Atunci?
Cîteva nopţi, tăcerea lui Alexandru Pallă se mirase alături de tăcerea Olguţei.
Apoi o stimase. Tăcerea unei fete frumoase şi tinere, care nu dormea, alături de veghea unui bărbat, e o perlă neagră mai preţioasă decît lumina, fumul şi sclipirea celor albe.
Astfel descoperise Alexandru Pallă tăcerea Olguţei, înainte de a o descoperi pe Olguţa. Se mirase din nou. Taciturna lui tovarăşă de nesomn, nu era nici timidă, nici tăcută. Vorbele spuse de ea aveau îndoitul aspect al chipului ei: hotărîte şi
agere, ca trăsăturile şi ochii, copilăros vesele, ca plinul obrajilor. Cu aceeaşi siguranţă vorbea, glumea, tăcea şi se mişca. Nu căuta nici să placă, nici să se impuie celorlalţi. În atmosfera de înfrăţire specială călătoriilor pe vapor, cu fizionomia ei unanimă, datorită unor cauze identice acţionînd asupra unei grupări omologate de identitatea decorului în care se mişca, Olguţa trăia izolat, fără să fie ursuză, singură, fără să fie retrasă. Spre deosebire de ceilalţi, care erau veseli, visători sau preocupaţi numai cînd şi fiindcă şi ceilalţi oameni erau la fel, cum ai îmbrăca smochingul, fracul sau sacoul ― după cum te duci la un ceai, la un banchet sau pe stradă ― Olguţa avea tăceri, veselii şi umbre ale ei, numai ale ei, de propriile-i legi ordonate, distincte de-ale celorlalţi, dar intense ca ale tuturora la un loc.
Uneori toamna are nevoie de o pădure întreagă ca să-şi desfăşure şalul persan cu arabesc de crengi, colorit de frunze, căderi de franjuri. Dar sînt copaci solitari, cedrii de pildă, pe al căror trunchi nu cresc coroanele de crengi ale copacilor în turmă, ci păduri. Umbra lor e un cer aşternut la picioare. Toamna e toamna lor, păunul de aur hrănit, crescut şi desfăcut în palma imensităţii lor. Prin crengile lor, nici luna, nici soarele nu trec ― popas fugar pe o banca ― ci călătoresc.
Sufletul lui Alexandru Pallă cunoştea îmbelşugarea acestor singurătăţi, tumultul acestor tăceri. Înainte de a cunoaşte sufletul Olguţei, îi bănuise dimensiunile.
Fetele tinere cînd nu glumesc, au deseori cochetăria să-şi valorifice puerilitatea buzelor cărnoase şi candoarea ochilor limpezi, vorbind lucruri serioase. Nici haina de doliu, din acest punct de vedere, nu le displace: frăgezeşte tenul şi întinereşte tinereţea mai bine decît fardul.
Şi femeile bătrîne au uneori predilecţie verbală pentru lucrurile serioase, îndeobşte rezervate bărbaţilor. E lugubru. Atunci seriozitatea nu mai e un aspect dur, unghiular al vieţii, ci o pulbere înecăcioasă a morţii.
Olguţa nu vorbea niciodată lucruri serioase. Le ocolea poate. Dar seriozitatea era subt vorbele şi glumele ei, ca pămîntul subt pasul copiilor şi oamenilor mari deopotrivă.
Existenţa statornică a acestei seriozităţi ― din care se desprindeau toate mişcările ei, vorbe mici, fapte mici, gesturi zilnice, îi purifica vioiciunea de acea futilitate gazoasă, apreciată uneori ca un atribut exuberant al feminităţii, care dă
valută-fleac şi greutatea-fulg comportării femeilor în genere. De aceea, alături de ea un bărbat putea să rămîie bărbat, fără instantaneul "tuns, ras şi frezat", după care bărbatul ridică ochii spre femeie ca spre o oglindă menită să-l satisfacă. Cuvîntul
"camaraderie" suna cinstit şi plin alături de Olguţa.
Debarcînd la Marsilia, Olguţa îi spunea lui Alexandru Pallă: "Paşa"; Alexandru Pallă îi spunea tovarăşei lui "Olguţa". Nici Olguţa nu se înălţa, nici Alexandru Pallă nu se cobora.
Cînd doi oameni s-au cunoscut, în faţa morţii de pildă, se cunosc perfect. Dar rareori oamenii au prilejul să se cunoască aşa de bine. Unii oameni însă, foarte loaiali, despuiaţi complect de cabotinism, se pot cunoaşte foarte bine în condiţii de o banală normalitate. Mai tîrziu, se vor sătura poate unul de altul, dar decepţii nu pot avea niciodată.
Alexandru Pallă se împrietenise în aşa chip cu Olguţa, şi în aşa măsură preţuia prietenia Monicăi ― cînd de lampă intimă, cînd de candelă subt icoane, cînd de fereastră spre lanuri de grîu ― încît devenise, în tot timpul şederei la Paris, oaspete familiar mesei de seară, în apartamentul din Rue de l'Observatoire. El locuia în ostrovul Senei, numit La Cité în preajma Catedralei Notre Dame. Acolo avea şi atelierul cu pînze înnourate de cenuşiu şi alb. O dată cu Adia aruncase şi paleta culorilor ei. O regăsise însă, şi-o reluase.
Prietenele lui, Olguţa şi Monica lucrau: Monica la Sorbona şi la Bibliothèque Nationale, Olguţa, la profesorul ei de pian şi acasă. Atmosfera de muncă tînără a casei lor dăduse lui Alexandru Pallă voinţa de-a ridica sceptrul culorilor, aruncat.
Paleta de la Iaşi arzătoare şi fragedă de tinereţea culorilor tari Îmbătrînise ca un om: pălise, surîse, albise, în împaienjeniri de zîmbet stins.
Mult alb, dar pierise soarele, şi stinse erau stelele pentru acel alb, şi doar o lună
subterană ca ocnele de sare îl cărunţea cu veacurile ei.
Şi cheiurile Senei pe care le picta erau amare şi pustii, ca sufletul celui care-şi aşternea singurătatea chinuită pe pînze, izgonind-o treptat din el, creată.
Zilele treceau. Artistul copleşea încet cu încetul pe omul de pînă atunci, încorporînd în actul creator toate experienţele care devastaseră sufletul şi trupul omului. Alexandru Pallă se echilibra în noua viaţă. Adia, mistuită în alburi de scrum, de fum şi de cenuşă, nu mai era o amintire tragică, ci profundul ferment al unei noi configuraţii picturale. Pe cheiurile Senei îmbătrînise o dragoste; apele Senei pro-hodeau un trecut.
Spre seară, pe la şapte, Alexandru Pallă privea ceasornicul, cu ochi de lucrător pentru care seara e o răsplată, o vacanţă. De la el pînă la apartamentul fetelor erau vreo doi alegri kilometri parizieni, împestriţaţi de tinereţă universitară pînă la Jardin du Luxembourg, de unde Boulevard-ul Saint-Michel, oprit o clipă, bătrîneşte, în dreptul grădinii pline de copii şi de baloane colorate, pleca pacificat, se întîlnea cu amintirile de vals din faţa Balului Bulier şi, întinerit, se bifurca împrejmuind grădina Observatorului, ca un buchet cuprins în braţe, în faţa căreia Alexandru Pallă, pieton greoi, se oprea să răsufle.
― Vos nièces sont à la maison8, îl anunţa inutil, cu o regularitate cronometrică, conseioza imobilului, un fel de chioşc de ziare devenit femeie, cu obraji puponi, 8 1
Nepoatele dumneavoastră sînt acasă (fr.).
sprîncene şi mustăcioară de pîslă şi glas de tenor sopranizat în gramofon.
Urca scările pe care coborau gamele pianului de sus, suna, şi intra. Gamele încetau. Monica venea, blondă, cu tîmplele zburlite şi mînile studioase pătate de cerneală; Olguţa, brună, scuturîndu-şi pletele pînă atunci aplecate pe game. În clipa aceea, toţi trei intrau "în recreaţie" ca şcolarii. La Paris, Alexandru Pallă înlocuia pe domnul Deleanu. Ca şi el sosea cu surprize: uneori stridii proaspete, alteori brînzeturi picante, faimosul saucisson de Lyon, o langustă, un pâté, sau baclavale, cataif, bunătăţi cu gust de-acasă, exotic la Paris, fabricate numai într-o cofetărie din Boulevard Saint-Michel la întretăierea cu Rue des Écoles, în drumul lui Alexandru Pallă.
Acolo, în sofrageria solidului apartament de burghez francez, Alexandru Pallă
cunoscuse un aspect întinerit al vieţii de familie, al vieţii de la Medeleni. Căci Olguţa, cînd se înveselea, era şi copilăria Olguţei, dar şi domnul Deleanu, iar Monica, rămînînd Monica, era şi doamna Deleanu. Ea conducea redusa gospodărie, urmînd dogmele de acasă, dar cu graţia tinereţii ei blinde. Monica făcea menu-ul , dezorganizat de surprizele, previzibile de altfel, ale lui Alexandru Pallă. Tot ea, aşezată în capul mesei, servea, veghind cu gravitate ca Olguţa să mănînce, dojenind-o la nevoie, ceea ce stabilea de îndată între ele raporturile dintre Olguţa şi doamna Deleanu.
Olguţa întinerea sclipitor în acele clipe, iar Monica se maturiza în felul fetiţelor îmbrăcate cu rochii de femeie. Tot Monica prepara, în ibric adus de acasă, cafeaua turcească: raritate la Paris. Cafeaua era destinată lui Paşa, dar Olguţa nu accepta acest privilegiu, după cum nici Monica nu accepta ca Olguţa să-şi strice somnul bînd cafea. Ceea ce însemna o acceptare, după luptă, din partea Monicăi. Luau masa într-o atmosferă de cordialitate neumbrită.
La aceste mese participau uneori, prin vorba Olguţei, cei de acasă. Olguţa reconstituia c-un vîrf de zîmbet, scenete de la Iaşi şi Medeleni. Printr-un tacit acord, războiul era eliminat din discuţie, de toţi trei. Războiul aparţinea tăcerilor izolate: vorbele îl ocoleau, ca să poată respira şi zîmbi. După masă, Monica îşi relua lucrul în odaia ei, Olguţa cînta, Paşa fuma.
Uneori plecau împreună la concerte, la operă sau la teatru, ca trei buni camarazi; apoi supau împreună.
Duminica, Paşa prezida un dejun de fete: prietene de ale Olguţei şi Monicăi.
Unele frumoase, altele sluticele, dar toate tinere, toate gătite şi copilăroase în veselie, fiindcă era duminică după o săptămînă de intensă muncă. Intimidate la început de maiestatea frumuseţii lui Alexandru Pallă ― mitropolit într-un pensionat de fete ― şi de celebritatea lui ― de mult pariziană ― se familiarizaseră
cu el ca hulubii Veneţiei cu statuile glorioase. Mîncau lucruri bune, preferau dulciurile ― de care se îngrijea mai ales Paşa ― fumau cu o ignoranţă încîntătoare ţigarete obligatorii fiindcă băuseră cafea turcească, susţineau controverse literare în
complicarea cărora Olguţa excela drăceşte, beau şi cîte un deget de curaçao sau o
"fină" cu proporţii de degetar, avînd convingerea că au făcut o adevărată orgie, rîdeau fiindcă se credeau ameţite ― în realitate erau numai îmbujorate ― dansau, privind cu impertinenţă de şcolăriţă care joacă pe catedră cînd profesoara e în fundul clasei portretul domnului decorat şi demodat: bunicul proprietarului apartamentului mobilat, dansau, dansau, şi plecau tropăind ostentativ pe scări, gata să cînte Marseillesa şi să dărîme Bastilia; lăsînd în urma lor o dezordine atît de irezistibilă încît Monica, în loc să se încrunte ca doamna Deleanu, rîdea ca Monica şi ca Olguţa, privindu-l pe Paşa, care, furat şi el de revoluţie, scutura scrumul pipei pe covorul proprietarului.
Din ce în ce, Paşa participa mai adînc şi mai amănunţit la viaţa lor. Teza de doctorat a Monicăi, Baladele lui François Villon, crescuse subt ochii lui, foaie cu foaie, capitol cu capitol. Subiectul tezei era datorit într-o măsură Olguţei. Ea i-l sugerase. Vagabondul slut, poltron, uscăţiv şi nemernic, care-şi ducea sufletul printre tîlhari, beţivi şi dezmăţaţi, ca o desagă de heruvimi, intrase demult în sufletul Olguţei prin glasul lui Vania, celălalt vagabond, dispărut, ca şi Villon, în fluviul pribegiilor, nu în căminul mormîntului. Paşa, la fel cu profesorul Monicăi, se îndoise ca Monica va putea duce la bun sfîrşit o lucrare care în afară de cunoştinţe istorice şi lingvistice, cerea o adîncă experienţă a vieţii, a unei vieţi care nu accepta raftul bibliotecii, ci numai arşiţa sau viscolul drumului şi popasul crîşmei. Dar acea viaţă rebelă literaturii există totuşi în baladele vagabondului.
Exploda în ritmul biografic al baladelor; cetindu-l pe Villon trăiai viaţa lui Villon.
Aşa că experienţa necesară priceperii lui nu era nevoie numaidecît să fie prealabilă
