Sufletul murise. Bucuria cuvintelor era ultima, cumpărată de la farmacie, în fiolele de morfină.

*

Livezile înflorite aveau o graţie arhaică. Vedeai ca în oglinzi întoarse spre trecut serbări la curtea Regelui Soare, din veacul al optsprezecelea.

Peruci pudrate, revărsate-n bucle lungi; jabouri de dantelă; mari evantalii cu penajuri albe, cochet desfăşurate.

Zvon de rîsete. Mişcări de menuet în legănarea moalelui vînt. Aur de soare.

Suflet uşor de april.

Automobilul lui Dănuţ se opri în sat, în faţa casei Oţălencii. Claxonul cîrîi.

Copiii lui Gheorghiţă a Marandei apărură, cu ochi mari. În urma lor se grăbi Oţăleanca.

― Sărut mîna, sărut mîna! Bine-aţi venit!

― Bună ziua, Oţăleanco, unde-i Gheorghiţă?

Oţăleanca oftă. Faţa i se întunecă.

― Slugă la jîdan.

Porniră înainte. Curtea boierească se ivi. Se făceau reparaţii, suspendate din cauza duminicei. Schele de jur împrejur, acoperămîntul de tablă, scos. Casa părea aşezată pe masa de operaţie. În faţa curţii se oprise camionul angajat de Dănuţ

pentru transportarea lucrurilor nevîndute.

Lăsară maşina la poartă. Intrară pe jos.

Îmbrăcat în haine orăşeneşti, cu musteaţa răsucită şi părul cosmeticat, Gheorghiţă le ieşi înainte, demn. Dănuţ îi întinde, cu o mînă tremurătoare, un bilet şi o listă:

"Domnul Dan Deleanu, avocat din Iaşi, are dreptul de-a intra în casa moşiei Medeleni, ridicînd obiectele specificate în alăturata listă, Carol Bercale."

Cu acest paşaport, Dănuţ şi Monica intrară pentru ultima oară în casa copilăriei lor.

*

Arătare antideluviană, imensificată de colb, camionul porni, ducînd rămăşiţele gospodăriei de la Medeleni. Dănuţ şi Monica îl urmăriră din pridvor.

Intrară în casă. Paşii sunau prea tare, şi inimile la fel ― a gol.

― Cîte ceasuri, Dănuţ?

Abia atunci, Dănuţ auzi tăcerea de doi ani a tuturor pendulelor şi ceasornicelor de la Medeleni. Se uită la ceasul lui: era patru. Trebuiau să plece şi ei. Nu mai aveau ce căuta în casa Rodicăi Bercale, printre mobilele Rodicăi Bercale.

Totuşi intrară amîndoi în foasta odaie a copilăriei lui Dănuţ, vecină cu foasta odaie a Monicăi şi Olguţei. Ferestrele erau deschise, uşile date-n lături. Mirosea a

colb, a var şi a moloz umed.

Se aşezară pe marginea patului.

Dănuţ avea în mînă o carte luată din podul cu vechituri: Robinson Crusoe. Pe întîia foaie, o iscălitură caligrafică: "Dan Deleanu, elev, clasa IV-a primară".

Monica luase o păpuşă tunsă, cu rochiţă de mătasă albă, zdrenţuită.

Amintiri atît de vechi, încît şi în suflet icoana lor era acoperită cu surul tremur al aţelor de păianjen.

Şedeau pe patul din odaia lui Kami-Mura, ca pe banca unui peron de gară, unul cu Robinson Crusoe, celălalt cu păpuşa, şi tot nu plecau.

Mărul de la fereastra odăii avea frunzuliţe verzi, şi noduri trandafirii. S-auzea murmurul livezii. Ochiuri de soare se clătinau galeş pe podele.

Dănuţ aprinse o ţigară. Începu să se plimbe prin odaie, de la uşă pînă la fereastră.

Răsunetul paşilor lui era ca o bătaie de inimă a zidurilor vechi.

De la întîia ţigară aprinse alta, apoi alta, plimbîndu-se tot mai repede. Apoi se aşeză pe marginea ferestrei, sub crengile de flori, în murmurul albinelor, cu profilul în soare.

― Alţi Medeleni...

Monica plînsese. Ridică ochii spre el. Avea lucirea umedă a lacrimilor pe obrajii ovali şi luminoşi. Subt ochii ei întristaţi, faţa lui Dănuţ apăru alta decît cea de pînă atunci, înviorată, energică, venind parcă din soare, ca o veste a livezii despre fructele viitoare.

― Vin' aici, Monica. E bine pe fereastră.

Se sui lîngă el, pe pervazul cald de soare.

...........................

În vremurile vechi, cînd năvăleau tătarii sau turcii, străbunii îşi luau avutul în care şi se retrăgeau la munte: aşa spun cronicarii. Nu-şi luau numai avutul, luau şi sufletul caselor părăsite. Năvălitorii găseau ziduri moarte. Viaţa acelor ziduri fugise în munţi.

Sufletul Medelenilor, viaţa Medelenilor, era în inima lui Dănuţ. Rodica Bercale nu cumpărase nici viaţa, nici sufletul Medelenilor.

Dănut vînduse Medelenii, prin el vor trăi.

Simţea cu fiecare bătaie a inimii cum se ridica trecutul ca o insulă scufundată

cu palatele ei. Toţi trăiau în el. Copilăria lor, tinereţa lor, casa lor, prietenii lor, căsuţa lui moş Gheorghe, Iazul Mînzului, via, livada, cîmpiile, toate, toate erau în el. Nu vînduse nimic, nu uitase nimic. Trecutul era în el, viu, proaspăt, ca un viitor.

Va scrie romanul Medelenilor, luîndu-şi astfel revanşa asupra vieţii. Olguţa va fi din nou alături de ei...

......................................

Dezmierdă capul Monicăi.

Zîmbiră trist, c-un gol între ei.

Din fundul livezii se stîrnise un vîrtej de vînt. Trecu nebuneşte printre pomii înfloriţi, revărsîndu-le florile, trecu peste capul lui Dănuţ şi al Monicăi, risipindu-le şuviţele de păr, şi se pierdu prin uşile deschise în adîncul casei, cutremurînd tăcerea, neliniştind perdelele, înfiorînd pustietatea încăperilor.

― Olguţa ..