Şi harabalele se prăvălesc la vale ca butoaiele deşarte, rostogolindu-se dogit, sărind la hopuri în epileptica destrăbălare a ciolanelor de lemn, una după alta ca mătăniile şi ca sudălmile, împroşcînd vrăbiile uliţelor, viscolind colburile, răsturnînd pietroaiele, evocînd carul sfîntului Ilie beat în dezmăţata lor fugă, chiuind, ţipînd, urlînd, cu ritm de jaz şi de orgie, cu gest de talgere şi darabane.
Gata?
Gata.
Harabalele au intrat în ograda primăriei pentru lung popas.
Iaşul reintră cardiac în somnolenţa-i de basm; idealurile albăstresc pe zări surîsuri de liliac şi stînjenei; colbul cade din nou pe uliţele sale; tăcerea se coace în soare ca pînea în cuptor, aşteptînd noaptea care o va deschide viorie cu roza petunie a lunii.
Mult va mai ţine coşmarul harabalelor municipale? se întreabă ieşenii somnului etern. Desigur că nu. "Oraşul e sărac, şi cu sau fără harabale, trăieşte în murdăria sa ca Veneţia între lagune şi ca volumul în anticărie. Într-o zi, gloabele primăriei vor deceda. După război şi gloabele s-au scumpit,.. aşa că Iaşul va scăpa de gloabe.
Harabalele vor rămînea anatomic în grajdurile din dealul Sărăriei. Atunci abia, capitala Moldovei va avea liniştea caselor bătrîneşti, unde servitorii fac grijitura de dimineaţă în vîrful picioarelor desculţe, sau n-o fac de loc, ca să nu tulbure liniştea boierilor.
Ş-atunci în sfîrşit, Iaşul va avea tăcerea de hrisov îngălbenit, uscat şi prăfuit, deschis pe pupitrul dealurilor, cu un fragment de istorie ― subt privirea albastră a cerului.
*
Foasta odaie a Monicăi, numai cu mobile vechi de la bunica ei. Oglinda, ovală
şi uşor brumată, ca lumina toamnei cînd încep funigeii. Masa de scris, rotundă, acoperită cu un şal pios cîrpit; masă pe care vezi coada de păun multicolor a unei pasienţe, ochelarii cu antene lungi şi curbe, şi chiar o pisică în care somnul are
sfîrîit de samovar în odaia de alături.
Dar în foasta odaie a Monicăi locuia Dănuţ. Viaţa odăii se concentra aplecată
asupra mesei. Miros de tutun fumat, şi fum de tutun în lentă erupţie. Cenuşii arabescuri, lungi temenele de cadîne în voaluri străvezii, perdeluţe răsucite, aţe de păianjeni, poteci aeriene... Pe masă, două scrumelniţe, adevărate panoplii tabagice; creioane, un cuţitaş, cărţi, caiete, o batistă şi o lampă cu picior elastic şi glugă de metal, din care lumina îşi apleacă obrazul palid de călugăriţă pe caiet, pe carte, sau pe creionul ridicat în aer interogativ, ca o cumpănă de fîntînă la răspîntii.
Faţa lui Dănuţ, chiar dacă nu-l cunoşti, ai mai văzut-o. Unde? Cînd?... Ciudat, gîndul care vrea să-şi aducă aminte în loc să caute printre oameni tineri fuge în trecut, mai în trecut, la o parte de oameni, printre tăceri, printre ziduri vechi... şi a găsit. E chipul pe care-l întîlneşti în unele case bătrîneşti, într-un portret cu ramă de lemn negru sau de catifea roasă. E chipul tinereţii imberbe, cu păr buclat şi faţa îndulcită de un zîmbet sau o lumină de toamnă, a unui strămoş care a murit tînăr, sau a rămas tînăr într-un portret atîrnat pe zidul unei odăi cu amintiri, ori trimis într-un pod cu vechituri. Tinereţea lui e mai blîndă decît a strănepoţilor, fiindcă e în trecut, şi e mai delicată, fiindcă zîmbeşte brumat într-un portret îngălbenit, cu ramă veche.
Cu aceste capete ale tinereţii străbunilor anonimi semăna blîndeţa obrazului lui Dănuţ, în bucla castanie a părului rostogolit pe spate. Şi tenul lui avea paloarea uşor smolită a vechilor portrete. Şi surîsul lui ― de altfel, obrazul purta îndulcirea ovală a unui veşnic surîs somnolent ― nu părea de loc contimporan al epocii de energie care-a transformat pacea într-o tensiune de război neîndurat între conaţionali. Surîs anacronic, trimis acestui obraz de o epocă în care foşneau mătăsurile valsului, luminate de candelabre, purtate de berline şi căleşti. Acest veşnic surîs cu ochi castanii şi obraz copilăresc prin curbe, grav prin frunte, făcea pe Dănuţ să pară
unora timid, altora ironic, altora distant, altora visător, altora adormit, altora prostuţ. Acest surîs, însă, aducea ritmul altei epoci, mai blînde, mai leneşe, mai reculese şi poate mai armonioase. Tinereţea lui Dănuţ se înapoiase cu acest surîs din războiul tunului şi al tranşeelor. Alţii veniseră vociferînd, alţii cu pumnii strînşi, alţii cu pieptul plin de decoraţii ― funcţionari ai gloriei ― alţii, reformatori sau profeţi, alţii cinici, cu apetit de viaţă festivă. El venise fără decoraţii şi fără
glorie, cu acest surîs care la început părea timorat ca al copiilor crescuţi de oameni bătrîni, cînd intră în societate. Demobilizat din armată, se demobilizase din epocă.
Din pricina aceasta numai, acceptase, supunîndu-se rugăminţii cu ochi umezi, păr alb şi vorbe puţine, a mamei lui, să rămîie la Iaşi cu ea, fără de Monica şi Olguţa.
Era ostenit. Profund ostenit. Parisul nu-l mai atrăgea ca odinioară. Ar fi plecat şi el acolo , numai ca să nu se despartă de Monica. Altminteri, viaţa exterioară în formele ei cele mai încîntătoare şi fastuoase - şi Parisul pentru orice tînăr e sinteza tuturor seducţiunilor contradictorii ― nu-l mai chema. Dorea izolarea. Iaşul, oraşul
lepădat de viaţă în istorie, i-o oferea ca un azil de bătrîni. Fetele plecaseră fără de el, cu toate eforturile lui Herr Direktor de a-l trimite şi pe Dănuţ. Numai Monica ştia că Dănuţ, rămînînd la Iaşi, cînd ele şi aproape toţi camarazii lui plecau în străinătate, nu făcea decît un singur sacrificiu: acela de-a se despărţi de ea. De aceea, Monica îi scria zilnic. Fiecare foaie nouă a calendarului aducea o altă
scrisoare. Într-un saltar avea manuscrisul, ordonat scos din plicuri, al celor trei ani de viaţă pariziană ai Monicăi. De altfel, de trei ani trăia mai cu seamă printre manuscrise. În oraşul Iaşi, unde numele Deleanu avea o notorietate obştească ― de la chelneri şi birjari, pînă la cei mai mizantropi pensionari ― Dan Deleanu era aproape un necunoscut prin pronume. El nu exista social.
― Aa! Sînteţi fiul lui Conu Iorgu!
Acest refren i-l repetau, cu mici variante, toţi cei pe care se întîmpla să-i cunoască.
În India, izbucnitoare de lavă vegetală, oraşele trăiesc atîta vreme cît energia lor umană e mai puternică decît a pămîntului fecund pe care îşi înalţă armoniile de piatra şi de marmură. Fiecare oraş e monumentul unei victorii asupra solului, al cărui belşug e virulent ca ura. Dar braţul omului zidar al clădirii care-l va adăposti şi împodobi, trebuie să vegheze ca al pilotului pornit pe mare cu corabia, căci în pămîntul biruit, cu încordări de rădăcini adînci, pîndeşte furtuna vegetală, gata să-şi arunce valul de frunze, înecînd fapta omului temerar.
Astfel, oraşele din India trăiesc atîta vreme numai cît întemeietorul lor, omul, ştie să fie şi oşteanul lor.
Dar ce frumoasă le e moartea, atunci cînd omul luptelor se pierde-n vis prea lung. Fanfarele pădurilor cîntă înalt agonia vieţii omeneşti. Lespezile netede, pe care fruntea făpturii drepte şi-a prosternat gîndul la picioarele zeilor, tresar ca lespedea învierii lui Hristos, şi, sfărîmate, lasă drum avîntului de rădăcini. Statuile lui Budha, solar sculptate-n aur, cu mari ochi de smarald deasupra zîmbetului de dumnezeiască miere, se-ntunecă, în noaptea vegetală a lianelor gigante.
Vezi o pădure în hoarda pădurilor indiene. Cine-ar crede că-n inima ei e o cetate înălţată de mii de oameni de-a lungul veacurilor lungi! Şi totuşi, sute de cetăţi de marmură, fildeş şi aur, faguri ai roiului uman, se sting în vastele păduri, ca stelele căzute de pe boltă în nopţile de veci.
Murea şi Iaşul. Bietul pămînt moldovenesc nu putea spune: "Veniţi, păduri".
Murea ca regele Lear, orb cerşetor, la poarta faptelor sale domneşti.
Dar în odaia Monicăi, sufletul unui tînăr întristat de viaţă şi poate-nfricoşat, pregătea Iaşului ceea ce pămîntul nu-i putea da: cîntecul agoniei şi moartea frumoasă.
În frămîntarea singurătăţii şi tăcerii visul căuta elanul marelui gest vegetal al lianelor indice, trudindu-se să fie de ajuns de înalt şi de ajuns de vast, ca să culeagă
în elegia braţelor, moartea capitalei trecutului românesc.
*
INCANTAŢIUNE
Pasăre e şi buhna, pasăre e şi raţa. Dar între făptura hieratic dreaptă ca braţul ridicat din cot al faraonului pe tron, şi friptura cu trup şi puf de baletistă şi măcăit de broască răguşită, noaptea şi-a înălţat pînă la stele, statura ei de mister, buhna e în noapte, raţa în ogradă. Mănîncă-ţi raţa cu varză călită, dar lasă buhna cu vaiet antipatic superstiţiei, şi dumitale, a cărui ureche apreciază mac-macul diurn al comestibilului şi trilul bine reputat al privighetorii.
Cuvîntul poate fi şi buhnă şi raţă, acelaşi cuvînt. Raţă în ograda dumitale, e buhnă în noaptea mea.
De cîte ori pe zi spui: "aur". E un cuvînt. Îl ai pe buze şi eşti sărac dacă nu-l ai şi-n buzunar. Dă-mi-l: Nu-ţi trebuie. Îl voi lua ― îl vezi? e un cuvînt, o împărechere de silabe, o deschidere şi o închidere a buzelor ― dar eu îl voi lua în mîni, şi mînile deodată-mi vor fi grele. Nu deschide ochii mari! Nu te mira! Nu sînt boscar! Dar mînile mi-s grele de cuvîntul lepădat de buza dumitale. Le vezi. Capul iubitei cu păr blond n-a fost mai dulce povară în mînile dumitale, decît acest cuvînt în pumnii mei. Îl vezi! E capul despletit al iubitei mele care-a adormit în mînile acestea. E somnul blond, cu obraji calzi. Respiră. Nu te-apropia! E un simplu cuvînt. Mîna dumitale nu va găsi nimic. Priveşte numai.
Spuneam că-i greu cuvîntul murmurat de dumneata? Nu! E uşor. Mînile mi-s grele, căci masiv trebuie să fie pocalul în care strugurii cu boabă deasă ―
busuioci în dulcea respiraţie a unei toamne de demult ― vor plînge busuioacă
