Banul zvîrle-l, dacă ştii să-l cîştigi: n-are nici o semnificaţie. Dar pămîntul păstrează-l. Nu-l consider numai ca un capital solid investit, în zilele de astăzi mai ales, dar ca un semn concret al continuităţii neamului vostru. Oamenii fără pămînt sînt orfani. Asta o ştiu bine ţăranii. Evreii care cumpără pămînt, nu urmăresc numai o afacere, ci şi o stabilizare profundă a urmaşilor lor.

Un copil care vinde pămîntul moştenit, se leapădă de străbuni, rămîne singur.

Conştiinţa de proprietar te face altfel cetăţean al ţării tale, decît limba vorbită

şi cea scrisă. Ai o bucată din trupul ţării. O fracţiune din harta ţării tale, îţi aparţine. Orăşeanul nu cunoaşte acest sentiment. Pentru el iubirea de ţară e o sinteză intelectuală şi afectivă; pentru proprietar, e un fapt concret.

Sfatul meu e să nu vinzi Medelenii. E bine pentru voi şi pentru copiii voştri. O

anumită energie se formează numai în vacanţele petrecute în copilărie la ţară, pe moşia părintească. E altăceva să faci o viligiatură la nişte băi oarecare, unde te distrezi, şi altăceva e, ca din copilărie, să cunoşti în lunile de vară viaţa pămîntului, înlăuntrul hotarelor moşiei tale. Vacanţele copilăriei petrecute la moşie, sînt un remediu împotriva futilităţii pentru care noi, românii, avem puternice predispoziţii.

Păstrează Medelenii, dragă Dan. Luptă pentru pămîntul tău. Efortul pe care ţi-l impune această luptă, îţi va fi de folos. Nu alege soluţia moldovenească a melancoliei. Te voi ajuta şi eu, punîndu-ţi la dispoziţie toţi banii pe care-i voi putea realiza. Evident, te vei îndatora, vei munci mai mult, dar prin aceasta, Medelenii, încorporaţi din nou familiei prin efortul tău, prin sacrificiul tău, vor fi spălaţi de durere, redevenindu-ţi scumpi, cum ţi-au fost în copilărie.

Aşa gîndesc eu. Eşti om matur. Hotărăşte. Alege. Dacă nu te simţi în stare să

duci această luptă, renunţă. Dar nu uita că pierzînd Medelenii îţi împuţinezi personalitatea ta..."

Medelenii aparţineau Rodicăi Bercale, soţia bancherului Bercale, recte Bercovici.

După doi ani de avocatură, Dănuţ, la capătul puterilor, simţise clar că păstrarea Medelenilor ar fi însemnat o luptă prea grea pentru el. Nici să primejduiască averea lăsată de Olguţa Monicăi, nu se încumeta, învestind-o într-o moşie mare ca Medelenii, pe care nu se pricepea să o lucreze singur.

Pentru părinţii lui făcuse sacrificiul de-a profesa avocatura. Mai mult nu putea.

În faţa acestei lupte, îşi vedea numai slăbiciunea, laşitatea, tristeţa. Cînd pe coridoarele cu miros de mahorcă şi urină, ale secţiunii a treia, auzise răsunînd ultima strigare a Medelenilor, simţise în inima lui ţăndările vasului în care era trecutul familiei Dumşa şi al copiilor Deleanu.

*

"Import, export."

Aceasta era deviza bancherului Bercale. Pe cînd era cerealist la Paşcani, înainte de război, se numea Bercovici. De cînd devenise unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Moldovei, se numea Bercale.

Preocuparea sa de căpetenie, înainte de război, era îmbogăţirea. După război, aproape neurastenizat de averea acumulată, dorise să se rafineze. Începuse prin a face un gest "şic". Se căsătorise cu o fată săracă, divorţată de curînd: Rodica. În tovărăşia Rodicăi, bancherul Bercale se rafina.

Casa lor, clădire boierească aşezată pe strada Carol, în vecinătatea Copoului, fusese refăcută în întregime de un arhitect de curînd întors din străinătate, în "stil modern". În această casă, Rodica şi soţul ei aveau impresia măgulitoare că trăiesc în decorul unui film executat de o casă germană, cu subiect bizar şi rafinat. Tot ce era la modă se conglomera în această casă. Aveau treizeci de icoane, aşezate una lîngă alta pe păreţii vestibulului, ca decoraţiile pe tunica unui general rus.

Covoarele, scoarţele, şalurile, paravanele japoneze, vasele chinezeşti, narghilele, tăvile arabe, armele vechi, ediţiile rare făceau din această casă un fel de "arcă a lui

Noe" a tuturor modelor recente. Aşteptai şi ramura de măslin.

Aveau trei automobile şi trăsură cu cai negri. Eleganţa Rodicăi, fie iarnă, fie vară, în automobil, trăsură sau lojă, lăsa suspine şi oftări. Rarii furnizori ieşeni, care aveau onoarea s-o servească, se recomandau celorlalţi clienţi, ca furnizori ai doamnei bancher Bercale.

― Nu-mi place pălăria!

― Vaai! Se poate! A luat şi doamna bancher Bercale.

Bancherul Bercale era antisemit. [...]

În Iaşi era socotit ca un om ultramodern, un fel de american autentic, întîmplător din tîrgul Paşcanilor.

Avea reputaţia de bărbat frumos. Nalt, spătos, burtos cît trebuie pentru prestanţa noţiunii de bancher sau de Mitropolit, avea un profil definitiv individualizat prin nas. O floare de statura bostanului, la butoniera acestui bancher, s-ar fi armonizat cu dimensiunile nasului. I se spunea că are profilul Bourbonilor.

Se fotografia numai de profil.

Poseda două moşii. Medelenii, însă, erau ambiţia Rodicăi. O satisfăcuse. Îi aparţineau. Rodica îl informase despre "vacanţele" petrecute la Medeleni, despre

"idolatria" familiei Deleanu pentru ea, şi despre "dragostea nenorocită" a lui Dan Deleanu, care o ceruse în căsătorie dar fusese refuzat de mama Rodicăi.

― Păcat, domnule, o moşie boierească să încapă pe mîna jidanilor! explicase bancherul avocatului său, generoasa hotărîre de-a cumpăra Medelenii.

*

Prezenţa Rodicăi în sala secţiunii de notariat, adunase pe toţi avocaţii disponibili.

Parfumul Rodicăi domina mirosul sălii; "Quelques fleurs", parfum strident care are parcă un fond de sudoare sexuală, afrodiziac îndulcită.

Grefierii o priveau răsucindu-şi condeiele; copiştii, făcîndu-şi cu ochiul. Avea rochie scurtă şi decoltată. Cînd se aplecă pe biroul judecătorului, un copist oftă.

Văzuse gropiţa sînilor plini. Avocaţii îi vedeau ceafa plină. Cei din lături îi vedeau coapsele pline, profilul pulpelor metalice în ciorapii de mătasă, şi pantofii cambraţi, cu călcîie roşii, care dădeau o notă picantă, de fard parcă, piciorului. Era înconjurată de sexualitate. Îndreptaţi spre ea, ochii bărbaţilor deveneau antropofagi. Se aplecase atît de tare, încît avea aerul că vrea să sărute buzele judecătorului care privea insistent actul de vînzare, puţin congestionat.

― Cunoaşteţi, doamnă, conţinutul actului?

― Ba bine că nu!

Avocaţii zîmbiră. Le mergea la inimă femeiuşcă ale cărei picioare neastîmpărate dansau subt biroul judecătorului.

Dănuţ întoarse capul. Se sfîrşise cu Medelenii. Actul fusese autentificat.

Plecă repede.

― Domnule Dan...

Bancherul şi Rodica îl ajunseră din urmă.

― ...sper că ne vei face plăcerea să vii la Medeleni, zîmbi Rodica, privindu-l stăruitor, cu o palpitaţie a nărilor.

― Venim mîne să luăm lucrurile noastre.

― Nu, nu! Asta-i vizită de afaceri. Mă gîndeam pe la vară.

― Mulţumesc, nu.

Îi salută cu o înclinare a capului şi porni precipitat spre automobilul lui.

― E cam mojic junele! vorbi domnul Bercale.

― Chagrin d'amour!

― "...dure toute la vie..." fredonă galant bancherul, pus la curent de cînd se căsătorise cu o fată cultă şi cu muzica "modernă".