― ...Te iubesc, şopti Olguţa.
Obrazul Olguţei se înclinase fraged pe viola prăfuită a vorbei vechi.
Şi iarăşi zîmbetul aprinse feerii de ger subt lună.
― Cînd plecăm?
Şedea în faţa Olguţei, aplecat spre ea, cu mirare şi fără mirare, ca o mare
statuie de granit, care deodată ar vedea cu ochii ei de piatră macul privit de ochii orbi pînă atunci, în zeci de primăveri.
Înlătură cu o mişcare a mînii grămezile de ani din jurul lui, şi cu un zîmbet care se resemna să fie fericit vorbi încet, cu glasul lui adînc:
― Plecăm, Olguţa.
*
Prin somn îi simţise toate mişcările, cum simte fundul mării umbra unui nour din cer, călătorind altfel decît umbra vietăţilor adîncului mut.
Alexandru Pallă se deşteptă neliniştit, ca şi cum ar fi pierdut ceva. Întoarse capul: chaise-longue- ul Olguţei era gol.
Îl privi totuşi, şi după ce ochii constatară absenţa, nu cum te uiţi la un scaun de curînd gol, ci cum măsori conturul precis al singurătăţii.
Spumoasele crengi ale lunii în declin atîrnau frînte de propriul lor belşug.
Îşi umplu pipa, o aprinse. Un căscat alungă întîiul fum înainte de-a fi intrat în piept. Privirile-i alunecară pe punte, pe mare, pe cer, pe zare.
Trase un fum mai îndesat şi-i dădu drumul cu putere, oftînd.
"S-a dus în cabină."
Niciodată gîndul lui n-o desemna pe Olguţa, nominal. Însă pronumele care-o cuprindea avea un timbru şi o inflexiune specială. Într-o carte religioasă, tipărită
negru, ar fi fost majusculă cu roş chenar, pe care un fir de busuioc şi-ar fi lăsat piperul: dar o carte pe care nimeni n-ar îndrăzni s-o deschidă, închisă între scoarţe pentru vecie.
Fetele lui... Le iubea deopotrivă, adică voia să le iubească deopotrivă... Cînd se gîndea la Monica, o vedea lumină de soare uitată de trecut într-o fereastră ogivală, vestind senin cu rîndunele ― şi zîmbea. Deasupra Monicăi se boltea cerul Florenţei. Presimţita şi fireasca vecinătate a acelui cer o făcea parcă atît de surîzător blondă ― dimpreună cu teii ― şi atît de pur înaltă, deasupra spicului bogat. Cînd se gîndea la Olguţa... prefera să fie alături şi Monica: astfel, numai emoţia lui îndrăznea să zîmbească.
De trei ani era tovarăşul lor, camaradul lor sur, într-o măsură bunicul lor.
Cuvîntul "bunic" îi inspirase statornic aversiunea pe care ţi-o dau cuvintele împăiate de literatură: lună, dor, Veneţia... Acum îl înspăimînta, mai puţin alături de Monica ― faţă de care toţi oamenii vîrstnici aveau atitudini de bunici măguliţi
― imperios, însă, alături de Olguţa.
De acum înainte...
Îl aruncase viaţa între ele, cum ar arunca vîntul o pelerină asupra unui zbor de cocori.
Dar fără miracolul tovărăşiei unui cîrd de cocori cu o pelerină, aceasta e o
sumbră bucată de postav bleg cu fald romantic şi miros de maryland. Şi atît.
Bună de pus în cuier, nu în colivie.
Se întorcea în ţară, fiindcă se întorceau fetele. Le însoţea pînă la capăt, cu toate că acum trei ani plecase hotărît să nu se mai întoarcă.
Plecarea de atunci!
Oroarea de atunci, în stare să răstoarne un munte, nu o inimă!
O muscă veninos şi gras lucioasă, înşurubîndu-se într-un hoit, e un spectacol hidos, firesc însă, care te dezgustă de moarte şi de heruvimii ei verzi.
Dar un frag rumen, fraged, aromat, mărgean de rouă, răsărind pur ca luceafărul dimineţelor biblice pe buzele unui hoit, te-ar dezgusta de fragi pe vecie. Aşa era înfiorătoarea copilărie a frumuseţii Adiei, pe sufletul ei: frag pe buzele unui hoit.
După cinci ani de căsătorie, cînd se deştepta dimineaţa cu Adia alături, o privea cu zîmbetul nou al celui care a dormit în iarbă de primăvară şi s-a trezit în zori om, între viorele şi rouă.
Anii treceau pe alături de ea, ca o armată în marş, care s-ar despica de la sine, călcînd flori tinere, şi-ar merge în vîrfuri, strivind miresme, ca să nu turbure somnul unei ciobăniţe frumoase, adormită în luncă.
El îmbătrînea, Adia rămînea tînără. Îi sacrificase pictura, adică i-o hărăzise ei.
Din 1914, de cînd se căsătorise cu ea, pînă în 1919, pînzele lui erau ferestrele unui mare palat, prin care se juca o infantă cu păr roşcat ca ruginile soarelui şi ochi verzi de răcoare vegetală; răsărind la o fereastră, la alta, cu alt neastîmpăr, alt zîmbet şi altă mirare răsturnată în visteria luminilor şi a culorilor.
Sufletul lui o iubea fără pauzele care sînt clipirea ochilor dragostii, o iubea cu ochii veşnic deschişi, ca ai apelor.
Cele mai mari iubiri au clipe, ore şi zile moarte ― au osteneli, au saţ trecător, au reculegeri în singurătate, au discontinuităţi, intermitenţe; au, într-un cuvînt, ca şi pămîntul, anotimpuri care, după exuberanţe în afară, poruncesc tăceri şi înviorări subterane. El o iubise pe Adia mereu. Miliardele de clipe ale celor cinci ani fuseseră toate iubire, adorare, uriaş policandru cu toate luminile aprinse pentru ea, pentru cele mai mărunte şi neînsemnate mişcări ale ei.
Alţi oameni cînd iubesc, nu orbesc pentru priveliştea mulţimii celorlalte femei.
O iubire pentru ei e o virtualitate împlinită, dar celelalte virtualităţi rămîn disponibile şi agere. Parfumul părului altei femei decît cea iubită, rămîne în nara lor lung palpitînd; rîsul unor buze mai tinere decît cele pe care le sărută, le dă
