Pe albastrul cu afunduri verzi, un sul de spumă rîde alb. Fffff... E lenea moale a mării. E spuma plină ca o guşă de hulub. E zborul onctuos, ca al buhnelor albe în lumină de lună.
Ffffff... Se desprind fulgi de pe aripa uriaşă a pămîntului.
Ş. Fierbe spuma în clocote mari, şuierînd. Şşşş. E ca o gară din care toate locomotivele lumii, în aburi şi în fum, ar porni, clătinînd temeliile pămîntului, cu uraganul lor de fier înspumat.
V. Ochii se închid ca să nu vadă. E gura de leu a pămîntului, cu colţii împlîntaţi în urlet. E vîjîitul vînturilor sfărîmat în colţii altei imensităţi. Pe nici o coardă n-a cîntat.
Dar uneori marea tace. Lîngă ea urechea e ca lîngă un zid de care trupul e lipit.
Atunci, de pe ţărmuri se aud numai glasurile pămîntului venind pe mare. Stai pe malul mării şi auzi greierii ca în livadă. Eşti lîngă undă, şi-ţi auzi inima cu urechea pe ea. E straniu ca şi cum marea ar fi devenit spaţiul împovărat dintre gîndurile tale. Şi-n locul mării apăsate, oftezi, uşurînd-o.
*
De mult nu mai exista pentru ureche. Plecase. Tăcea ca o bancă de curînd goală, dar o bancă de pe care zece munţi s-ar fi ridicat, lăsînd mirarea absenţei lor formidabile.
Lin, ca în lunecare unsă de arcuşuri, lumina se ivi pe zare.
Şi marea, dispărută din urechi, începu să existe pentru ochi atît de suav încît îţi venea să o respiri ca pe o floare atunci deschisă. Fără cută, abia înălbăstrită, avea petala de înserare a stînjeneilor viorii, pe care o clipă de soare îi decolorează.
Lumina zorilor înlocuia lumina lunii, înclinînd palori. Mîni delicate în văzduh şi imensităţi sfiite în faţa lor.
Ţinînd ochii închişi, numai cu plămînii ştiai că se luminează. Şi totuşi apusul lunii prin lumina zorilor, şi ochii pur încercănaţi ai mării fără val, lăsau o sfîşietoare tristeţă.
Simţeai că tîmplele în jurul cărora ar fi lucit această aureolă s-ar fi înclinat ca tîmplele crucificatului.
Zîmbise prea mult. Era luminos ostenită. În faţa ei veghea Vania ca un foc
aprins pentru ea; de jur împrejur, popasul istovit al rîndunelelor. I se închideau genele şi în tremurul lor vedea lumina alergînd desculţă pe ample trepte albe, ochii verzi ai lui Vania şi capul rotund al rîndunelelor. Cînd deschidea genele îi surîdea lui Vania ca prin somn, răcorindu-şi fruntea cu o clătinare a capului.
Ştia că e fericită, ştia că e ostenită. Somnul şi Vania ― două feţe profund îmbinîndu-şi oglindirea, cu umbre şi lumini, în sufletul ei. Îi era ruşine să-i spuie lui Vania: "Mi-e somn" ― şi-i era atît de somn! De mult şedea încremenită pe pledul lui Vania, rezămîndu-se de mormanul de parîme ― acum turelă de rîndunele ― învelită cu paltonul lui Vania peste al ei. Uitase de trup. Era numai un obraz cuprins în plete şi doi ochi care clipeau. Vorbise şi glumise mult, şi se simţise adunată şi adăpostită în tăcerea lui ca un joc de ape într-un bazin de piatră.
"Îi lipseşte un nasture şi am să i-l cos."
― Îţi lipseşte un nasture ş-am să ţi-l cos, repetară buzele hotărîrea gîndului.
Somnul o făcea să vorbească, aşa cum rîzi în ger. Căuta sunetul vorbelor, ca să
nu adoarmă de-a binelea.
Şi-ar fi culcat obrazul pe pieptul lui Vania, acolo unde-i lipsea nasturul, ca să
închidă ochii fără să-i mărturisească somnul care-o cuprindea moale, dens, ca blăni de lutră ― dar era prizonieră în paltoane.
― Ţi-e somn, Olguţa.
Tresări clipind ca la auzul bubuitului în munte. Îl măsură cu ochii mari, îl revăzu. Rîsul îi acoperi din nou faţa cu somn, aplecîndu-i genele.
― Nu.
Şi adormi.
Vania o privea, alături de ea, aşa cum stă nisipul la marginea mării, umbrit şi luminat pe rînd de capriciul undelor. De cîte ori capul Olguţei se înclina pe-o parte, cu pleoapele grele ca somnul fluturelui pe tulpină subţire, îi venea să întindă
palmele lui mari, şi nu îndrăznea, c-o bătaie de inimă. Era atît de treaz în cadenţa adîncă a inimii, încît tot ce se întîmpla în faţa şi în jurul lui, devenea straniu şi prea gingaş, ca apropierea zorilor după nesomn. În faţa capului cu plete negre şi obraji rotunzi, care tresărea, clipea sperios şi nu zbura ― la fel cu toate rîndunelele ― era ca un cioplitor, trăit numai în cariere de piatră, mînuitor de daltă şi ciocan, deprins s-audă sunetul tare al fierului intrînd în stei, deprins să ridice puterea grea a blocului colţuros, care deodată ar vedea, cu dalta împlîntată şi ciocanul ridicat, acolo unde erau stane, mărunt norod uşor de zburătoare.
Chiar adormit, semăna atît de mult cu rîndunelele capul fără trup al Oguţei, înclinat în aripele lucioase ale pletelor, împrejmuit de zborul oprit al rîndunelelor, că nu îndrăznea să-i adăpostească somnul în mînile lui, cum nu îndrăzneşti să-ţi apropii mîna de trupul rîndunelei care stă pe zborul ei ca o stea în cer, imens depărtată deşi clară ochiului.
Trecuse noaptea, şi zorii luminau minunea adusă de noapte, curînd; curînd
trebuiau să se deştepte oamenii. Ochii lor aveau să întîlnească, în decorul familiar privirii, capul înclinat printre rîndunele. Îi venea să alunge rîndunelele ca să le cruţe de privirea oamenilor ― şi-i era milă de istovirea lor. Îi venea să deştepte capul adormit ― şi nu se îndura să se despartă de el.
Într-un pustiu, el singur, ca să cruţe odihna rîndunelelor şi somnul capului împrejmuit de aripi brune, ar fi dus vaporul în braţe, fără gemăt, cu faţa sleită, năduşită şi arsă, dar cu un zîmbet fericit.
De ce nu era în pustiu cu povara de aripi în braţe?
Era printre oameni. Aveau să se deştepte din somnul care-l izola de ei, aveau să
privească, să zîmbească, aşa cum zîmbesc oamenii cînd văd alături de un bărbat chiar un cap de rîndunică adormită.
Mînia nu-i strîngea pumnii; îi micşora numai ochii, înţepător.
Soarele era subt orizont, ca o bătaie de inimă subt platoşă.
― Olguţa...
Şoptise, încovoiat cu mii de crengi asupra ei. Rîndunelele soprane vorbeau mai tare decît glasul gros. Poate rîdeau în aerul fraged, cum rîd subt streşini.
― Olguţa...
