uneori vigoarea, alteori nostalgia muşcăturilor umede: şi şerpuirea unei coapse, dacă nu le fulgeră sîngele în braţ, le lasă spirala unei istovitoare visări.
El o iubise total. Un fluviu duce mării toate ploile şi toate apele unui vast ţinut mărginit de munţi. Acolo sînt şipote, izvoare, şi cerul oglindit de ele, şi florile, şi brazii, şi plopii, şi stejarii, şi căprioarele care s-au adăpat, şi zig-zagul trăsnetului solitar în creier de munte, şi freamătul pădurilor, şi aripa cu zimţ a diavolului în
miez de noapte, şi inelul de argint care s-a înfiorat pe miezul pulpei de ţărancă, şi piscul zborurilor, vulturul, şi nufărul de-o clipă al pîntecului rîndunelei, şi tăcerea zăpezilor, şi parfumul toamnei. Un fluviu aduce mării care e o adîncă oglindă a constelaţiilor, tot misterul lumii topit în oglinzile lui curgătoare.
Astfel o iubise: cu toată simplicitatea sufletului şi cu întreg fastul talentului.
Natural, dorinţele şi capriciile cele mai absurde ale Adiei erau primite nu de voinţa lui, ci de dragostea lui, cu porţi împărăteşti deschise pentru ea.
Astfel, în timpul războiului, cînd hotarele pribegiilor frumoase îi erau închise, cumpărase casă mare la Iaşi, unde nopţi de-a rîndul ofiţerii aliaţi, mai ales medicii armatelor aliate, cunoscuseră ospitalitatea unui boier moldovean trăit la Paris, biblioteca unui român poliglot şi artist, şi candoarea unui mare pictor ale cărui coarne aveau dimensiunile şi paleta unui curcubeu interaliat.
În timpul zilei, Adia era soră de caritate întru Cythera şi Lesbos, dimpreună cu nedespărţita sa cumnată Ioana Pallă. El se închidea în atelierul de pictură cu pipa, trudind şi chinuind culorile cum Dumnezeu le-a chinuit înainte de a face lumile.
Verzi erau ochii Adiei; el pribegea cu soarele în braţe prin luncile, crîngurile şi codrii verdelui, ca să găsească ochii Adiei.
Roşii erau buzele Adiei: inima lui era rană în piersici şi însîngerare în rodii ca să le presimtă.
Roz era chipul Adiei şi trupul cu obrajii sînilor: sufletul lui era nisip printre scoici şi vînt printre caişi ca să-l atingă.
El trăia în atelierul de pictură cu Adia, ca livezile cufundate în meditaţia primăverei. Cu Adia rareori era singur. Se întorcea de la spital seara tîrziu, împreună cu Ioana Pallă, purtînd pe frunte crucea sanitară, însoţite de un alai întreg de uniforme albastre, verzui etc... Mesele aveau înbelşugare şi cadenţă de chef deghizat în banchet.
După masă oaspeţii dansau cu cele două amfitrioane.
El privea zîmbind, nu cum priveşte un bărbat îndrăgostit pe femeia lui frămîntată de alţii, ci cum priveşte un părinte îndrăgostit pe fetiţa lui zburdînd printre păpuşi şi jucării.
Se culcau foarte tîrziu. Adia adormea cu o spontaneitate copilărească, răsturnînd pe pernă părul şi obrajii la care paleta şi penelul rîvniseră. O privea la lumina mică a lămpii de noapte, îi auzea respiraţia care-i punea un abur pe inimă, îi privea mişcările somnului înmugurind încă, o creangă înflorită ― şi era fericit.
Între timp, scandalul luase proporţii de monument public. Spitalul la care lucrau Adia şi Ioana Pallă, adăpostea mulţi soldaţi. Foştii ţărani. Întorşi de pe front mutilaţi, aduceau o resemnare încruntată pe masa de operaţie, şi-n noua viaţă, pe lîngă picioarele sau braţele de lemn, acea mirare a sutelor de mii, în faţa căreia reformele sociale trebuiau să răsară nu ca un act de generozitate, ci ca un act de prudenţă. Aceşti ţărani din moşi strămoşi cunoscuseră desfrîul turcilor, al
fanarioţilor şi al boierilor corciţi sau băştinaşi ― şi-l socotiseră ca un drept boieresc. Dar acum de cînd mîna lor mînuise prea multă vreme puşca şi sabia ca să
nu uite toată resemnarea coarnelor de plug din urma coarnelor de bou ― nu mai puteau accepta ceea ce pînă atunci nici nu cutezaseră să judece. Verdictul invalizilor vîrstnici fusese drastic: izgonirea celor două infirmiere care confundau crucea roşie cu felinarul roş. Aceasta, după ce răniţii mai tineri priviseră săptămîni de-a rîndul, de pe ferestruica unui closet al etajului de sus, cum într-o odăiţă albă
cu sofa, dosită tuturor privirilor şi ferestrelor, "două muieri scîrnăveau pămîntul lui Dumnezeu". Într-o zi ferestruica closetului care făcea victorioasă concurenţă
vorbelor şi gravurilor obscene de pe ziduri, se purificase. Spartă cu cîrjele şi braţele valide, uşa se prăvălise. Adina şi Ioana Pallă, goale, cu blănile pe ele şi desculţe în pantofi neîncheiaţi, trecuseră prin "huideo"-ul unor oameni prea scîrbiţi ca să-şi spurce cîrjele lovind ceea ce se loveşte cu scuipatul numai.
Scena făcuse înconjurul întregii societăţi ieşene înainte ca să ajungă la urechile lui Alexandru Pallă, abia atunci cînd devenise amintire picantă din vremea războiului. Lovise pe cel care-l informase, somat să explice o glumă echivocă. Nu credea. Nu putea crede. Intrase totuşi neanunţat, pe furiş, în casa fratelui său, unde Adina îşi petrecea după-amiezele, şi văzuse tabloul familiar ferestruicii closetului de la spital. În acea clipă nu-l îngrozise atît palpitarea nudă a celor două femei, cît zîmbetul candid de copil deşteptat din somn cu care Adia-l privise prin fagurii revărsaţi ai părului.
Frag răsărit pe buzele unui hoit.
Soluţia divorţului îi apăruse atunci în toată trivialitatea ei. Să pui în vitrină
viaţa nupţială! Nu.
Părăsise tot. Nu luase nimic din casa în care ruşinea şi scîrba urlau a pustiu.
Însărcinase pe prietenul său de club, avocatul Iorgu Deleanu, să-i administreze averea înjumătăţindu-i venitul între el şi femeia care-i purta numele. Numai formalităţile paşaportului îl mai reţineau. Pleca la Paris, în oraşul tinereţii.
Acceptase cu distrată indiferenţă la început, apoi cu surdă enervare, apoi cu lehamete resemnată, rugămintea domnului Deleanu, de a fi însoţitorul Monicăi şi Olguţei, care plecau în Franţa pentru studii. În schimb, nu cedase de loc stăruinţelor de-a renunţa la itinerarul pe apă, alegînd trenul în locul vaporului. Şi Olguţa prefera vaporul, aşa că plecaseră pe mare, fără ştirea doamnei Deleanu, cu consimţimîntul smuls domnului Deleanu şi complicitatea lui.
Acum trei ani... Aceeaşi noapte rece subt stele, ca un dar de înălţimi al munţilor, coborît pe mare. Aceeaşi punte goală. Aceleaşi chaises-longues- uri părăsite pe rînd. Acelaşi Alexandru Pallă, învăluit în amplă pelerină, cu pipa, cu barba sură, părul alb ondulat, aceeaşi faţă palidă cu trăsături de o înaltă frumuseţi, dar scurmată, devastată. Schimbase cu fetele încredinţate lui formulele de strictă
politeţă, şi atît. Monica se retrăsese îndată după masă în cabină, Olguţa se instalase
pe punte într-un chaise-longue.
Plecaseră unul cîte unul, toţi admiratorii nopţilor, afară de Olguţa. Alexandru Pallă aşteptă mult, şi din ce în ce mai ostil, plecarea ei. Îl sîcîia şi tăcerea, pe care o presupunea febrilă, guralivă, şi futilă, a tinerei lui tovarăşe. Şi pe deasupra, tinereţea femeiască nu-i mai părea ca o răcoare înviorătoare pentru ochi şi suflet, ci ca o pîndă veninoasă.
Olguţa nu pleca. El n-o privea. Avea impresia că se îndărătniceşte lîngă el, lîngă celebritatea lui, aşteptînd exclamaţia, vorba, conversaţia: dezvelirea mo-numentului ilustru.
Olguţa nu pleca. El fuma pipă după pipă. De la o vreme o uitase. Suferea atît de mult că uneori îi venea să ofteze şi să geamă ca ţăranii, cînd bolesc pe prispă.
Miliardele de clipe în care ardea o iubire de cinci ani fumegau înecăcios ca lumînările de său stinse. Îngreţoşarea era vastă şi profundă, ca acele crăpături care despart continente, dar o iubea încă pe Adina. O iubea, fiindcă simţea nevoia de a o lovi cu pumnii: impulsiune care tot spre trupul ei îl mîna.
Dacă marea, în loc să fie cuprins de apă sărată ar fi groapă de putrefacţii, fluviul tot acolo s-ar vărsa. Dar Alexandru Pallă era ora, nu fluviu, şi sufletul său alungat de aceeaşi mişcare prin acelaşi vad se încreţea de scîrbă în preajma trupului nopţi de-a rîndul vegheat şi adorat, zile de-a rîndul cîntat şi împodobit.
Cum? Tot nu plecase? Întîlnise profilul Olguţei proiectat pe stele, cu ochii deschişi. Tînăra lui tovarăşă, nici nu dormea, nici nu vorbea, nici nu-l iscodea.
O privise de cîteva ori de-a lungul nopţii îngheţate, regăsind-o cufundată în acelaşi gest spre stele.
Zorii, răsăritul soarelui. Nu exclamase nimic. Nu-i notificase priveliştea. În argint de dimineaţă, profilul tovarăşei lui era sever şi închis în semnificaţia lui, ca o literă chinezească de tuş.
― Bună dimineaţa, aţi dormit bine, domnişoară?
― Mulţumesc. Am dormit bine.
Plecase. De ce minţise tovarăşa lui tînără, care o noapte întreagă veghease cu ochii deschişi? Iubire? La vîrsta ei iubirile au insomnii cu scurt circuit. Durere? La vîrsta ei durerile plîng şi adorm în culcuş comod, nu pe scaune, fie ele şi chaises-longues-uri.
