trişti fără să ştie.
*
― Vania, de atîtea zile călătorim împreună! răsună dezolat glasul Olguţei.
― Tu sus, eu jos, zîmbi Vania, gesticulînd cu un deget în sus şi în jos.
― Dacă ştiam...îţi ţineam tovărăşie, urmă Olguţa cu o uşoară încordare a sprîncenelor.
― Nu se poate! Tu sus, eu jos, reluă Vania, cu acelaşi gest, refrenul.
Sprîncenele Olguţei se îmbinară deasupra agerimei ochilor. Nimeni, absolut nimeni şi nimic n-ar fi putut-o opri să-i ţie tovărăşie lui Vania "jos", cum spunea el.
Era atît de evidentă răzvrătirea ei, încît Vania zîmbi.
Serioasă o clipă, subt zîmbetul lui, dojenitor de serioasă, faţa i se dărui toată în culorile obrajilor şi zîmbetul ochilor. Cuvîntul "jos" îşi pierdea vertiginos semnificaţia pe care i-o dădea Vania, în glumă de altfel ― "sus" căpăta o semnificaţie de surghiun, umilitoare pentru Olguţa, şi "jos'' devenea inaccesibil, încîntător, cum e fereastra casei sărăcăcioase la care răsare, acolo şi numai acolo, obrazul fericirii.
Vania nu mai călătorea în clasa treia. Clasa treia era locul care-l adăpostea pe Vania; clasa întîia, decorul fad şi mort prin care Vania nici nu trecuse. Vaporul îşi schimbase configuraţia obiectivă, căpătînd una lirică, aşa cum se întîmplă în oraşele în care deodată te-ai îndrăgostit de cineva. Cartierele cele mai frumoase, pe care le preferai, devin sarbede; cartierul prin care trece, sau în apropierea căruia locuieşte iubirea ― cartier pe care-l ocoleai pînă atunci ― îţi pare atît de inaccesibil, chiar dacă e foarte sărăcăcios, încît cea mai modestă casă de acolo te intimidează ca o rudă a fiinţei iubite. Şi dacă nu-s grădini pe acolo, grădina-i pentru tine-ndrăgostitul, presimţirea micei respiraţii călătoare.
*
Cînd ai trăit o viaţă întreagă printre lucruri şi fapte aspre, purtîndu-ţi colţii condensatei tale singurătăţi, cînd ai trăit războiul, dîndu-ţi seamă că civilizaţia e o pictură nu un organism viu, tenul unui fard, nu al sîngelui, cînd ai simţit mereu că
fiecare om, prieten ori duşman, e un copac vasal al codrului primordial, la umbra căruia, în loc de bancă, un lup aşteaptă, în crengile căruia, privighetoare, o gorilă
clipeşte lubric; cînd te-ai deprins să nu mai socoti viaţa ca un mănunchi de flori, idilic, cules de îngeri şi prefirat din poala lui Dumnezeu, ci ca o absurdă îndîrjire milenară într-o vastă indiferenţă spaţială; şi cînd şuieri melodiile muzicei ca să nu scuipi, şi-ţi apleci ochii pe file ca să-i speli de viaţă, nu ca s-o găseşti acolo ― e ciudat, foarte ciudat, să simţi deodată frăgezimea unui zîmbet omenesc, hărăzit ţie!
Faţă în faţă cu zîmbetul Olguţei, Vania întoarse capul, încet de tot, ca o enormă
lacată cu cheia demult pierdută, deschisă de o floare, ca o lacată dată în lături cu poarta de fier pe care o cetluise pînă atunci.
Sufletul pierduse curajul ― sau nepăsarea ― unei mişcări. În faţa zîmbetului Olguţei, sufletul lui Vania şedea de profil. Ciudat!... Ca şi cum în cerul pe care-l ştii deasupra capului, cu indiferenţa absolută a miliardelor de stele, s-ar întîmpla deodată ceva nu în legătură cu astronomia, ci cu tine.
Să simţi deodată că o stea ― răzvrătindu-se, rupîndu-se din legile constelaţiilor, desprinzîndu-se din algebra lumilor strălucitoare ― te priveşte, se uită la tine, şi ceea ce pînă atunci era lumina ei devine un zîmbet pentru tine, s-o simţi a inimii tale, nu a cerului, şi să-ţi fie frică nu de un trăsnet, ci de o stea care te-a ales.
De şase ani sufletul pierduse libertatea unei mişcări. Un glas lăuntric edictase o lege: "Acolo n-ai să te uiţi".
"Acolo" era Olguţa. "Acolo" era o scenă pe un peron de gară: o fetiţă ― nu? ―
venise în goană la gară, trecînd printr-un oraş întunecat, plin de soldaţi, ca să-i spuie: "Să te întorci sănătos", cu ochii plecaţi şi mînile ei ― mînile de o suverană
energie deasupra clapelor pianului ― subţiri, uşoare şi timide în mînile lui...
Fără voie, Vania îşi privi mînile ― trecuse tot războiul asasin prin ele, cu baionete, puşti, evadare, gîtuire, granate, glod, singe ― şi găsi, neşterse, mînile subţiri, uşoare şi timide.
Oare venea într-adevăr în ţară pentru o moştenire?
"Acolo n-ai să te uiţi."
"De ce?"
Respiră adînc şi nu se uită.
Dar îi era sufletul ca un munte învăluit în violete.
Se stinsese zîmbetul şi culoarea pe obrajii Olguţei. Abia acum îşi dădea seama că Vania se schimbase: nu mai vorbea cu ea. Şedea singur, privind marea, cu capul întors. Profilul i-l vedea numai luna.
*
Cu douăzeci de ani în urmă, Vania Dumşa, văr de al doilea după tată cu doamna Deleanu, sosise ― sau, mai exact, căzuse la Iaşi, refugiindu-se din Rusia, unde tînărul student revoluţionar avea de ispăşit o pedeapsă de 10 ani în frigoriferul politic al Siberiei. Cu păr ceva mai lung ― curînd retezase scurt acest romantism aparent ― cu bluză rusească, geamandan pirpiriu, palton, şapcă şi pungă plată. De pe atunci cu geamandanul, ca Don Quichotte cu Rosinanta pe căile-lactee ale morilor de vînt.
Devenise imediat gloria facultăţii de matematici. Dar o glorie neagră, ca
Lucifer printre îngerii fondanţi ai paradisului. Inaugurase ironia şi chiar sarcasmul în dialogul matematic dintre bancă şi catedră. Nivelul cugetării celorlalţi era al hîrtiei cu cifre, clădite în volum prin suprapunere, pe cînd cifrele palpitau înalt în cugetarea lui, ca stelele vii ale cerului. Pentru ceilalţi matematica era o profesie, pentru el, o aspiraţie sufletească, acelaşi elan care pe unii îi duce spre Dumnezeu, pe alţii spre pămînt.
Dar concomitent cu activitatea matematică, neîndestulat, întreprinsese diverse activităţi publice, în genul celora din Rusia, care-l făcuseră să devie scandalul universităţii şi al benignului oraş moldovenesc.
Vroia, de pildă, pămînt pentru ţărani, el, un Dumşa, fecior de boieri adevăraţi, student pe deasupra. Vroia pămînt pentru ei, fiindcă socotea că numai pămîntul posedat pe veci va fi generatorul de civilizaţie al acestei clase formidabile numeric, deci al ţării întregi, căci, spunea el, civilizaţia oraşelor nu însemna civilizarea ţării, după cum tratamentul estetic al obrazului plin de coşuri, cu pudră şi sulimeneli locale, nu înseamnă purificarea infecţiei sîngelui. Concepea de asemenea exproprierea nu ca o gratificaţie de acordat ţăranilor, ci ca o restituire.
Reacţiona în acest fel faţă de toate realităţile sociale soluţionate agreabil, pe atunci, pentru clasele dominante.
Vroiau şi alţii ceea ce vroia Vania, dar vroiau moldoveneşte, decorativ, blajin, aşa cum aspiră spre cer timidele şi molaticele dealuri ale Moldovei: gesturi de fum mai mult decît de pămînt. Aducea puţin Nistru în Moldova Prutului şi-n Iaşul Bahluiului.
Animator, găsise aderenţi, mai mult, fanatici între camarazii săi. Înjghebase o revistă intitulată scurt Nu, care opunea un veşnic veto "da"-urilor obşteşti .Evident, nici profesorii nu erau cruţaţi de acest "nu", erga omnes, cum spuneau colegii de la Drept. Revistele universitare, îndeobşte, au un public limitat, căci, în genere, n-aduc altceva decît entuziasmul tineresc de care buzunarele părinţilor sînt blazate.
Revista lui Vania însă aducea în oraşul lui Panu acel pelin al sarcasmului, pe care mulţi bătrîni îl apreciaseră în tinereţe. Aşa că Nu în Iaşi era preţuit esteticeşte.
Ciudat: ceea ce era destinat acţiunii sociale, destructive pentru doctrina reacţionară, era aplaudat în saloanele Iaşului. În sfîrşit! revista era discutată, apreciată, hulită, criticată, detestată: într-un cuvînt avea lectori. Directorul ei avea duşmani.
