Pe front însă, moartea îl împrejmuise pe el, exaltînd lumina Monicăi în întunericul lui.
Acum presimţea moartea lîngă Monica, dureros, ca firul subţire al tăcerilor de pe front. Altăceva e să mori, şi altăceva să ţi se prăbuşească religia, cu cerul care o adăpostea, lăsîndu-ţi vidul. Pentru sufletul lui, moartea Monicăi ar fi fost un fapt
minuscul şi enorm, cum ar fi dispariţia unui inel nelipsit degetului, care ar avea drept piatră, miraculos, cerul cu toate constelaţiile ― pierderea lui lăsîndu-ţi dunga de vid a unei absenţe pe deget şi toată aiurirea vidului deasupra.
...De la o vreme veghea devenise stranie. Ceasul Mitropoliei bătuse miezul nopţii deasupra tăcerii, ca o toacă de utrenie într-o mînăstire cu călugări morţi în chilii.
Avea două tîmple capul lui aplecat la fereastră. Una, cea dinspre noapte, însoţea cu zvîcnirea ei un vapor înaintînd pe mare; cealaltă, dinspre odaie, simţea privirea luminată de lampă a unei fotografii. Şi între ele ― fir mai subţire decît trilul greierilor ― tăcerea frontului, sufletul lui.
Ceasul Mitropoliei bătuse unu. Nu-l auzise. Urechea lui asculta mările, mările... Pe nesimţite, tîmpla dinspre odaie se întorcea şi ea spre fereastră, intrînd în noapte, dimpreună cu cealaltă, cu înclinarea frunţii grele.
Cînd priveşti îndelung întunericul, sau cînd veghezi în întuneric, cu ochii deschişi, lumina deodată întîlnită, e ca o spaimă. Cu ochi de noapte, întorcîndu-se, privise brusc fotografia luminată în plin. Şi se cutremurase din creştet.
Existase Monica?
Gîndul îl străbătu cu îndoială, o clipă de fulger numai, dar covîrşitor ca o zvâcnire de halucinaţie şi nebunie, dilatîndu-i creierul în aburi reci.
Existase Monica?
Sau se îndrăgostise, ca anahoreţii, de chipul zugrăvit al Madonei?
Exista un chip iluminat de focul nebun al privirii lui. Dar viaţa, viaţa Monicăi existase?
Şi dacă nu existase, atunci el?...
Gîndul era ca un om zidit între oglinzi, care caută ferestre şi aer.
I se prăbuşise fruntea pe braţe, cu. geamătul scurmat al pieptului.
Şi noaptea, ca în miracolele vremurilor evanghelice, îi puse un pui de cucuvaie pe marginea ferestrei. Ridicase capul. Întîlnise ochii rotunzi în aurire ai pasării, privindu-l. Venise să-i ţie tovărăşie pasărea nopţii. Era o prezenţă alături de fruntea lui, ca o cunună şi ca o mînă. Ochii ei de aur umed, ca două candele pogorîte din cer, îi aduceau înălţimi. Şi ce suveranitate în trupul mic, în portul capului rotund, cu peniţele de deasupra ochilor, în nimb! Mică, şi totuşi ca un pisc de munte, dreaptă, deasupra înălţimilor purtate-n trenă.
Pasărea morţii?
Nimic lugubru în tovărăşia puiului de cucuvaie. Dimpotrivă, ochii ei îl înălţau, apropiindu-l de cer, deasupra sufletului ca deasupra norilor, în calmă armonie de senin.
Zburase.
Dănuţ luase fotografia Monicăi din odaia cu mobile negre şi o aşezase pe marginea ferestrei, în locul puiului de cucuvaie. Adormise cu fruntea pe braţe,
împrejmuit de calm şi stele...
*
CEASUL CUCUVAIELOR
Capul ţi-e greu, ochii răi, inima amară. Aşteaptă.
Strîngi pumnii, buzele te dor în sînge, oamenii ţi-au fost haini. Aşteaptă.
Braţul Domnului e lung. Scurt ţi-e braţul. Pe mări, departe, în calea luminii tale, mîna Domnului ridică vîntul să ţi-o stingă, crapă valul, să ţi-o înghită. Braţul ţi-e scurt, puterea lui, nemernică. Nu poţi alunga vîntul, nici ocroti lumina scumpă
inimii tale. E Dumnezeu. Eşti om. Aşteaptă.
Nu te uita în viaţă. Întoarce-ţi ochii de la oameni. Ascunde-le şi lacrima, şi zîmbetul. Nu te uita la cer. Întoarce-ţi ochii de la Dumnezeu. Nu cere, nu cerşi.
Aşteaptă.
Să vie noaptea, să vie tăcerea, să fie pustiu pămîntul mormintelor şi-al somnului, să fii singur, părăsit de toţi, lepădat de lumină, gonit de soare, să te ardă flacăra singurătăţii. Aşteaptă. Apleacă-ţi capul pe fereastră. Să-ţi fie fruntea lespede călcată greu de talpa vieţii; să-ţi fie inima potir pentru cenuşă numai; să-ţi fie ochii orbi luminii, şi mînile ca rădăcinile în piatră seacă.
Şi în adînc de noapte neagră-n tine şi-n afară ― cînd vei auzi: "Cu-vau, cu-vau..." ― înalţă-ţi capul prăbuşit de viaţă, printre cucuvaie. Şi-aşteaptă noua zi cu fruntea dreaptă printre cucuvaie, căci toată noaptea, răcoarea stelelor lăsînd izvoare pe o frunte mai înaltă decît piscul munţilor, îţi va spăla de praful vieţii, fruntea înălţată printre cucuvaie.
*
Dacă între sufletul creator şi societatea ambiantă s-ar stabili ad-hoc, un raport geometric, sufletul reprezentînd centrul, iar societatea, circomferenţa care-l include cu o succesiune neîntreruptă de puncte, roind la egală distanţă de punctul central
― activitatea literară a lui Dănuţ, din ultimii trei ani, ar putea fi caracterizată prin două mişcări: una centrifugă, alta, centripetă. Avea şi înainte de război aceste două
mişcări contradictorii, dar pe atunci le realiza în felul următor: pe cea dintîi, mişcarea centrifugă, trăind, adică învăţînd la şcoală, făcînd sporturi, fiind elegant în faţa oamenilor şi pentru ei, cetind literatură, iubind-o pe Adina Stephano cu toate resursele trupeşti, afirmînd asupra ei drepturi de proprietate, simţind în faţa ei grijă de proprietar ameninţat pe toate hotarele, de vicleşugul şi cupiditatea vecinilor, şi înlăuntrul proprietăţii terorizat de însăşi mişcarea terenului flotant pe care a clădit; gustînd în Sevastiţe, libertatea şi sălbăticia stepelor în care turmele
fără frîul vasalităţii, zburdă suverane; cunoscînd cu Rodicele porcina desfătare a lefăitului în glod gras, prin faldul căruia ritul descoperă o cireaşă, o coajă de harbuz sau un măr, ronţăite cu zîmbet şi bale; experimentînd cu Ioana Pallă opiata putere de idiotizare a unor femei din rasa mitologicei Circee...
Pe Monica o excludea din aceste categorii exterioare, nu din delicateţă, ci pentru simplul motiv că Monica, demult plămădită în substanţa lui sufletească, urma alte legi, avînd o mişcare de creştere şi descreştere în conştiinţa lui, dar rămînînd permanentă, ca o stea gemănă lui, din aceeaşi constelaţie.
Mişcarea centripetă, pe atunci, o realiza scriind.
Scrisul era un refugiu: sufletul se retrăgea în el ca anahoreţii în pustiu după ce păcătuiau, ispăşind prin singurătate păcatul vieţii.
Acele două mişcări, însă, erau succesive îndeobşte, ca două anotimpuri distincte. Epocile de viaţă exterioară declinau prin lehamite şi marasm, însoţite de nostalgii neputincioase de scris ― asemănătoare cu învîrtirea elicei vaporului în vid ― şi dispăreau în clipa de hotar a scrisului absorbant şi purificator.
