări, amintindu-i umilitor ― acum ― scena dinainte de culcare. Participase la o întrunire liberală în judeţ. Năduşise vorbind.

La întors, în automobil, ziua de april se dovedise mai mult luminoasă decît caldă.

Răcise. Se înapoiase pe la opt, fără glas, tremurînd. Marieta se transformase în pătimaşă infirmieră. Îi făcuse imediat patul, foc în odaie, masaj cu oţet de trandafiri, lapte bătut cu gălbenuşuri de ou şi rom; îi dăduse aspirină, îl unsese pe nas şi în nări cu vaselină. Îi pusese şi ventuze, pe deasupra. Cetluise ferestrele, condamnase uşile de-afară, ca să evite curentele. Mîncase în goană. Venise la el în pat, alături, dăruindu-i căldura trupului ei viu. Dragostea, cu lampa stinsă, fusese ultimul medicament, administrat cu devoţiune.

Abia acum, în această odaie întunecată, mirosind a închis şi a oţet de trandafiri, îşi aminti că afară, cu luna plină, trecea o noapte de april.

Papucii, la marginea patului, pe covoraşul moale; tic-tacul ceasornicului atîrnat de cîrligul unei semilune de alamă cu termometru, cadou util de-al Marietei; respiraţia calmă a Marietei, al cărei trup, lipit de al lui, năduşise devotat subt cuverturile de iarnă, cu care îl acoperise...; şi dispariţia acelui vis trist, frumos şi vag, amintindu-i de Olguţa şi de un alt Mircea...

Îşi trase piciorul, dezlipindu-şi-l de pulpa feminină, îşi îndepărtă coapsa.

Se trezi pe marginea patului, cu ţigara aprinsă, între degete. Era atît de ordonată

Marieta, încît întinzînd mîna prin întuneric, găsi, exact la locul său, scaunul cu halatul de noapte, în timp ce vîrfurile picioarelor intrară maşinal în papucii de pîslă.

Deschise uşa, ţinîndu-şi suflarea: evada. Respiră. Deschise uşa din faţă. Era în lumină, ca pe ţărmul unui basm. Avu gestul de îmbătare al femeilor, cînd, răsturnînd capul pe spate, aduc cu mînile o creangă înflorită, încovoindu-i vîrful spre faţa lor.

Sute de nopţi trecuseră pe lîngă el, fără să le vadă, fără să le presimtă. De cînd se căsătorise, se culca foarte devreme, zidit în fericirea intimă a patului conjugal.

Uitase înălţimea nopţilor, stelele, Calea-laptelui, şi gestul trufaş al trupului

omenesc în clipa cînd devine tulpina solitară a acestei imensităţi boltite în corola cerului.

Şi noaptea era de april! Înfloriseră atîţia zarzări peste noapte, că parfumul lor de sărutări de fete tinere părea al lunii pline, primăvăratec albă în noaptea străvezie. Înfloreau mereu alţi zarzări, fetiţele mirese ale primăverii, cu candoarea lor de muguri rozi şi flori albe. Plutea în noapte, printre zarzări, deasupra pămîntului nebulos, înălţat în lună, sfîşietorul vag de melancolie, acordul stins, pe care i-l lăsase visul lui.

Şi Olguţa murise...

Era în el o chinuitoare dorinţă de-a se pulveriza în noaptea de parfum şi de argint, de-a nu mai fi, de-a dispărea...

Fruntea i se plecase. Şi ochii lui întîlniră pe pămîntul de primăvară în care era trupul Olguţei, o umbră groasă, lată, cu papuci de pîslă şi halat de noapte. Intră în casă. Trecu în odaia lui de lucru. Aprinse lampa. Se aşeză la birou. Deschise saltarul de sus. Scoase un pachet de ţigări. Aprinse o ţigară: a douăsprezecea.

Era în el tristeţa fără leac pe care i-o lăsaseră în adolescenţă, ultimele pagini ale Annei Karenin.

Olguţa, Mircea... Un fel de personagii moarte în paginele unui roman.

Existaseră?

Nici ochii, nici mînile, nu mai întîlneau nimic. Era singur ca după o lectură

tragică. În viaţă! Exilat din trecut, din tinereţă, ca dintr-o carte cetită, după

cuvîntul: fine.

Oftă. O amintire surdă îl făcu să deschidă saltarul de jos, în care păstra amintiri din tinereţă şi de la părinţii săi. Scoase o geantă. Geanta lui de licean la Liceul Lazăr.

"Hardtmuth"...

Găsise o plumieră plină de creioane Hardtmuth, trimisă de Olguţa la Bucureşti.

Pe capac, o inscripţie pirogravată:

"Fabrica recunoscătoare".

Creioanele erau intacte. Năvălea din plumieră, dimpreună cu mirosul creioanelor, rîsul de copil vesel al Olguţei, rîsul cu ochi negri şi dinţi albi.

Murise. Niciodată rîsul acela...

Portretul Olguţei, făcut de Alexandru Pallă, tot în geantă era. Marietei nu-i plăcea acea "oroare".

Oftă.

Scrisori de la Monica. Cerneală veştedă, hîrtie îngălbenită.

O foaie de hîrtie. O desfăcu:

5 iunie 1914

"Mă jur pe dragostea mea, mă jur înaintea sufletului meu întreg şi clar, că

dacă într-o zi voi simţi că sînt în rîndul tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptînd şi propovăduind minciunile lor, şi trăgînd foloase de pe urma acestei voluntare sau involuntare sclavii; dispreţuind sufletul meu din această noapte, sau ironizîndu-l; tăgăduind că iubirea este singura justificare a vieţii, ultimul ei scop, singura şi suprema ei frumuseţă; mă jur pe dragostea mea, care în această noapte mi-a adus deplină lumină, să mă sinucid. Şi dacă îmi voi călca jurămîntul, dacă voi fi atît de netrebnic, încît să nesocotesc acest sfînt legămînt luat faţă de mine însumi ― să

ştiu că sufletul mi-e rupt în două, şi că merit să trăiesc înainte, în rîndul tuturora, la fel cu toţi, fiindcă o dată cu jurămîntul acesta, pe care l-aş rupe şi l-aş călca, mi-aş rupe şi aripele, şi zborul,

Mircea Balmuş."

Avu înălţarea cutremurată a animalelor tinere, cînd adulmecă vînt de primăvară.

― Puiule! Puiule!

Tresări. Marieta intrase fără s-o audă.

Era pe genunchii lui, în cămaşă de noapte, desculţă, cu capul prăbuşit pe pieptul lui. Îi simţea cu pieptul bătăile inimii, şi intră în el căldura trupului ei prin batista subţire. O strînse tare. Braţele ei îi încolăciră gîtul. Avea un trup elastic ca piersicele roşii, şi părul despletit şi răscolit, cu luciri castanii în lumină, răspîndea parfumul său de noapte pe fîneţe. Pulpele-i atîrnau goale, albe ca miezul perelor.

Bătăile inimii ei îl înduioşau, dar, întîlnindu-i pulpele rotunde, dorinţa-i fulgeră

roşu înduioşarea. O strînse. Vibra cald, cu un gemăt slab, în braţele lui tari. O

răsturnă jos, pe covor.